Prezentare cărţi

luni, 3 decembrie 2018

Împăratul Nero avea rădăcini traco-gete


Bustul lui Nero de la  Musei Capitolini, Roma

Pentru a ajunge la o asemenea idee, trebuie,  mai întâi, să vorbesc despre vânzoleala vremurilor şi a neamurilor traco-gete, dinspre Arcul Carpatic, spre Grecia Centrală (Focida, Attica, Thessalia); apoi, Peloponesul, insulele din Marea Egee, Sicilia şi sudul Italiei, inclusiv NV şi SV Asiei Mici, deoarece încă se mai acreditează şi acum sintagma ,,Noi suntem urmaşii Romei”, când, de fapt, după cum vom vedea, e tocmai invers!
            Că neamul geto-dac a invadat Grecia (iar mai înaintea lor, băştinaşii kaukoni din Nordul Olteniei de azi, care fuseseră, în mare parte, alungați spre zona meridională), părea, cu două milenii î.Hr., ceva firesc.
Neamurile se mişcau odată cu turmele lor, în număr imens, căutând, evident, locuri mai bune de trai, atât pentru ei, cât şi pentru oi şi vite îndeosebi, dar şi pentru cai, încât a merge, echipat complet de război, ca mercenar, din zona hiperboreică – geto-dacică – spre Eubeea, de exemplu, şi a te îmbarca pe corăbii, luptând cu soldă, împotriva celor ce-i loveau pe greci, părea ceva obişnuit.
            Acest lucru ni-l spune chiar Pausanias (dar nu numai el, ci şi Suetonius, Sallustius, Plinius cel Tânăr, Plutarh etc.), care avea destule informaâii în acest sens.
            Ei, geto-dacii, porneau, aşadar, pe cai, până în Thessalia, iar de acolo se îmbarcau pe corăbii, plecând odată cu grecii, la luptă, aşa cum s-a întâmplat chiar şi la Termopile, dar nu în bătălia din 480 î.Hr., în care regele Leonidas (trădat de Efialte!) şi cei 300 de spartani au pierit până la ultimul om, ci două secole mai târziu, în timpul lui Antiochus (sau Antioh Soter – 281-261 î.Hr. – fiul lui Seleucus), când galii/celţii au invadat Italia, Macedonia şi Grecia, ajungândd chiar până-n Asia Mică.
            Atunci, în vremea regelui Antioh al Greciei, hopliţii geto-daci (din ,,ţara hiperboreenilor”!) luptau, ca mercenari, de partea grecilor, aşa cum o făcuseră şi-n timpul Războiului Peloponesiac (431-404 î.Hr.), dintre Sparta şi Atena (cu implicarea Siciliei, în Grecia Mare), când victoria a revenit Spartei!
            Iată ce ne spune Pausanias, referitor la hopliţii din ,,ţara hiperboreenilor:
            ,,Îndată ce se încăierară (grecii cu galii, n.n.), lupta începu; se porniră asupra galilor fulgere şi pietre de stâncă smulse din  muntele Parnassos se prăbuşiră asupra galilor, iar hopliţii (mercenari geto-daci, n.n.) le părură nişte monştri barbarilor (galilor, n.n.). Se spune că unii dintre aceştia veniseră din ţara hyperboreenilor, ca de pildă Hyperohos şi Amadacos, iar despre al treilea, Pyrros, că era fiul lui Ahile.
Din pricina acelei alianţe, locuitorii din Delphi (din zona Focidei, în Grecia Centrală, n.n.), aduc jertfe lui Pyrros, cu toate că, mai demult, mormântul lui nu se mai bucura de cinstire, fiindcă el fusese considerat ca vrăjmaş”.
(Pausanias Călătorie în Grecie, vol. I, Cartea I, Cap. 5, 4, p. 40, Întreprinderea Poligrafiă Cluj-Napoca, 1974)


