Ovidiu a murit la Buridava, odată cu Cotyso, regele geților?!

Statuia lui Ovidiu din Constanţa, executată în 1887 de sculptorul italianEttore Ferrari.
O replică identică se află din 1925 la Sulmona (Italia).

Moto: Ura este o mânie înrăită

                             (Cicero- Tusculanele, IV, IX, 21 )

      Deși nu sunt adeptul ,,profilului moral” al lui Cicero, trebuie să recunosc, de această dată, că, într-adevăr, filosoful și mercantilul avocat are veleități de foarte bun cunoscător al firii umane, căci, oricât am dori să părem altfel, nu ne putem, totuși, desprinde de așa-zisul ADN-u cu care ne-a înzestrat Bunul Dumnezeu.

Tocmai de aceea doresc să scot în evidență răsfrângerea acelui ADN-u în tot comportamentul nostru uman, și aici am în vedere, îndeosebi, un singur personaj ,,greu” al antichității romane, și anume pe Octavianus Augustus, nepotul și urmașul la tron al vestitului general și orator roman Iulius Cezar, cel care a cucerit Galia (58 î. Hr.) și l-a învins pe Pompei la Pharsalos, în SE Thessaliei (Grecia ), în anul 48 î. Hr.

       Dincolo de faptul că Împ. Octavianus Augustus era o fire ,,fragilă” și bolnăvicioasă (nemoștenind nimic, dar absolut nimic, din robustețea fizică a tatălui adoptiv!), se pare că era și extrem de iritat de reverberațiile colportațiilor imorale, ce-i proveneau din zona celor ce-i erau foarte apropiați: soția, Livia, și fiica sa, Iulia, devenite subiecte de discuție, în lumea bună a patricienilor și a cavalerilor romani, iar lucrul acesta îl afecta pe Împărat!

        Evident că ar fi vrut să stea departe, în izolare isihastă (de-ar fi fost posibil!) față de cele două femei, despre care vuia Roma, încât însuși marele poet Ovidiu nu se putuse stăpâni și-și dăduse drumul harului său poetic, lăsând să i se reverse ca sucul de aguridă peste inima Împ. Octavianus Augustus, care, oricum, avea atât de multe probleme în cadrul triumviratului, alături de Marcus Antonius și de Lepidus, care (mai ales primul) ar fi vrut să-l înlăture, văzându-l atât de firav cu trupul.

       Nu era, însă, firav și cu duhul, că inima omului, oricâtă otravă ai turna în ea, ea încă mai speră, plutind, în zori, măcar, spre țărmi de lumină!

       Dar, oare, câte necazuri de ordin familial nu-i frământau sufletul, înecântându-i-l, până la urmă (după cum bine vom vedea!) într-un adânc suspin, dar, mai ales, într-o ură fără de margini, care, la cei slabi, devine surprinzător de aprigă! De-a dreptul morbidă!...

                                Citiţi mai departe