Moto: Un neam trece, altul vine, şi pământul
rămâne veşnic în picioare.
(Biblia –Eclesiastul, Cap. 1,4)
Într-adevăr, toate cele de pe pământ sunt într-o continuă
frământare, încât e nespus de greu să-ţi şi imaginezi (dar să mai aduci şi
dovezi!) despre toate câte s-au zămislit sub Soare, îndeosebi neamuri repede
purtate de vântul năvalnic al slavei deşarte; mai apoi, de restriştea venind,
asupră-i, ca un amurg însângerat peste fiorduri!...
A scrie despre rădăcinile neamului
nostru geto-dac e ca şi cum ar trebui să te pregăteşti a intra în cel mai
vestit templu al lumii antice, cu inima tremurândă, de emoţie, de grijă şi de
sfială fără de margini!
E o lume a tainei, a veneraţiei!...
Tocmai de aceea a trebuit să aleg, cu migală, boabele de grâu şi de rouă din
noianul de neghină a tumultului veacurilor.
Şi-atunci,
am găsit de cuviinţă să mă opresc, mai întâi, asupra teoriei lui J.G. Rhode,
acesta fiindu-mi cu mult mai aproape de inima mea decât alţi istorici, români
şi străini, care încercau (şi încă mai încearcă) să privească evenimentele
milenare printr-un ochean frumos colorat, dar adesea străin de tot ce înseamnă
rădăcina neamului acestuia.
Aşadar, conform teoriei lui J.G. Rhode,
Gr. Tocilescu ne spune că ,,poporul
primitiv indo-european şi-a avut cea mai veche a sa locuinţă în Asia Centrală,
la Belurtagh în vecinătatea platoului Pamir (între lanţurile muntoase
Hinducuş, Karakorum, Kunlun şi Atlai, la peste 7000 de metri altitudine,
ţinut/podiş aflat atât în Rusia, cât şi în China şi Afganistan, n.n.).
De aici (din Pamir, n.n.) o parte din popoarele indo-europene se
coboară: mai întâi spre Răsărit, în Iran, şi de-acolo, mai departe, tot spre
Răsărit, în India, iar numărul cel mai mare apucă spre Apus şi împoporă
(populară, n.n.) mai toată Europa.
Citiţi mai departe
Citiţi mai departe
