Moto: „Pe Argeș, în jos, pe un mal frumos,
Negru-vodă trece
cu
tovarăși zece,
care-i
și întrece!
Merg
cu toți pe cale,
să
aleagă-n vale
loc de
monastire
și de
pomenire...”
(Balada Mănăstirea
Argeșului)
Ce poate fi mai veche și de mai
mare încredere decât tradiția orală a zicerii curgerii vremilor și-a
năzuințelor de curățenie sufletească a unui neam?
Că Radu Negru-vodă a existat cu adevărat, nici că mai
încape îndoială, el apărând în documente/cronicile maghiare, ca un domn ce
venea de dincolo de Dunăre, din Macedonia, fiind el vlah de felul lui și
iubitor de cultură și de Dumnezeu.
Pe
inelul-pecete, ce-l purta, scria: IO RADU NIGRU V.V. (voievod, n.n.), PRIȘTINA,
1128.
Nu știu, însă, exact dacă el ori primul său născut va fi
purtat acest inel, atunci când a intrat pe teritoriul Coroanei Maghiare,
refugiindu-se, cu mulțimi de oameni, în părțile Amlașului și Făgărașului,
ținuturi pe care le închiriase de la
unguri, fiindcă în sudul Dunării pătrunseseră turcii, iar cu ei nu se putea
conviețui, mai ales că erau de religii diferite:
„Și
astfel (Coroana Maghiară, n.n.) a închiriat-o (Amlașul și Făgărașul,
n.n.) lui Fekete Vajda (Negru-vodă, n.n.)
în pace?? A umplut-o și
a închiriat-o, așadar,ci nu a cumpărat-o de la regele Ungariei.
Dar sub Coroana Maghiară era și Litovoi, și fratele său, Ioan, voievozi ai
Țării Litua (Olteniei), Basarabi de altfel, ca și Basarabii Țării Loviștei; ba
încă și o parte din Muntenia, căci, altminteri, nu vedem cum, la 1330, Carol
Robert de Anjou ar fi pătruns, de la Tr. Severin, traversând Oltenia fără nicio
luptă; la fel și-n stânga Oltului, ajungând la Argeș, la Curtea Domnească,-n
Cetate, în pragul iernii, de parcă Țara ar fi fost goală, pustiită!
