Prezentare cărţi

joi, 21 martie 2024

Epopeea neamului românesc

 




Predoslavie

 

Cititorule ce cauți calea marii-nțelepciuni,

cum să faci, spre a pricepe, taina-adâncilor minuni,

care, dintru începuturi, Domnul pusu-le-a-n Cuvânt,

dacă-n mintea ta nu este decât pulbere și vânt;

când în inimă-ți coboară decât pofta de mărire,

deși n-ai văzut vreodată decât prag de mănăstire;

nu vorbesc să intri-n dânsa, să te-nchini pe la icoane,

ori să-ți curgă râu de lacrimi peste sângerânde rane

ale Fiului ce duce și acuma Crucea-n spate,

pe când tu, înțelepciunii-i dai pălmi nenumărate?!

Te întrebi, măcar o dată, cine Duh a pus în tine,

cum, la împărați, pe creștet, în coroane cu rubine,

a mai pus și multă minte, și pricepere, și milă

pentru cel sărac, ce n-are nici uleiul de feștilă,

că, flămând de multe zile, el tot caută merinde,

pentru care, doar pe-o pâine, inima din el și-ar vinde?!

Dacă toate-acestea încă n-au trecut prin mintea-ți mică,

bagă seamă și te uită la fărâma de furnică;

vezi-o cum se ostenește, de când soarele răsare,

până ce amurgul vine cu domoala sa vâlvoare,

și-ai să înțelegi atuncea, că nimic în lume nu e

decât ordine și rugă ce,-n genunchi, spre ceruri suie,

căci nimic nu e-ntâmplare, nici că mintea ți-e pribeagă,

ci că totul făcut este ca oricine să-nțeleagă

că, de cerul se rotește, nu o face că el știe,

ci că Duhu-nțelepciunii-i este bolta azurie,

pe sub care neamuri multe, din vechimi se perindară;

multe, însă, din istorii mari rămaseră pe-afară...

De poeți a fost nevoie și de hronice bătrâne,

să vedem ce fapte demne au avut ele-a ne spune,

așa cum, la perși, Firdusi, a făcut-o-n „Șah-Namè”,

cel dintâi și cel din urmă; și acuma tot el e,

c-a iubit, ca nimeni altul, neamul său cel perisan,

înfruntând durere multă, cum Sisif, un bolovan,

dar rămâne-va de-a pururi, epopeilor el tată,

cum Homer, trăgând în jugul poeziei de-altădată...

Orice neam, cinstire-naltă i se pune lui în rime,

pentru cei deschiși la minte, stăpânind peste mulțime

de făpturi ce - ogorul ară, ori se uită-adânc în stele,

cum și Soarele o face, raze trimițând spre ele!...

Cu atât mai mult eu, însă, nevăzând cum cronicarii

n-au putut să țină-n frâie veacurile-armăsarii,

decât de la Burebista până înspre mai încoace,

ca și cum cu neamu-acesta, sârba ar fi vrut să joace,

m-am gândit ca, pe-ndelete, să cobor în vechi fântâne,

s-aflu soarta alor noștri, soarta nației române!

De aceea, cu credință, adevăru-l vreau a spune,

așezându-mi eu genunchii, în altar, în rugăciune,

că nu-i alta mai de vază a istoriei aminte:

cine-a fost poporu-acesta cu milenii mai'nainte...

De acum, și fără tihnă, ascultați-mă-n tăcere:

c-am să vă așez pe masă, faguri rourați, de miere!



                Citiți mai departe


marți, 12 martie 2024

Poem despre Râmnic, scris pe o lacrimă

 

