Noi şi egiptenii

Moto: Egiptenii sunt cei mai credincioşi dintre toţi oamenii

(Herodot ─ Istorii)

         Istoria oricărui neam începe odată cu acesta, fireşte, chiar dacă peste el s-a revărsat mulţime de străine practici magice, idei filosofice de natură cosmogonică, mituri străvechi, venite dinspre hinduşi, pe Valea Eufratului, înspre NV Asiei Mici şi N. Africii, îndeosebi spre Egipt, fiindcă, oricât ar încerca Herodot să ne convingă că ,,egiptenii sunt cei mai credincioşi”, părerea noastră, însă, este că acest şuvoi energetic, de natură mistico-teologică, vine dinspre India, NV Iranului şi dinspre Sumer.

             De fapt, întreg acest areal ,,vorbeşte” de Khis şi de Enridu, adică despre locurile unde s-au petrecut primele contacte ce le-au avut fiinţele astrale cu noi, pământenii, iar vestita epopee indiană, ,,Ramayana", nu este decât o confirmare a ceea ce am spus, lucru evocat, de altminteri, şi-n Biblie, unde ni se vorbeşte limpede despre ,,colaborarea" (nu doar culturală, ştiinţifică, dar şi ...genetică, mai precis în domeniul procreaţiei) dintre Cer şi Pământ.

Ceea ce ne surprinde, însă, pe noi, românii (urmaşi ai traco-geto-dacilor şi ai pelasgilor) e faptul că pe teritoriul ţării noastre apar toponime egiptene, după cum prea bine vom vedea cât de curând.

Dar nu numai toponime, ci şi cuvinte ce-au intrat direct în uzul curent, în special al ardelenilor, aşa cum ar fi, să zicem: bai, nemeş, pită, a căror apariţie în spaţiul nostru se poate explica foarte greu!

              Mai multe informaţii  <<<aici>>>

Întemeietorii Țărilor Române – verișori primari

                                                                              Moto: Înțeleptul, oricât ar fi de iscusit, să nu se încreadă în dușman.

(Panciatantra ; I, 115 )

            Când un popor e așezat la răscruce de vânturi, toate vânturile-l bat, zgâlțâindu-l cu putere, doar-doar l-o doborî la pământ și-or șuiera peste el, mai departe, în lume, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

            Așa au stat lucrurile și cu acest neam, al nostru, de oameni parcă în veci blestemați de soartă să țină ( cum spunea Ovidiu despre ,,barbarii geți” din Schytia Minor / Dobrogea ) o mână pe coarnele plugului, iar pe cealaltă,pe sabie.

            E drept că nu dintotdeauna așa a tot fost, dar prea multe lacrimi au curs pe obraze de mamă și prea mulți prunci și-au strigat tații, ce adormiseră în roua ierburilor și-a florilor, doar ca acest neam să rămână aicea în veci.

            De altminteri, oricărui popor i s-a întâmplat, adesea, aceasta, chiar dacă, o vreme, stăpâni ei au fost până-nspre margini de lume.

Apoi, apele s-au mai limpezit; vânturile s-au mai domolit; dorurile și jeluirile s-au mai alinat, ca, așa, dintr-o dată, tulburările să reînceapă cu și mai multă tărie, vânzolind totul în calea lor, câci sângele omenesc e ca tunete-n cer, din care, mai apoi, se năpustesc puhoaiele, acoperind totul, fără milă, fără zăgaz.

Și asta, ziceam,mai ales când soarta ți-a dat să fii în calea puhoaielor, în crucea vânturilor lumii acesteia.

            Tot așa și poporul român, din adâncuri de vremi venind, tot venind, asudat și mirat, în același timp, că totul trebuie să aibă un rost!

Neînțelegându-l, însă, cu atât mai anevoioasă-i era cărarea ce-o avea de urcat.

                     Mai multe informaţii <<<aici>>>