Quo vadis, Domine?

Giulgiul de la Torino

           Privind giulgiul de la Torino, al Mântuitorului, oricine rămâne surprins, văzând trăsăturile faciale ale Fiului lui Dumnezeu, care sunt tipic iraniene, mai precis sumero-nord-iraniene, iar lucrul acesta ar trebui să ne dea de gândit!

            Susţinem aceasta, deoarece însăşi Biblia ne vorbeşte despre cei trei magi (mari preoţi iranieni) care ,,au luat urma stelei strălucitoare”  şi s-au îndreptat din Răsărit spre Bethlehem, unde ştiau că se va naşte Pruncul cel Sfânt!

            Doar ei (ci nimeni altcineva din Orient, niciun alt neam!) ştiau să dezlege această mare taină!

            E drept că evreii aflaseră şi ei că va veni Mesia, dar când anume se va naşte, nu puteau să spună!

Apoi,în ,,Istoriile” sale, marele istoric antic latin Publis Cornelius Tacitus (născut în 55, î.Hr., în Gallia Narbonensis) vorbeşte despre zeul Serapis, de regele Ptolemeu I Soter (satrap al Egiptului, în 323 î.Hr. ─ după moartea lui Alexandru Macedon ─ şi rege între 305─283 î. Hr.), de Sinope (oraş vestit, al parţilor, situat în nordul Turciei de azi; capitală a Pontului; port la Marea Neagră, înfiinţat în sec. 8 î.Hr. de ionienii din Miletul Asiei Mici, care, cu mai multe secole în urmă, coborâseră-n Grecia din Carpaţi!), în apropierea căruia se aflau Templul şi Statuia lui Jupiter Dies ─Zeus Chtonianul sau Pluto, dar şi statuia Proserpinei, fiica Demetrei ─, nimeni altul decât tatăl lui Apolo şi al zeiţei Artemis, a căror mamă era zeiţa Leto (la romani, Latona).

Surprinzător este faptul că zeul Serapis (care se suprapune perfect cu Zeus sau Jupiter) era considerat de majoritatea adoratorilor ca fiind Dis Pater!

Dar Dis Pater apare (în Istoria religiilor Indiei) ca Dyaus Pitar/Stăpânul Zeilor/Părintele Zeilor ─ Divinitatea Supremă!

            Aşadar, după cum bine se poate vedea, originea Zeităţii Supeme se află la indo-iranieni!

Şi-atunci, să ne mai mirăm de ce tăsăturile faciale ale Mântuitorului sunt (se vede foate clar!) tipic sumero-nord-iraniene?!

                     Citiţi mai departe

Colind din Surpate, la nașterea Domnului Iisus

  1. Din Carpați, în Bethleem,

florile dalbe

roua cerului vedem,

florile, florile dalbe!

2. Și pe ea, din albăstrele,

florile dalbe,

o cărare printre stele,

florile, florile dalbe!

3. pe care încet pășea,

florile dalbe,

Prea Curata Maria,

florile,florile dalbe!

4. Cu obrazu-mpurpurat;

florile dalbe,

în pântece Împărat!

Florile, florile dalbe!

5. Împărat Luminilor,

florile dalbe,

revărsarea crinilor,

florile, florile dalbe!

6. Îngerii în cer cântau,

florile dalbe,

și pământu-l legănau,

florile, florile dalbe!

7. Din staul cu lămâiță,

florile dalbe,

răsări lăstar de viță,

florile, florile dalbe!

8. fragedă, trandafirie,

florile dalbe,

în leagăn de păpădie,

florile, florile dalbe!

9. Luna nouă mâna-ntinde,

florile dalbe,

și de mijloc o cuprinde,

florile, florile dalbe!

10. iar din raze,-acolo, sus

florile dalbe,

ni se zămisli Iisus,

florile, florile dalbe!

11. Prea Curată Maica Sa,

florile dalbe,

din ochi negri lăcrima,

florile,florile dalbe!

12. De Luceafăr rezemat,

florile dalbe,

Pruncul o privea mirat

florile, florile dalbe!

13. Căi Lactee, grâul verde,

florile dalbe,

porumbei în el s-or pierde,

florile, florile dalbe!

