Eminescu avea rădacini feniciene?

 

    În „Dicționarul Literaturii române, de la origini pânăîn prezent” (editat de Institutul de Lingvistică, Istorie literară și folclor, al Universității „Al. I. Cuza”, Iași, lucrare apărută la Editura Academiei RSR, București, 1979, p 312) aflăm că „strămoșii după tată ai celui pentru care aveau să se imagineze diverse origini etnice  - persană, armeană, albaneză, turcă, suedeză, poloneză, bulgară, sârbă ori ruteană -  sunt țărani români, veniți poate din părțile Blajului, pe nume Eminovici sau Iminovici și trăiau în satul Călineștii lui Cuparecu, de lângă Suceava, ca muncitori ai pământului.

    Un Petrea Iminovici căsătorit cu Agapia, este pomenit în codicele parohiale și s-ar fi născut pe la 1732.Fiul acestora și bunicul poetului, Vasile Eminovici, născut prin 1780, a fost cântăreț bisericesc în satul natal și a avut șapte copii, tatăl poetului, Gheorghe, fiind primul născut (10 februarie 1812). Gheorghe Eminovici a învățat carte la Suceava cu dascălul Ioniță.” (Op. cit., p. 312)

    Numele poetului, Mihai Eminovici avea să fie schimbat ( în ianuarie 1866, odată cu publicarea, în revista „Familia” – ce apărea la Pesta - , a poeziei „La mormântul lui Aron Pumnu”) de Iosif Vulcan, directorul „Familiei”, care, astfel se va considera „nașul” tânărului poet. Poate că I. Vulcan își va fi dat seama că numele de-nceput Emin/Imin va fi provenit de la strămoșii săi, de la poporul Emimilor/Eminilor, așa cum au fost : Nicolaus Olahus(Vlahul/Valahul), provenit, de sigur, de la Vlahi, după cum mai sunt până în ziua de azi și vor fi: Persu, Harapu, Machidon, Jidovu, Chinezu, Tătaru, Rusu, Grecu, Roman, Ungureanu, Bulgaru, Sasu etc., etc. toate trăgându-se de la neamul din care aceștia au făcut parte. Astfel au începu să se scrie în „condici” numele locuitorilor acestei țări. Cum în 1862, Domnitorul Al. I. Cuza a adăugat unor nume de familie sufixul „escu” (de la Ion-Ionescu; de la Grigore-Grigorescu etc.) și toponimelor (derivate din andronime), sufixul „ești” (Dragomir-Dragomirești, Călin-Călinești, Frâncu-Frâncești etc.) același lucru l-a făcut, se vede, și Iosif Vulcan cu Mihai Eminovici, dând la o parte sufixele habsburgice „ovici” și „ici” (vezi Filip-Filipovici, Pop-Popovici, Slav-Slavici, Pas-Pasici). Astfel I. Vulcan a înlocuit sufixul habsburgic cu sufixul românesc „escu”. Pornind de aici, e logic să deducem că „nașul” I. Vulcan a înțeles foarte bine că numele viitorului mare poet se trăgea de la EMIMI/EMINI (sg. EMIM/EMIN) și că acei oameni aparțineau unui mare neam, de care străbunicul poetului (Petrea Iminovici) era cu adevărat mândru, de vreme ce nu-și schimbase numele nici în Ardeal, dar nici în Moldova. Își păstrase numele ca, vreodată, cineva să-și dea seama că urmașii săi aparțineau unui neam antic, cu rădăcini foarte adânci în istoria umanității!

    I.Vulcan (la fel ca și G. Călinescu, mai târziu, în „Istoria literaturii române de la origini până în prezent”, 1942) intuise, așadar, că numele de-nceput se referea la nemul din care el făcea parte, dar nu a insistat, cred, asupra acestui aspect. Nici G. Călinescu! Au insistat, însă, alți scormonitori ai istoriei literare, care i-au găsit obârșia lui Eminescu, te miri unde!