      - se dedică D-lui ing. dr. Dorel-Mihai Constantinescu -



           Vremurile curg și alte’-or să vină peste poieni și păduri, și izvoare, aici, în nordul Olteniei mândre și-n Vâlcea cu drumuri împărătești și romane; cu Muntele Kogaionon, cu Zamolxis; cu legiunile încartiruite în castre și-n colonii, de asemeni, romane; cu sihaștri în peșteri, ca în Sinai și Egipt; cu râuri mari și schituri, și cetăți-mănăstiri; tiparnițe și cărți pre limba cea latineaască; moaște de sfinți din Bizanț, cântărite în aur; icoane împărătesti de minuni făcătoare; bisericuțe făcute dintr-un singur stejar, masa altarului având rădăcinile înfipte-n pământ; temnițe sub palate domnești; magnolii suave, roșii mușcate, zambile, și crini, și leandri; capul Brâncoveanului plutind peste munți, la Hurezi; domnițele culegând fragi la Surpate; butoaie de fier pline cu aur, în adâncul lacului scufundate, nuferi deasupră-le râzând în soare, în ape; galbenii corni, mestecenii legănători și subțiri; cireșii sălbatici, buni pentru tunuri și dulcețuri voievodale pentru coconii domnești; boieri Craiovești și haiduci; tropote amintind de Mircea, Rovine; lacrima Teofanei pentru mult drag fiul ei, Viteazul Mihai; chiot de hoarde turcești și tătare; oseminte de domni, profanate; cai legați în sfinte altare; policandre venețiene, cu ouă de struț; candele de-argint; Liturghiere, Minee, Cazanii și Pravili; regina-nopții plângând pe umărul Doamnei Marina Brâncoveanu; maici spânzurate; călugări, 300, și toți masacrați la Stânișoara; vinuri roșii; clopote mari; băile termale romane; Împăratul Traian, ospătându-se pe lespezi de piatră, pe țărmul marelui râu; poieni cu păpădii, sânziene, văi cu verdeață și stâncile albe, de calcar, uscate; liane, bujorii de munte; domnitori uciși în altare; mitropolit înecat într-un râu; peșteri cu moaște; pridvoare brâncovenești, de unde, privind, vedea-vei mai bine, iubit cititorule, partea aceasta de Țară, cu istoria și cu oamenii ei, și-atunci vei înțelege că nouă, românilor, ne-a fost dat să trăim într-o adevărată Grădină Ghetsimani; că-n-totdeauna am fost sub presiunea, la fel de puternică, a catolicismului și a islamismului, dar, iată,-am rămas creștini și traco-geți latini într-o maree slavonă, ce ne-a cuprins până la brâu; inima noastră a fost, însă, mereu sub soarele sudului latin-bizantin.         
             Vei înțelege, de-asemeni, iubit cititor, că dragi ne-au fost nouă toate cele din preajmă și tocmai de aceea, ne-am așezat cu temei casele noastre și-a Domnului în ochi de pădure, pe plaiuri, sub freamăt de cetini, la locuri frumoase, amirosind a rășină, a tămâioară și-a fragă; că, uneori, ne-am lăsat capetele în țară străină, dar nu ne-am pierdut nici credința, nici limba; că alte seminții n-au nevoie de vize, spre a ne vedea toate-acestea; că românu-i român și că toată istoria lui este cea mai tristă, dar și cea mai dulce poveste!... 
              Și iată cum aici, la Episcopia Râmnicului, în așezarea romană, situată, poate, pe temeliile unui templu roman sau pe temeliile primei biserici apostolice de pe pământ românesc, istoria este asemeni unei cărți răsfoite de vânt, din care se revarsă, prin veacuri, lumina hrisoavelor și a vitraliilor trandafirii, îngândurate, inundându-ne cu mireasmă de rodii, într-un amurg de mușcate!...


 Surpate, George Voica
 09 martie 2024

marți, 20 februarie 2024

Binecredinciosul, Constantin Brîncuși (1876-1957)

 


Când privesc cum trec și anii – albe rochii de mirese;

că și astăzi lumea are tot aceleași interese,

eu te văd cum, spre Paris, ai pornit, ca spre Sibir,

un cățel având alături și cuțitul la chimir,

părând rău de-a ta Hobiță, de căsuța cea de bârne,

tu urmai cărarea vieții, ce de cer avea s-atârne,

că luminile- apusene le-auzeai cum iar te strigă,

fără, însă, a-ți trimite înainte o quadrigă...

 

Care om din lumea noastră ar fi străbătut pe jos,

ca s-ajungă pân’ la Sena?! Poate numai blând Hristos,

când sub talpă luând El drumul, înspre Templu,-Ierusalim,

ca și tine era Dânsul: tot așa de anonim!

Și, intrând în a Luminii Candelă Europeană,

tu aveai în suflet, dară, a măicuții tale-icoană,

ce în colțul de năframă, îți purta ea ție dorul,

dar și lacrima, curgându-i, cum cișmeaua și izvorul...