14. Și-or veni popoarele,

florile dalbe,

cetini, căprioarele,

florile, florile dalbe!

15. să mângâie chip frumos,

florile dalbe,

obrăjorul lui Hristos,

florile, florile dalbe!

16. de s-o revărsa lumina,

florile dalbe,

până în Herțegovina,

florile, florile dalbe!

17. Din Bosnia, la Vâlcea,

florile, dalbe,

tot hori-va Dunărea,

florile, florile dalbe!

18. Din Carpați, până-n Balcani,

florile, dalbe,

numai Grădini Ghetsimani,

Florile, florile dalbe!

19. Și-aurore-n freamăt, line,

florile dalbe!

Vreme trece, vreme vine,

florile, florile dalbe!

─ //─

  G. Voica

Surpate, 17 nov. 2016

                                                                                                                           

Dacii în viziunea lui Plinius cel Tânăr

Pinius cel Tânăr

           

           A scrie panegiricul unui împărat (vezi ,,De Vita Constantini”, de Eusebiu din Cezareea, ori ,,Panegiricul lui Traian”, de Plinius cel Tânăr) înseamnă a trăi, cu adevărat, în preajma acelui împărat care te protejează, evident, având tot interesul de a ,,smulge” de la tine, ca scriitor, cele mai alese gânduri şi sentimente, înveşmântate în haine strălucitoare, spre a rămâne de-a pururi spre gloria ta; de a nu fi uitat de posteritate!

            Cum ,,protecţia” acestor ,,cronicari de cancelarie” era vizibilă de către oricine, deducem că în ,,opera” acestora se strecura destul subiectivism, aşa încât, după aproape 2000 de ani, citindu-le scrierile extrem de laudative (uneori chiar repulsive!), ar trebui să fim cât se poate de atenţi, de circumspecţi, de selectivi, mai cu seamă când e vorba de neamul din care noi facem parte, adică geto-dacii!

            Dacă Eusebiu din Cezareea făcea Împăratului Constantin cel Mare un elogiu, un ,,laudatio”, în aşa-zise limite normale (deşi, uneori, mai întâlnim şi hiperbolizări lingvistice şi de imagine!), în cazul lui Plinius cel Tânăr, sau Secundus (cum i se adresa, adesea, Împ. Traian, pe când istoricul ─ nepotul lui Plinius cel Bătrân ─ se afla în Bithynia, ca Guvernator al acestei provincii romane), ,,noianul cuvintelor”, care par ,,a umple văzduhul” (cum aşa de bine şi de plastic spunea Sf. Apostol Pavel), devine nu doar apăsător, covârşitor, dar chiar extrem de iritant, îndeosebi când este prezentată imaginea strămoşilor noştri daci.

            În acelaşi timp, credem că Plinius cel Tânăr, prin laudele sale exagerate, făcea, uneori, să umbrească adevăratele mari virtuţi ale Împ. Traian, care era fiu de general din Sevilla; acesta, din urmă, s-a remarcat prin faptele sale glorioase împotriva parţilor, iar pe linie politică, ajungând proconsul în Asia, în perioada 79-80 d. Hr.

            Dar Împ. Traian avea să se remarce nu doar datorită vitejiei tatălui său iberic, ori datorită Împ. Nerva, care, în ziua de 18 septembrie 96, d.Hr., i-a succedat Împăratului Domiţian, cel care fusese asasinat la numai nouă ani după ce semnase cu Decebal (în 87 d. Hr.) un armistiţiu ruşinos (din care, iată, i s-a tras şi moartea, mândria romanilor simţindu-se înjosită, umilită!), ci Împ. Traian avea să se remarce încă de când era principe, adică la 47 de ani, când a fost adoptat de Împ. Nerva, care, în 96-97 d.Hr., l-a trimis în Germania, ca Guvernator.

              Mai multe informații <<<aici>>>

Poem despre dascălii de ieri și de azi

                                                    -în memoria drag învățătorului meu,

                                                      Dl. Constantin  Covercă din Surpate -   

           

,,- Ne-om  despărți și veți pleca departe,

ca păsările, toamna,-n alte zări;

eu voi rămâne-n sat, până la moarte,

să-mi târâi pași pe-aceleași vechi cărări…

Mesteceni albi și-or risipi frunzișe

de aur fecioriu, catifelat,

și-un dor amar, ca verzile agrișe,

mă va cuprinde, poate,dintr-odat’

când voi intra în curtea largă, goală,

ce-a fost cândva doar râsete și joc,

și voi vedea că nimeni nu-I la școală,

să-mi umple sufletul făr’ de noroc !...