    Bucovina din NE Carpaților Orientali, parte a Moldovei medievale,era provincie aparținând Imperiului habsburgic încă din 1775. Atunci, poate se adăugase la numele străbunicului său (Petrea Imin/Emin) sufixul „ovici”.

                             Cititi mai departe

Lumea de după Potopul biblic

 

Moto: Ferice de omul care găsește înțelepciunea

și de omul care capătă pricepere!”

 

(Biblia - Pildele lui Solomon, Cap. 3, al. 13)

 

 

            După cum reiese din „Biblie”, prima rasă de oameni (pe care a creat-o Dumnezeu) a fost cea a URIAȘILOR:

            „Uriașii erau pe pământ în vremurile acelea (în care trăiau urmașii lui Adam și ai Evei, n.n.), și chiar și după ce s-au împreunat fiii lui Dumnezeu (civilizație astrală, evident, n.n.) cu fetele oamenilor, și le-au născut ele copii; aceștia erau vitejii care au fost în vechime, oameni cu nume”.

(Biblia - Genesa, Cap. 6, al. 4)

            Dar să vedem care au fost urmașii lui Adam (excluzându-l pe fiul său, Cain, pe care l-a alungat din Rai, și care a ajuns în Răsărit, în Țara Nod - zona Himalayei, probabil, India,, Iran ─ unde s-a căsătorit și-a avut copii, din care, se pare, se trag triburile nord-iraniene: mezii, perșii, parții și sacii, aceștia din urmă [sub denumirea de saci/daci] ajungând în părțile noastre, în Arcul Carpatic [vezi Sacidava/ Miercurea Sibiului, adică „dava”/Cetatea sacilor], așa încât triburile helene [ionienii, dorienii, aheenii și eolienii], provenite din Deucalion, au cucerit nu doar vechea Țară Havila [Dacia de mai apoi], ci atât nordul, cât și sudul „râului Pison”/Dunărea, și toată Grecia care, mai târziu, prin sec. XIX - XVIII î.Hr., aveau să fie cuceriți, la rându-le, de renumiții pelasgi, urmașii lui Noe; la POtop, această rasă, descendentă din Cain, scăpase, cu siguranță, retrăgându-se în zona foarte înaltă a Himalayei), căci Adam, subînțelegem din Biblie, făcea și el parte din „rasa primordială a uriașilor”, pe care Dumnezeu i-a scârbit pentru fărădelegile lor, părându-i rău că i-a creat, și, astfel, hotărându-le pieirea:

            „Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ, și că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău.

I-a părut rău Domnului că a făcut pe om pe pământ (Deci, însuși Dumnezeu recunoaște că i-a făcut pe Uriași și că ei au fost primii care au colonizat Pământul, n.n.), și S-a mâhnit în inima Lui.

            Și Domnul a zis: „Am să șterg de pe fața pământului pe omul pe care l-am făcut, de la om până la vite, până la păsările cerului, căci îmi pare rău că i-am făcut”.

(Biblia - Genesa, Cap. 6, al. 5,6 și 7)

            Iată, acum, urmașii lui Adam (cărora le vom pune, în paranteze, și vârsta, căci, după cum bine veți vedea, este surprinzătoare, față de cea a noii rase, celeste, de după Potop), până la Noe.

            Așadar, urmașii „uriașului” Adam (937) au fost: Set (912), Enos (905), Caiman (910), Mihalaleel (895), Iared (962), Enoh ─ „cel ce a umblat cu Dumnezeu” ─ (365), Metusala (969), Lameh (777).

            Referitor la Lameh, Biblia e destul de „lapidară”, însă am aflat, totuși, că, la naștere, avea pielea foarte albă, era blond și ochii-i erau așa de albaștri (ca ai lui Iisus Hristos!), fața lui emanând atâta strălucire, încât, firește, mama sa a fost întrebată „cu cine l-a creat, că pare a fi o ființă cerească, ci nu una omenească, încât femeia s-a jurat că nu s-a-mpreunat cu niciun „fiu al Cerului”, ceea ce denotă că atât Lameh, cât și bunicul său, Enoh, aparțineau unei civilizații astrale.

                         Citiți mai departe