Era  normal ca vechea populaţie pelasgo-egipteană şi ioniană să-l considere vrăjmaş atât pe Ahile (cel din tribul helenic al aheenilor veniţi de la Tyras/Nistru, din Basarabia de azi), cât şi pe fiii acestuia: Neoptolemos şi Pyrros, şi chiar pe nepotul său, Pyrrhus – fiul lui Neoptolemos, de vreme ce invadase Grecia, alungându-i pe oameni înspre Răsărit, adică în insulele din Arhipeleagul Sporadelor şi Cycladelor, dar şi-n NV şi SV Asiei Mici. 



marți, 27 noiembrie 2018

Potopul biblic, dorienii, ionienii şi Apollon




Antrenamente de luptă doriene


Biblia nu este singura scriere sacră în care se consemnează Potopul biblic, şi era firesc să nu fie aşa, de vreme ce Marele Diluviu a acoperit întreaga Planetă, ci nu doar spaţiul semitic!
            La această concluzie am ajuns după ce (citindu-i pe marii istorici antici, greci şi latini), am intrat în posesia unor uluitoare şi ciudate informaţii referitoare la acest fenomen generat de înclinaţia axei de rotaţie a pământului şi de schimbarea locului polilor magnetici ai acestui, lucru consemnat (mai precis, constatat) doar de mayaşi.
Aceştia ştiau (aflaseră), aşadar, că, o dată la 5.000 de ani, se întâmplă să se repete legile fizicii universale, iar schimbările amintite mai sus, să genereze adevărate,,apocalipse climatice”, aşa cum prea bine vedem şi-n zilele noastre, când natura e supusă unor ,,vibraţii stranii!
            Revenind la subiect, trebuie să recunosc că, dacă Noe şi ai săi (3 feciori, 3 nurori şi nevastă-sa) au scăpat de ,,creşterea” nesăbuită a puhoaielor cereşti, folosindu-se de o corabie, iată că istoricii antici greci consemnează/ne sugerează că şi Deucalion a procedat întocmai.
Altfel, cum şi cu ce ar fi ajuns din Carpaţi în Insula Creta?!
Alţi istorici spun că s-ar fi refugiat pe Olimp!
Noi ştim, însă, că, din singurul său fiu, Hellen, au descins cele patru triburi aşa-zis ,,helene: ionienii, dorienii, aheenii şi eolienii, care, în mil. II î.Hr., ar fi populat Grecia (care era pelasgă, după cum spune N. Densuşianu, în ,,Dacia Preistorică”) – aceştia luptându-se cu egiptenii lui Kekrops, întemeietorul Atenei.
Dar Deucalion – carpatin/caucon, de origine – pornise, probabil, spre Grecia, cu mult după Potop, aşa încât avem convingerea că, iniţial, când apele duluviului au început să crească, era firesc să se refugieze, cu-ntreaga-i curte regală, în cei mai înalţi munţi.
Poate aşa se explică de ce atât Dio Cassius cât şi Strabon, dar şi Diodor din Sicilia, şi mulţi alţi istorici antici greci vorbesc de Kaogaion/Kogaionon/Cozia (sau Kozen, după cum, vom vedea, într-o extinsă lucrare, mai târziu, că este consemnată în ,,Tăbliţele de plumb de la Sinaia!).
Nu e ceva exclus ca tocmai aici, în ,,Muntele Sfânt al Daciei (Geto-Daciei) să se fi retras acest fabulos Deucalion, iar de aici, cum spuneam, să fi pornit spre sud, spre părţile meridionale (Grecia Centrală), pe ape, colonizând insulele Arh. Cycladelor şi Sporadelor şi ajungând, astfel, până în Creta.
Nu este absolut deloc întâmplător că la Cnossos, în Creta lui Minos, dar şi-n Micene (Grecia Centrală) s-a găsit cea mai frumoasă ceramică pictată, provenită de la Petreni, din sudul Basarabiei de azi!
De altminteri, marele istoric antic grec Pausanias ne confirmă supoziţiile noastre, aducând, în plus, informaţii extrem de importante, şi anume că Deucalion a ajuns, într-adevăr, în Creta, întemeind chiar şi un polis ce-i purta numele, după care avea să ajungă la Atena, unde a şi locuit şi a fost înmormântat:
            ,,Tezeu s-a îmbarcat pe o corabie, luând drumul spre Deucalion, în Creta”.
(Pausanias – Călătorie în Grecia, vol. I, Cartea I, 17, 6, p.65, Întreprinderea Poligrafică Cluj-Napoca, 1974)