Ne-om despărți, de-acum, și cine știe

cât umbra noastră va mai fi pe drum!

Când voi veți fi poieni cu păpădie,

eu mă voi pierde-n amintiri de fum!...”

Așa ne zise-nvățător de țară,

și lacrime-i porniră pe obraz;

era, atunci, pentru -ntâia oară,

când îl vedeam cuprins de-așa necaz!...

Din vară, el mergea-n pensionare

lăsând în urmă-i rouă în potir,

iar cărțile se răsfățau sub soare,

cum, altădat’ , Antimul din Ivir…

Căci nu e-n lume mai de faguri graiul

ce ni-l lăsară dascăli și părinți,

așa cum roșii fragi cuprind tot paiul,

îngenunchind, apoi, spre albii dinți…

Un dascăl poate să aducă-n spate,

într-un cătun, ori cartier sărac,

salcâmii înfloriți, de la Surpate,

și crânguri de măceși și liliac…

Că stai la bloc, ori în căsuța joasă

din Bărăganul cu chirpici de lut,

nu cred că-I meserie mai frumoasă

decât aceea-n care te-ai născut!

Nu poți, ca dascăl, tu să intri-n lume,

călcând grumaze tinere de prunci,

căci vei strivi haretiene nume

și vor pieri privighetori pe lunci!

Fii bun și blând și, de copii, aproape,

căci astfel fi-vor (ai să vezi!) ei mâine;

așează-le doar basmele sub pleoape,

și-n inimă, o aburindă pâine!...

Nu aștepta trudita lor mămucă,

venind, de la servici’, cu geanta goală,

ca ție, dascăl, un cadou ți-aducă!

Ea, poate, n-are ce-arunca în oală!...

Tu nu uita , -n copilărie, toamna,

că în trăistuță mai puneai și mere!

Cel mai frumos era doar pentru ,,Doamna”,

iar celelalte, pentru cine-ți cere…

Fii, așadar, un dascăl de lumină,

ce scaldă lumea cu a sale raze!

Regina-nopții fii tu în grădină

și luna plină peste-ntins’ talaze,

căci vremea trece, iar din urmă-ți vine

un ,,nume bun” , ori cel de ,,pierde vară” !

Te-ntreabă singur: ,,Cum o fi mai bine?”

Să fii un vultur, sau, în par, o cioară?!”

-//-

                                     Surpate,

03 nov. 2016                                             G. Voica

Flamurile Ţării Româneşti

Moto: ,,Şi gonind biruitoare, tot veneau a ţării steaguri.”

                                                                                    (Mihai Eminescu ─ Scrisoarea III)

Dacă ia românească freamătă ca floarea de lămâiţă, pe trup de fecioară, curat, de mai bine de 4000 de ani, la fel au fluturat şi flamurile Ţării acesteia, cât vremile-au curs printre viforniţe-albastre, pe câmpii de luptă, umplându-se văile de sângele tânăr, aburind ca brazdele crude sub plug, primăvara, când în floare măceşul şi codrii răsună de glasuri de cuci!

Căci pe valea aceasta, a cucului, i-a fost dat, parcă, neamului meu să apuce, cu toţi feciorii-i în straie de in, rămânând în urmă-le mumele, să-nnoade mari lacrimi în broboadă cernită, singure jeluindu-se cerului, ţintirimelor...

            Nu cred să fi fost, în lume, mai greu încercat un alt neam decât acesta, al nostru!

Spune-vor, oare, vreodată, pietrele reci, la Sarmizegetusa şi-n ,,pasul Câineni”, ce greu blestem a venit de demult, din adâncuri, peste păduri şi poieni, de-n tânguire, şi-acum, de seve şi ierburi, de-aici, din Carpaţi, până la Marea cea Mare, ne-apasă cu doruri, cu amare suspine; cu Crist răstignit pe pădureţ mărăcine?!

