Când privesc cum trec și anii – albe rochii de mirese;
că și astăzi lumea are tot aceleași interese,
eu te văd cum, spre Paris, ai pornit, ca spre Sibir,
un cățel având alături și cuțitul la chimir,
părând rău de-a ta Hobiță, de căsuța cea de bârne,
tu urmai cărarea vieții, ce de cer avea s-atârne,
că luminile- apusene le-auzeai cum iar te strigă,
fără, însă, a-ți trimite înainte o quadrigă...
Care om din lumea noastră ar fi străbătut pe jos,
ca s-ajungă pân’ la Sena?! Poate numai blând Hristos,
când sub talpă luând El drumul, înspre Templu,-Ierusalim,
ca și tine era Dânsul: tot așa de anonim!
Și, intrând în a Luminii Candelă Europeană,
tu aveai în suflet, dară, a măicuții tale-icoană,
ce în colțul de năframă, îți purta ea ție dorul,
dar și lacrima, curgându-i, cum cișmeaua și izvorul...
Și, văzând în tine vlagă și, de Gorj, având polen,
ucenic de mănăstire i-ai fost lui Auguste Rodin,
el, care-a văzut în tine, curgând sânge de român,
nu de damă Mouline Rouge, care stă cu mâna-n sân,
dar crescând în a lui umbră, în al ,,Porților Infern”,
înțeles-ai c-a’lui umbre peste tine se aștern,
și atunci, ca o ,,Măiastră” , ori frumoasa
,,Pogany”,
ai luat taurul de coarne și ,,Cocoș” ai vrut să fii!...
,,A sărutului tău poartă” și-a ,, tăcerii tale Mese”
pasul înspre Târgu-Jiu, iată, prinse a purcese,
căci acolo, la Hobița, cea măsuță-n trei picioare,
te chema la ,,Cini de Taină”, ca să-ți deie demâncare,
precum doi milenii-n urmă, o făcuse și Iisus,
cu ai Săi,doișpe Apostoli: pâinea-o
frânse, în apus...
Le spălase El picioare, învățându-i umili fie,
cum, pe Jiu, și astăzi este fraga, ori o păpădie...
Tot aici, pe Jii, -nălțat- ai nu Columna lui Traian,
ci Columna pentru morții ce-au căzut în acel an,
când pe șaișpe, astă Țară bău din ciubăr venin;
când General Dragalina,din Mehadia, vecin,
căzu, cum ,,copaci frumosu”, cu coroana revărsată
peste nația română; pentru mamă, pentru tată,
încât număr de module, ce se-nalță înspre cer,
asta- ’nseamnă: Război Prim – al morții atelier!
Însă ,,Pasărea în spațiu”, ,,Începutul lumii” este,
că a minții frământare-i din
luminile celeste
și din stâlpii de pridvoare ai țăranului cuminte,
care ție, el îți dete a sculpturilor veșminte,
căci tu însuți, de acuma, ești ,,Măiastra” noastra-n lume,
zborul ei înspre Nirvana, să ne-arate, să ne-ndrume,
căci și zborul e tot suflet! Asta bine-ai înțeles!...
De aceea, eu, spre tine, zborurile mi-am ales!...
Surpate, George Voica
18 febr.2024