sau:
                       Citiţi mai departe


luni, 26 noiembrie 2018

Pythagoras – primul mare sculptor al Greciei antice





Cred că nu există istoric antic, grec ori latin, care să nu fi vorbit de puternica personalitate a lui Pythagoras, acest pelasgo-dorian de origine egipteană, după tatăl său, Mnesarchos. Străbunicul său (cu patru generaţii mai înainte) fusese Hipasos, un rege mai mic, din Philasia (din Arcadia, în NE Peloponesului).
Venirea dorienilor în Pelopones şi ocuparea acestuia de la vechii stăpâni pelasgii egipteni a produs, evident, mari tulburări, aşa cum se întâmplă, de obicei, la invadarea oricărui teritoriu, în sensul că o parte a populaţiei pactivează cu ocupantul, iar o altă parte i se opune prin forţa armelor.
Aşa s-au petrecut lucrurile şi prin sec. VIII-VII î.Hr., în timpul celui de-al doilea ,,val” al migraţieie ioniano-doriene care cobora dinspre Carpaţi, cu intenţia, clară, de a ocupa ce mai rămăsese neocupat de primul ,,val” ,,hiperboreic getic” să-l numim aşa, petrecut cu un veac înaintea Războiului Troian aproximativ între 1300-1200 î.Hr.
Dacă ,,primul val ocupase Thessalia, centrul Greciei (Attica zona Atenei, cea înfiinţată de egipteanul pelasg Kekrops), insulele din Arh. Cyclodelor şi Sporadelor, ajungând până în Insula Creta, se pare că, iată, zona Atticii, Argolida şi Peloponesul încă nu intraseră sub stăpânirea traco-getă, ioniană şi doriană în egală măsură.
E drept că între cele două ,,valori getice”îşi încercase norocul şi tribul aheenilor din zona Tyrasului, adică dinspre Cetatea Albă de azi, din sudul actualei Basarabii, reuşind chiar să-i învingă pe ionieni şi să-i împingă spre Răsărit, înspre NV Asiei Mici.
Dar să revenim la Pythagoras, ai căror străbunici egipteni au avut de suferit rigorile ocupaţiei doriene a Peloponesului, respectiv a ţinutului Phliasia, din Arcadia, un ţinut înfloritor, de vreme ce acolo, la Phlius capitala Phliasiei egiptenii ridicaseră, se pare, prima acropolă din Grecia, cu mai multe secole înainte ca grecii să ridice asemenea citadele, pe o înălţime, în interiorul acelei citadele aflându-se frumoase polate princiare şi impresionante temple închinate marilor zeităţi.
Asemenea citadele (acropole) aveau să apară la Atena, Micene, Tirint, Corint etc., de-abia prin sec. V î.Hr., ceea ce denotă că pelasgii Egiptului veniseră-n Grecia, o ocupaseră şi, odată cu aceasta, impuseseră cultura şi civilizaţia lor, ce cobora dinspre Sumer, de la caldeeni, din care, de fapt, se şi trăgeau.