            Nimeni n-a trecut pe la noi, vreodată, să ne mângâie inima; să ne umple căuşul palmei cu boabe de grâu!

Să ne ungă trupul însângerat cu miere de-albine, ori cu untdelemn adus din Grădinile Ghetsimani!...

            Ce-i pasă străinului că ai doliu la poartă?! Că broboanele-ţi grele, de sudoare, umplu şanţurile, scăldându-se ciorile-n ele?!

            Năpăstuit şi nefericit, popor al meu, înalţă fruntea ta înspre stele!

Ia roua lor în palmele tale şi scaldă-ţi faţa! Priveşte, apoi, în zare, aurora, zâmbindu-ţi deasupră de Munţii Carpaţi, până la Marea-n vâltoare, că tânguirii nu ridicatu-i-au templu nici Viteazul Mihai, dar nici Ştefan cel Mare!

            Ei, flamuri în vânt, fluturânde, la Termopilele noastre, româneşti, au purtat, ca noi aminte întruna ne-aducem de neamul acesta, mereu răzvrătit, nesupus!

De braţu-ncordat, de şuierătoarea săgeată! De Patria-aceasta, însângerată!...

            Nu poţi să vieţuieşti sub Soare, asemeni gângăniilor risipindu-se-n ierbi, înfometate, ciudate!...

Mai multe informaţii <<<aici>>>

Împăratul Traian ─ otrăvit de un ,,brutar” traco-get

         

Împ. Traian

Cine crede că, astăzi, serviciile secrete sunt cu mult mai performante decât în urmă cu 2000 de ani, se înşeală amarnic!

Inteligenţa umană nu e rodul evolutiv al civilizaţiei ultimelor secole, nici măcar al erei informaţionale, computerelor extrem de sofisticate!

Inteligenţa umană e de la începutul lumii, de când ne-a creat Dumnezeu, înzestrându-ne cu har, cu sensibilitate, frumuseţe, dar şi cu ură, invidie, prefăcătorie ş.m.a.

            Totuşi, dincolo de toate acestea, se pare că ,,religia sângelui neamului tău” pune în evidenţă latura cea mai virilă a inteligenţei unui adevărat bărbat: conştiinţa apartenenţei tale la neamul din care faci parte şi faţă de care ai cele mai mari şi mai nobile îndatoriri!

            Dacă până acum se ştia că traco-getul Acornion, din Dianysopolis (Balcicul de azi, din Bulgaria), fusese cel mai de seamă reprezentat al serviciilor de inteligenţă ale acestui neam (pentru ale cărui merite fusese ,,imortalizat” pe o placă de marmură, spre veşnica şi binemeritata amintire a serviciilor făcute pentru patria sa ─ Dacia), de data aceasta, iată, că lui Acornion i se alătură, poate, cel mai strălucit reprezentant al acestei nobile arte, făcută în favoarea neamului său!

E vorba de un celebru ,,personaj superinteligent”, pe nume Callindromus, însemnând, se pare, în traco-getă, Frumoasă Cale, despre care istoricii antici greci au vorbit cu o oarecare reţinere şi mirare, în acelaşi timp, dar din care ,,respiră” foarte bine admiraţia lor faţă de acest locuitor al Moesiei Inferioare (zona Adamclisi, din Dobrogea de azi) acolo unde Roma îşi avea una dintre cele mai puternice şi mai numeroase garnizoane, numărând aproximativ 6000 de legionari!

            Evident că scopul acelei legiuni era să stopeze invaziile migratoare de la nordul Dunării, şi aici avem în vedere nu doar pe geto-dacii care, iarna (fapt consemnat de însuşi Ovidiu, în ,,Iarna la geţi”) ,treceau pe podul de gheaţă al Dunării şi atacau Imperiul Roman, devastând Tracia până înspre Macedonia şi Thessalia, dar îi avem în vedere şi pe carpi, pe costoboci, pe roxolani şi chiar pe bastarni, cu toate că numărul acestora scăzuse mult, după victoria lui Rolles asupra lor, victorie care s-a soldat cu acordarea titlului de ,,prieten şi aliat al poporului roman”, distincţie venită din partea lui Crassus pentru Rolles.