 

Și, văzând în tine vlagă și, de Gorj, având polen,

ucenic de mănăstire i-ai fost lui Auguste Rodin,

el, care-a văzut în tine, curgând sânge de român,

nu de damă Mouline Rouge, care stă cu mâna-n sân,

dar crescând în a lui umbră, în al ,,Porților Infern”,

înțeles-ai c-a’lui umbre peste tine se aștern,

și atunci, ca o ,,Măiastră” , ori frumoasa  ,,Pogany”,

ai luat taurul de coarne și ,,Cocoș” ai vrut să fii!...

 

,,A sărutului tău poartă” și-a ,, tăcerii tale Mese”

pasul înspre Târgu-Jiu, iată, prinse a purcese,

căci acolo, la Hobița, cea măsuță-n trei picioare,

te chema la ,,Cini de Taină”, ca să-ți deie demâncare,

precum doi milenii-n urmă, o făcuse și Iisus,

cu  ai Săi,doișpe Apostoli: pâinea-o frânse, în apus...

Le spălase El picioare, învățându-i umili fie,

cum, pe Jiu, și astăzi este fraga, ori o păpădie...

 

Tot aici, pe Jii, -nălțat- ai nu Columna lui Traian,

ci Columna pentru morții ce-au căzut în acel an,

când pe șaișpe, astă Țară bău din ciubăr venin;

când General Dragalina,din Mehadia, vecin,

căzu, cum ,,copaci frumosu”, cu coroana revărsată

peste nația română; pentru mamă, pentru tată,

încât număr de module, ce se-nalță înspre cer,

asta- ’nseamnă: Război Prim ­– al morții atelier!

 

Însă ,,Pasărea în spațiu”, ,,Începutul lumii” este,

  a minții frământare-i din luminile celeste

și din stâlpii de pridvoare ai țăranului cuminte,

care ție, el îți dete a sculpturilor veșminte,

căci tu însuți, de acuma, ești ,,Măiastra” noastra-n lume,

zborul ei înspre Nirvana, să ne-arate, să ne-ndrume,

căci și zborul e tot suflet! Asta bine-ai înțeles!...

De aceea, eu, spre tine, zborurile mi-am ales!...

 

 

Surpate,                                                                        George Voica

18 febr.2024


joi, 8 februarie 2024

Te naști doar pentru a-nvăța să mori!

 




Unui prieten drag

 

N-am întâlnit o inimă mai caldă,

în care să înfloare-un crâng de tei;

o lacrimă, în care Dumnezeu Își scaldă

privirea-n roua unor ghiocei!...

 

Al casei prag, când am văzut că-l trece,

eu m-am mirat, că nu îl cunoșteam!

Era înalt; a trebuit s-aplece...

Așa un om, n-am mai văzut în neam!...

 

Cu chipul blând, ca-n ziua cea de Paște,

mi-a pus pe masă-un fagure de crin!

N-am întrebat de unde mă cunoaște,

dar de un veac simțeam că mi-e vecin!...

 

                             *

                        *        *

Așa un frate, eu mult mi-aș fi dorit,

să vină pe la mine-n orice zi;

meri să culegem; trifoiu-am fi cosit;

ne-am fi întors doar seara la copii...

 

Cum m-a aflat, nicicum nu pot pricepe;

doar pâine caldă,-n casă, am mâncat

și auzeam cum se pierdeau prin stepe,

armonici ce din lagăr au scăpat...

                             *

                        *        *

În Maramureș ar fi vrut mă ducă;

știa cât dor mă frământa mereu,

un dor ce și acuma mă usucă,

dar cum să merg, când soațe-i este greu?!

Cu cine să o las așa bolnavă,

iar eu să plec pe unde mi-a fost drag;

iar să mai dorm o noapte în otavă,

când, de acuma, și eu sunt beteag?!

 

Și-atunci, Florinul, dragul meu Andreiu,

văzându-mă în marele impas,

de trandafir, pe inimă, uleiu

el mi-a turnat, de n-am mai avut glas!

 

Așa am tipărit o nouă carte

cu prizonierii de război barbar!

De bucurie mare-am avut parte,

când am aflat c-a fost și-el militar!

 

Astfel, prieteni am rămas și, poate,

când dor de mine iarăși îi va fi,

l-aștept cu pâine caldă, la Surpate

căci frate-mi e, în orice clipă,-n zi!

 

 

 

  Citiți mai departe