Dacă avem în vedere marile piramide: Keops, Kefren şi Mykerinos din Gizeh, de lângă Cairo, care ne ridicaseră cu cel puţin 2000 de ani mai înainte ca phlisienii să construiască acropola din Phlius, şi ţinând cont că acei pelasgi caldeo-egipteni ştiau (încă de acum 5000 de ani) de ,,triunghiul scalen”(fiindcă, alminteri, nu ar fi putut ridica piramidele), trebuie să înţelegem că nu noi, cei de azi, suntem, în domeniul ştiinţei şi al tehnicii, acea ,,axa mundi”, atotştiutorii Universului acestuia, ci au mai fost şi alţii, cu mult înaintea noastră, care aveau, cu adevărat, lumină divină!

marți, 29 mai 2018

Stindardul dacic – blazonul unui neam eroic



Moto: Chiar şi moartea ocoleşte uneori pe cel viteaz.
(LucanFarsalia, II, 75)


Pentru a desluşi semnificaţia/simbolistica stindardului dacic – reprezentat prin capul de lup şi,-n prelungirea acestuia, trupul fluturând al unui balaur −, cred că este absolut necesar să coborâm adânc în istoria antică, şi mult mai eparte de ea, pentru că, altminteri, nu vom putea nicicum să facem anumite conexiuni între vestitul steag de luptă şi provenienţa sa.
Tocmai de aceea am găsit de cuviinţă să abordăm contextual zoomorfismul lup-şarpe/balaur/dragon, făcând o ,,joncţiune” cu cele mai importante informaţii ale istoricilor antici greci, în special, dar şi latini, referitoare la rădăcinile neamului acestuia, informaţii pe care le-am regăsit (e drept, trunchiate!), prin preluare, atât la cronicarii moldoveni, dar şi la cei munteni.
            Întrucât Homer, în ,,Iliada”, vorbeşte despre ajutoarele militare pe care peucinii (cei din zona Insulei Peuke/Leuke – Insula Albă sau Insula Şerpilor, respectiv Basarabia şi Dobrogea de azi) – şi ciconii/kaukonii (cei din Munţii Caucasus/Cozia/Muntele Sacru al dacilor, din nordul Olteniei, respectiv geţii nord-dunăreni) le-au dat troienilor în războiul Troiei, din 1132 î.Hr., avem toate motivele să credem că, într-adevăr, atât peucinii cât şi cauconii/cioconii erau din acelaşi mare neam al geţilor.
Astfel, ştiind că dacii (geto-dacii) erau, după cum spunea Herodot, ,,cei mai viteji şi mai drepţi” dintre toţi din marele neam al tracilor (al doilea după indieni) şi cum geţii se-ntindeau din vechea Colchidă/Media/Gruzia de azi (messageţii), până la Tyras/Nistru/Basarabia (tyrageţii), la Tisa (tisageţii); apoi, geţii nord-dunăreni (între Carpaţi şi Dunăre), iar geţii sud-dunăreni, până-n Thessalia (tessageţii), avem, de acum, convingerea că numele de ,,geţi” încorpora o dublă origine semantică.
            Dacă pornim de la ,,Bhagavad gita” – numele unui foarte însemnat şi cunoscut poem filosofic indian (gita – cântec, n.n.), acesta face parte din epopeea ,,Mahabharata”, despre acest lucru vorbindu-se şi-n cealaltă mare epopee vedică, ,,Ramayana”, a lui Valmiki, la p.p. 286 şi 296, vol. II, unde se specifică:
            ,,Sri Krishna – a opta încarnare a lui Vishnu; lui i se datoreşte ,,Bhagavad gita”, adică ,,Poemul filosofic” (,,gita” denumind, clar, poeţii/cântăreţii, neavând nicicum o conotaţie peiorativă, ci din contră! n.n.).
(Valmiki Ramayana, Editura Biblioteca pentru toţi, Bucureşti, 1968)

            Pe de altă parte, avem şi opinia reputatului savant şi lingvist Rhode, care, vorbind de arieni, aflaţi în partea de răsărit a Mării Caspice, respectiv între fluviile Sîrdaria şi Amudaria (care se varsă în Lacul Aral), în nordul Podişului Iranian, spre zona Munţilor Hymalaia, susţine că denumirea locuitorilor de acolo, ye ta, printr-o uşoară alterare fonetică a dus la denumirea de ,,geta”, respectiv ,,geţi”.
Aceştia, la fel ca un popor învecinat, usunii, erau ,,cu ochii albaştri şi cu părul blond” sau roşu.
Astfel, susţinându-l pe Rhode, Gr. Tocilescu ne spune cât se poate de limpede:
            ,,Se crede că aceştia (ye ta, n.n.) ar fi ultimul rest de origine indo-europeană, ba încă priviră (văzură, n.n.) în ei: pe moşii Goţilor, pe Geţi, al căror nume îl regăsiră în Justi sau Yeta.