            Să nu uităm, însă, că toate aceste neamuri (nemaivorbind de carpi, care erau geto-daci) erau, în vremea lui Decebal, sub mâna sa, încât nu e de mirare de ce acel Callidromus ajunsese la curtea regelui dac, la Sarmizegetusa!

Până atunci, însă, acest personaj misterios, al serviciilor secrete ale lumii antice de la începutul sec. al II-lea d.Hr., fusese sclavul unui general roman, Laberius Maximus, de origine macedoneană, nimeni altul decât cel care, în anul 106 d.Hr., avea să-l ucidă pe Decebal, la Ranisstorun (Răşinari), să-i taie capul şi mâna dreaptă şi să i le ducă Împ. Traian, care le-a trimis, apoi, pe o tipsie de argint, Senatului Roman, care le-a batjocorit, scuipându-le şi aruncându-le, după aceea, la Gemonii, în fluviul Tibru!

Mai multe informaţii <<<aici>>>

Împăratul Constantin cel Mare şi neamul său traco-get

Împ. Constantin cel Mare 

            Din anul morţii lui Decebal, până la  urcarea pe tronul Imperiului Roman a Împ. Constantin cel Mare, trecuseră exact 200 de ani, adică trei generaţii de oameni!

Ce sunt 200 de ani pe lângă veşnicia unui neam?! Doar amintirea de către nepot a bunicului său, atunci când nepotul urma-va să aibă plete ca ale strămoşului! 

            Dar tot 200 de ani trecuseră şi de la moartea Evanghelistului Ioan, căruia Iisus Hristos îi încredinţase, spre îngrijire, propria-i Maică, pe Sf. Fecioară Maria cea născătoare de Dumnezeu! 

            <<Femeie, iată fiul tău!>> îi zisese Mântuitorul Maicii Sale, pe când se afla, în chinuri mari, pe Sf. Cruce!

            Oare toate acestea să fie repede date uitării de către cei trecători pe pământ, într-o ,,fărâmă”/,,clipită”  de vreme, de 200 de ani/!

            Noi nu credem aceasta! Memoria colectivă, a unui neam puternic, viguros, nu se disipează ca ţărâna luată de vânt şi aruncată în mare!

            Tot aşa suntem convinşi că gen. şi, apoi, Împ. roman Constantin Chlorus/Chiorul ─ tatăl viitorului ,,dezrobitor al creştinismului”, Constantin cel Mare: 306─337 d. Hr. ─ n-avea cum să uite (nici măcar o singură clipă!) că era vlah traco-get sud-dunărean, de la Niş; că acel ,,cult solar”, al lui Sol invictus, venea tocmai de la Zamolxes, iar el îi venera pe amândoi: şi acest cult, şi pe Zeul suprem al traco-geţilor nord şi sud-dunăreni!

            Nu putea, de asemenea, să uite că Iisus Hristos fusese răstignit pe Sf. Cruce cu puţin mai-nainte ca Dacia să fie sub braţul puternic al lui Decebal ─ marele rege al geto-dacilor!

Pentru mai multe informaţii <<<aici>>>

Dumnezeu a fost ţăran

            Ciudată mai e soarta omului pe pământ! Să te naşti din ţărână; să ajungi, mai apoi, figurină de lut într-un mormânt, ori obiect de cult, sau de gospodărie, vorbind lumii, peste milenii, despre cine ai fost tu sub Soare; ce visări şi ce doruri te-au cuprins, legănându-te prin vâltoare de vremi, înseamnă că, într-adevăr, Însuşi Dumnezeu a făcut (şi-a lucrat, mai târziu) acest pământ, în care a pus izvoare, şi seve de arbori, şi plante, mulţime, ca tu, omule, aminte întruna de El să-ţi aduci: la ceas de seară,-n amurg, când ,,buciumul sună la stână”; când ,,apele curg clar în fântână”; când sclipesc lucefei prin cetini de bad, iar Omar Khayyam bea vin roş din ulcior de pământ, mângâindu-l, că fost-a el, cândva, trup de fecioară!...

            Căci, iată, fecioria lutului poate oricând vorbire să facă, acestei lumi trecătoare ca umbra, despre cele ce-au fost, cu milenii în urmă, atât de departe de noi şi, totuşi, chiar în inima noastră! 