(Gr. TocilescuDacia înainte de romani, Editura Academiei, Bucureşti, 1980, Cea mei veche populaţie a Daciei şi descoperirile arheologice şi preistorice, Partea a II-a, Cap. I, 1, p.p. 105-106)


marți, 20 februarie 2018

Iarăşi despre Posada din Ţara Loviştei

Lupta de la Posada în Cronica pictată de la Viena

Moto: ,,E mai bine să te laude alţii, decât să te lauzi tu însuţi”

            Se spune despre noi, despre români, că n-am avea ,,acte de identitate”, prin care să ne dovedim vieţuirea în acest spaţiu, lucru ce nu este adevărat, chiar dacă ,,izvoarele” ne sunt destul de sărace! Şi-atunci, dacă pe noi nu ne credeţi că suntem cel mai vechi popor din Europa, măcar aţi face bine să ascultaţi ce spun alte neamuri despre noi!
            Aşa se face că ţara aceasta şi neamul acesta învârtejit de viforniţele vremilor ce-au izbit, memiloase, în el, a stat, totuşi, dinaintea mirării inimilor vecinilor noştri, care, spre lauda lor, au şi scris despre noi: uneori cu mânie, cu obidă şi stupizenie oarbă; alteori, însă, cu uimire şi admiraţie!
            Aşa se face că-n anii '65-70, Academia Română a găsit de cuviinţă să reediteze valoroasele lucrări ale unor călători străini (aşa cum ar fi: Paul de Alep, Evlia Celebi, Maciej Stryjkowski, Pierre Lescalopier, Antonio Maria Graziani, Ludovic Odescalchi ş.m.a.) prin Ţările Române, aducând, astfel, o importantă contribuţie la îmbogăţirea fondului istoric (îndeosebi medieval) al acestei naţii, dar şi importante precizări de ordin toponimic, hidronimic etc.
            Toate aceste informaţii, puse cap la cap, realizează acea panoramă cronologică a evenimentelor istorice cu adevărat remarcabile, măreţe, punând şi mai bine în lumină drama acestui popor bântuit, parcă, de un blestem de lacrimi amare!
            Cum subiectul lucrării de faţă doreşte să abordeze, cu precădere, clarificarea (pentru totdeauna!) a locului desfăşurării bătăliei de la Posada, din 9-12 nov. 1330, am găsit de cuviinţă să ne oprim, îndeosebi, asupra ,,Cronicii” polonezului Maciej Stryjkowski, cel care (împreună cu ,,nobilul Coroanei” Poloniei, Andrei Taranowski) a făcut o călătorie în Turcia, traversând atâr Ţara Românească, cât şi Moldova, între anii 1574 şi 1575, şi aducându-ne cele mai de preţ informaţii referitoare, îndeosebi, la locul desfăşurării bătăliei de la Posada, ceea ce pentru noi, românii, constituie ,,actul de naştere al poporului român”.
            B. P. Haşdeu, Odobescu şi alţi mari istorici români (inclusiv N. Iorga, D. Onciul, Xenopol etc.) aveau, desigur, cunoştinţă de ,,Cronica polonă” a lui M. Stryjkowski, aşa încât să poată stabili cu certitudine locul celebrei bătălii, însă e adevărat că vina nu le aparţine nici acestora, dar nici (mai cu seamă) istoricilor de azi, ci totul se datorează confuziei de toponime şi hidronime (dar şi de ,,răsturnare” a anilor 1574 şi 1575), pe care M. Stryjkowski a făcut-o, fiind, pur şi simplu ,,furat” de noianul informaţiilor, al evenimentelor istorice şi sociale, îndeosebi din Moldova, aşa încât el, cronicarul şi aventurierul (după cum singur recunoaşte), a fost absorbit mai mult de farmecul tradiţiilor şi obiceiurilor neamurilor prin ţările cărora trecuse: români, bulgari, sârbi, traci, tătari, turci, frânci, greci ş.a., pe aceştia din urmă găsindu-i pretutindeni în spaţiul vlaho-trac!