            Să fii ţăran danubian, nord-dunărean, şi lutul între palmele tale răcoare şi bucurie să-ţi dea; să fii ceramică şi frăgezimi din floare roşie, de mac sfielnic, în lanul de grâu, vorbind lumii întregi, că aici, între Carpaţi, Dunăre şi Mare, până departe-nspre Nistru şi Bug, neamul tău traco-get a-nvăţat să doinească, revărsându-şi cântarea-i din frunză de fag până dincolo de marele fluviu, înspre Rodope, Attica, Micene, Creta minoică, sau chiar înspre Troia lui Priam, nu e  la îndemâna oricui!

Pentru a crea civilizaţia lutului ars, a ceramicii cu ecouri de legănare de codri,-n Carpaţi, ori de dunărenele holde, mănurile streaşină punându-şi la subţire sprânceană şi privind până-n adâncuri de vremi, înspre depărtate Indii, Mesopotame sumeriene, şi spre Persii de jad, e nevoie ca şoaptele vremilor acelor tainice spaţii să curgă mereu în inima ta, mlădiind-o! Iar din inima ta să se reverse acea ,,civilizaţie ţărănească”, invadând şi-nrâurind cultura miceniană; la rându-i, aceasta, cutura întregii Europe!

            Şi totul pornindu-se de aici, din spaţiul nord-dunărean, cu cel mai fertil pământ al Planetei, încât înclinăm să-i dăm dreptate lui Hippolyte Taine, după concepţia căruia, o operă de artă (respectiv o civilizaţie ţărănească, la noi), spre a se înfăptui, are nevoie de trei factori determinanţi: ,,rassa”, ,,mediul” şi  ,,momentul” (vezi  ,,Filosofia artei”sale!).

            Cu caracterul rasei tale te naşti dintru început şi el nu ţi se poate schimba decât odată cu noul habitat şi cu  ,,momentul” în care inima ta învaţă mai măiastru să cânte, să se-nfioare de noua-i  ,,vatră”, de mana şi vednicia pământului ce ţie-ţi oferă toate sevele sale! 

Mai multe informaţii <<aici>>

Cu lacrimi şi sânge am scris româneşte

−         Se dedică Domnilor Ion Floacă (din Oaş)

şi Tase Carataş (din Constanţa) −

                

            Fiecare limbă a acestui pământ poartă amprenta istoriei acelui popor ce a zămislit-o, căci nu vedem cum s-ar fi format, singură, o limbă, fără să ,,beneficieze” de suportul uman al celui care o rosteşte!

            Aşa cum orice organism viu lucrează atât la vedere, cât şi-n străfundurile sale, dând dovada unei energii ce pare a fi de natură divină, tot astfel e şi cu ,,organismul” unei limbi, aflându-se, astfel, într-o continuă prefacere, zbatere, mişcare, încât un bun psiholog şi lingvist, deopotrivă, poate să-şi dea seama de caracterul şi de cultura celui ce foloseşte acea limbă.

În ceea ce ne priveşte pe noi, pe români, am convingerea că istoria noastră atât de frământată, plină de zbateri, de neîmpliniri şi de doruri, de freamăt şi griji, la răspântii de lume, de nenoroc, şi-a pus pecetea, pentru totdeauna, şi asupra limbii ce-o vorbim!

Iar, dacă ea, astăzi, e plină de har, de legănare şi mireasmă de fragă, acest lucru li se datorează moşilor şi strămoşilor noştri, care au ridicat sabia la Tapae, la Porţile de Fier ale Transilvaniei, din ,,pasul Câineni”; mai apoi, la Rovine, la Podul Înalt, Călugăreni, Mărăşeşti şi Oituz, locuri unde au fluturat stindardele neamului acestuia năpădit de griji, de nevoi, ca, după aceea, adunându-se cu toţii la vatră, să cânte o doină din fluier de fag ori de soc, pentru neamul acesta făr’ de noroc!...

            Vremuri de năpaste, de bejamie, de dor năvalnic, sâlhui, când Ţara aceasta, a nimănui, frământată de-aleanuri, de obidă era, ca şi cum opinca,-n ţărână, era-n plânset pe drum!...