            Pornind de aici, de la ,,vârtejul” informaţiilor şi al trăirilor afective, ar trebui să-l înţelegem şi să-l apreciem pe M. Stryjkowski, cu toate că, în mod cert, dă mare bătaie de cap oricărui cercetător al cronicii sale, mai ales în a stabili, cu rigurozitate, traseul urmat de el, spre Turcia, în anii 1574, dar şi la întoarcere, nemaiurmându-şi calea pe unde veniseră (adică prin Moldova), ci îndreptându-se de la Bucureşti spre Sibiu.



luni, 22 ianuarie 2018

Plante medicinale şi leacuri din moşi-strămoşi


BOLILE TRATATE DE BURUIENILE DE LEAC

            Aş dori să încep acest capitol, prin a reproduce un citat care se referă nu doar la folosirea ,,buruienilor de leac” (pentru fiecare boală a omului), dar, mai ales, spre a pune mai bine în evidenţă vechimea milenară (de peste 2500 de ani) a medicinii tradiţionale geto-dace, care, iată, s-a prelungit până în zilele noastre.
            În pezent, cred că doar indienii, chinezii şi românii ,,merg” pe această cale străveche, atât de eficientă sănătăţii noastre, a tuturor.
            Referindu-se la medicul grec Dioscorides (fostul medic al lui Nero, pe când acesta nu era încă Împ., ci doar general), care l-a însoţit, la Buridava (Ocnele Mari, Cosota-Ocniţa, jud. Vâlcea) ─ vechea capitală a lui Burebista, a buridavensilor  ─ , spre a-l pedepsi pe Cotyso (urmaşul lui Burebista), de unde Dioscorides avea să-şi ,,însuşească” vestita lucrare medicală ,,Herbarius”, a lui Pseudo Apuleius  ─ strălucit medic get  ─, Dl. Ion Horaţiu Crişan ne spune:
            ,,În cazul plantei Achillea millefolium L. (Coada-şoricelului), indicaţiile terapeuticre ale lui Dioscoride (mai precis ale lui Pseudo-Apuleius, medicul get, n.n.) coincid aproape întrutotul, chiar uimitor de exact, cu cele ale medicinei ştiinţifice, ceea ce demonstrează o profundă cunoaştere, încă din antichitate, a efectelor vindecătoare ale plantei.
            Explicaţia unei atât de bune cunoaşteri a efectelor buruienilor de leac stă în experienţa milenară a popoarelor antice, printre cea şi a strămoşilor noştri, experienţă pe care Dioscoride a sintetizat-o”.
            (Ion Horaţiu Crişan  ─ Medicina în Dacia, Indicaţiile terapeutice ale plantelor vindecătoare dacice, Editura D. Dacia, Bucureşti, 2007, p.184-185 )


            Poate că ar fi bine să indicăm cele 21 de plante medicinale dacice, despre care Dioscorides a făcut vorbire în orera sa ,,De materia medica”, operă esenţială, de bază, a medicinii din sec. I î.Hr.

Cancerul poate fi învins?!



Dr. Constantin Ioniţescu şi prof. George Voica
─ Două cărţi vindecătoare  din „Farmaciile Divine”

Editura „Rotipo" - Iaşi marchează două puncte valoroase prin editarea volumelor „Cancerul poate fi învins!?" şi „Plante medicinale şi leacuri din moşi-strămoşi". Apărute sub semnăturile Dr. Constantin Ioniţescu şi prof. George Voica, cele două volume reclamă tratamente pe bază de plante, o colecţie de reţete atent culese şi reprezentative pentru căutătorul de leacuri naturale. Două cărţi ce nu vor întîrzia să se înscrie în aria de interes a celor ce au încredere în „Farmacia Domnului". Două cărţi de leac, două cărţi cu destin şi în raport de cauzalitate cu reflecţia asupra vieţii şi morţii, surse sigure şi de folos, ele oferă omului contemporan posibilitatea de contact cu ceea ce s-ar denumi nevoia permanentă a omului de sănătate. La întocmirea lor, cei doi prestigioşi autori au cutreierat prin izvoare şi filosofii vechi, de la Zamolxes încoace, cu o pasiune asemănătoare cu cea a lui Borges. Dr. Ioniţescu Constantin, personalitate remarcabilă în galeria valorilor de patrimoniu naţional, care amprentează cu reprezentativitate registrul medicinii şi ştiinţei contemporane, împreună cu scriitorul vâlcean, de certă autenticitate, George Voica, despre care am mai consemnat, şi-au alăturat numele în creaţia prezentului, consfinţind o frumoasă şi reuşită prietenie literară, care îi va aşeza în memoria culturală a timpului. Eu sînt dintre cei care, după spusele lui Cezar Baltag, „îi cred pe creatori pe cuvînt".

Practici medicale de odinioară, în lumina adevărului
Dr. Constantin Ioniţescu nu are nevoie de niciun fel de publicitate, despre domnia sa vorbeşte vrednicia actelor sale medicale şi ştiinţifice, precum şi legătura indisolubilă cu registrul înalt al medicinii româneşti şi internaţionale. Când pronunţăm numele oftamologului Constantin Ioniţescu, avem în vedere un brand original al sănătăţii româneşti, care a probat de-a lungul deceniilor măiestrie, profesionalism, inventivitate, descoperire, dăruire, binefacere.
Vorbim despre doctorul care, asemenea demiurgului dăruieşte lumină... medicul îndrăgostit de lumina ochilor care pot din nou vedea frumuseţea lumii, miile de ochi care i-au adus faimă şi notorietate. Acestor izbînzi ale domniei sale li se adaugă în chip cavaleresc zecile de lucrări, prezentări şi comunicări ştiinţifice, premii, distincţii, precum şi activitatea publicistică binefăcătoare tuturor. Dacă de-a lungul vremii, doctorul Constantin Ioniţescu s-a înfruptat din graiul performanţei şi excelenţei, astăzi îşi înscrie numele cu majuscule în galeria medicilor-scriitori.
Maestru al metaforei şi iubitor al tradiţiilor milenare, profesorul George Voica ţese la războiul moşilor-strămoşi urzeala ştiinţei cu natura, cu oamenii şi străvechile filosofii, pentru ca ambii autori să o poată oferi celor ce preţuiesc înţelepciunea şi experienţa înaintaşilor. Cu premeditată şi elegantă purtare culturală, prestigioşii autori ne aduc prin cele două cărţi, spre cunoaştere şi gustare, roua sfinţită a plantelor dătătoare de sănătate. Naturi intelectuale, dăruite cu simţul datoriei de conştiinţă şi al susţinerii lucrurilor esenţiale, în acest prezent supus fragmentării şi clişeelor nefaste, cei doi autori au făcut repetate escale în arhive cu vechi izvoare, chiar comunicînd cu bunii noştri ţărani, pentru a recupera, actualiza şi transplanta practicilor de odinioară lumina adevărului. Informaţiile care populează paginile sînt extrem de importate pentru omul contemporan, restituindu-i acestuia o colecţie preţioasă de reţete vindecătoare ale strămoşilor, reţete care au rezistat în timp prin amprenta de nemurire, păstrînd nealterată posibilitatea unui dialog cu farmaciile divine, cu semnul spiritualităţii şi identităţii româneşti. Paginile adăpostesc în egală măsură ştiinţa şi înţelepciunea poporului în arta vindecării cu plante dătătoare de sănătate, dar, îţi iese în cale şi acel „the spirit of the past", ce străbate din dialect şi evocări, prin vocea „restitutio in integrum" a autorilor.