            Din durere, însă, se pare, se naşte, mila (chiar grija) faţă de cel de aproape! Iar, dacă-n dimineaţa de Paşte, ne scăldăm faţa cu ale cerului ape, ca sufletu-n noi nu fie iar trist, când, de ani 2000, Cămaşa lui Crist, flutură  albă, însângerată, peste limba română în ie curată, noi n-am uitat să le-mbrăcăm împreună, când, seara, pe deal, buciumul cu jale mai sună...

Când Codrii Cosminului, noaptea, călătoresc pe sub lună!...

            Căci în limba română ne-am ogoit pruncii, vara ,la stână, când în văi, ori spre Dunăre,-n jos, s-auzea zăngănitul de arme, vuietul luptei, năpraznice glasuri, rostiri de comenzi...

            Tot neamul acesta, adunat sub un steag , mare cât Ţara, fluturând până-n văzduhul albastru, îşi lăsa umbra, răcoarea să-i cadă din Carpaţi până la marele fluviu, şi mai departe, spre Macedonia şi Muntenegru, căci în clocot era şi-n murmur de cireaşă amară!...

            Astfel frământatu-s-a limba română, limpezindu-se, mai apoi, încetul cu –ncet dinspre Balcani spre Oltenia şi Maramureş.

         Mai multe informaţii <<<aici>>>

Râmnicul voievodal dintotdeauna

           

            Din Dunăre-n sus, înspre munţii Coziei, străjuiţi de Zamolxis şi de bujorul de munte, a-nceput să curgă istoria-n Râmnic ─ aşezare urbană romană ─, precum mierea din aloaie domneşti, voievodale, ori în pisăci de schituri bătrâne, risipite-n poieni, lângă izvoare şi cetini.

            N-a fost neamul acesta împins de nevoi dinspre Asii către Câmpia Română, cu carnea crudă sub şaua calului, în ropot barbar, şuierând, ca şi cum din urmă-l mâna însăşi moartea în fluturânde veşminte cernite!...

            Lipiţi cu spinarea de munţi şi de codrii adânci, ne-am rostuit cu grijă, la vatră, căci Ţara aceasta trebuia să rămână aici, purtând pe creştet cununa lui Crist, de rouă însângerată!

Căci vremile cură, cum pâraie,-ntre stânci, undele lovindu-şi, nemiloase, scrâşnind, dar neamul tău trebuie să privească în zare, cum luminile-n ochi strănepoţi se aprind!            

Acestora, însă, seara,-n cerdac, le-om grăi, printre cerceluşi şi roşii muşcate:

            ,,Ascultă-mă bine, că, de ani 2000, n-am mai grăit de acestea, nepoate!

Ţara, ca nucii, adânci rădăcini, în pământ, şi-a coborât de la Roma-n Bizanţ; în Sarmizegetusa, Zamolxes cel Sfânt n-a fost nicicând cu picoare şi mânuri în lanţ!

            În opinci şi-n albe straie de lână, am urcat, prin veacuri, pe plai şi-am cântat din caval, din fluier, la stână, intrând cu mioarele pe o gură de Rai, iar graiul, în doină, ne-am pus pe o frunză de fag; ne-am uns rănile cu zmeură, mură; fragile roşii, pe paie, şirag, le-am pus pruncilor noştri în gură...

            Tu nu uita, nepoate, că Ţara, din Dunăre-n sus, pân' la Tisa, e a Eminescului (altfel nu se poate!), după cum el însuşi plânsu-mi-s-a!”.

            Dar rădăcinile neamului nostru nu se opresc la marele fluviu, ci ele se duc în adânc,  până-n Macedonia şi Muntenegru, Ilyria, graiul acelor spaţii venind înspre noi cu tumultul său traco-get, vlah romanizat şi slavon, încât am găsit cu cale să ne-aplecăm, mai întâi, spre el, căci, altminteri, n-am putea înţelege prea bine de unde-au venit miresmele primăvăratice, meridionale, nu doar ale limbii vlahe, ci însăşi denumirea toponimică, ori multe nume de familii ce-au rămas până azi, aici, la Râmnic, pe ţărmuri de Olt, unde istoria e mai prezentă, poate, decât în oricare altă parte din ţară!

                                             Mai multe informaţii <<aici>>