Ahile si triburile elene

                                                  Moto: ,,Cele mai mari duşmănii sunt între rudele apropiate”

                                                                                         (Tacit, Istorii, IV, 70)

Niciun popor nu e pur, ci e un amestec de naţii, de rase, de orgolii şi de lupte continue; de frământări de gânduri, porniri; de instincte primare şi poftă de mărire şi slavă, care, asemeni unui şuvoi năvalnic, de munte, adună-n undele-i repezi toate cele enumerate mai sus, uniformizându-se, cel mai adesea, şi curgând, apoi, în aceeaşi matcă etnografică, ce dă specificul naţional.

            Despre noi, despre strămoşii noştri traco-geto-daci, cu influenţe, evident, pelasge, însuşi marele istoric grec Cassius Dio spunea că eram dezbinaţi încă de acum 2000 de ani; că eram învrăjbiţi, chit că eram ,,cei mai numeroşi (tracii) după indieni”, iar dintre toţi aceştia, ,,dacii erau cei mai vitejişi cei mai drepţi” (Herodot, Istorii).

Şi câtă dreptate aveau! Lucrul acesta îl vom vedea şi pe parcursul lucrării de faţă, al cărei scop principal este, însă, acela de a încerca să demonstrăm că ,,triburile elene” (întemeietoare ale Eladei antice) proveneau din traco-iranienii ce ocupau nu doar interiorul arcului carpatic, ci întreaga regiune situate între Carpaţi-Nistru (chiar până la Bug) – Dunăre (atât la N. cât şi la S. de aceasta) – Marea Neagră (Schytia Minor, până dincolo de Varna de azi), încât nu întâmplător locuitorii ţărmurilor vestice ale Pontului Euxin ar putea fi numiţi, pe drept cuvânt, ,,eolieni”, şivom vedea de ce.

                                            Pentru mai multe informaţii, cititi  <<<aici>>>

De acelaşi autor:

Zamolxes şi Pitagora

Zamolxes şi Pitagora

                                                    Moto: Virtutea când se altoieşte şi creşte curată, împreună cu firea noastră, e   singurul bun care ne însoţeşte până la bătrâneţe.

(Isocrate – Sfaturi către Demonicos)

            Locul naşterii tale nu ţi-l alegi! La fel nici clipa şi locul morţii! La fel destinul ce ţi-l urmezi în repedea trecătoare suflare de viaţă ce ni s-a dat!...

            Uneori, sunt lucruri, în viaţă, care te marchează adânc; altele îţi pun mari semne de întrebare, obligându-te să cobori în străfundurile sufletului tău, ori, mai adesea, în străfundurile istoriei neamului tău.

Aici, însă, apare (în mod ciudat!) întâmplarea, care – trebuie să recunosc – are un rol foarte important, marcându-te pe tot parcursul anilor tăi, cu atât mai mult, cu cât e vorba , să zicem, de neamul din care tu faci parte şi despre care ai vrea să afli cât mai multe cu putinţă.

Şi e firesc să fie aşa!

Ce copil, aruncat de soartă pe meleaguri străine, departe de casă, departe de cei dragi (pe care-i ştie că există), n-ar vrea să-i regăsească, într-o bună zi, şi să se bucure împreună, aşa, ca între fraţi şi rude de sânge, de lacrimi , de doruri?!

            Întocmai aşa s-au petrecut lucrurile şi în cazul meu, când, citindu-l pe Strabon (ce, după stră-străbunica sa după mamă, e tot din neamul nostru, al aromânilor!), am fost plăcut surprins să găsesc o informaţie ( ce se suprapunea cu a lui Plutarh) referitoare la filosoful, fizicianul şi astronomul Pherekydes, la Pitagora şi la ,,sclavul” acestuia, Zamolxes, nimeni altul decât cel mai înţelept dintre toţi bărbaţii Geto- Daciei antice, din care, cu mândrie, iată, recunosc că ne tragem.

            Acel cuvânt, ,,sclavul” lui Pitagora, spus despre Zamolxes, m-a intrigat, fireşte!

Pur şi simplu m-am simţit umilit, jignit; nu eu, neapărat, dar aici era vorba de  strămoşii mei, iar pentru lucrul acesta nu puteam rămâne nepăsător, cu atât mai mult, cu cât ştiam (şi mai ales simţeam din acel fragment al lui Strabon) că în greci nu trebuia să ai încredere! În plus, acel cuvânt, ,,sclavul”, mi se părea a fi semnul unei invidii fără de margini, dar şi al unui adevăr pe care ei, grecii, voiau să-l ascundă: şi anume, că Pitagora a fost cu mult mai prejos decât Zamolxes, iar de lucrul acesta sunt sigur că vă veţi convinge pe parcursul lucrării de faţă.

Pentru mai multe detalii citiţi <<<aici>>>

De acelaşi autor:

Zamolxes şi Muntele Kogaionon(Cozia)

Zamolxes şi Muntele Kogaionon(Cozia)

           Moto: Nu se afla alt om de bine decât cel înţelept

                 ( Cicero- Despre prietenie, IV, 18 )

      Toate religiile lumii curg dinspre India. Acolo a fost( şi va rămâne de-a pururi ) leagănul civilizaţiei, al spiritului uman şi al credinţei în nemurirea sufletului şi-n învierea morţilor, încât nu mi se pare nimic nefiresc să susţin că pelasgii provin din acelaşi spaţiu indo-iraniano-sumerian, care s-au revărsat spre Europa si nordul Africii  pe doua căi : o cale fiind prin Mesopotamia- Asia Mică – Egipt ; cealaltă cale, prin zona nordica a Marii Caspice – sudul Rusiei actuale – Marea Neagra - ,, Muntii Ripaei ” – Carpaţii adică , aşa cum îi numeau atât Nicolae Densuşianu , în ,, Dacia preistorica ” , dar şi Vasile Pârvan , în ,, Getica” .

        Pentru început , să ne oprim la cea de-a doua cale ( via nordică ) avându-i în vedere pe cimerieni , pe agatârşi şi pe geţi, iar când zic ,, geţi” (ci nu daci ), am în vedere afirmaţiile lui Strabon în special despre ,, getul ” Zamolxes , dar şi pe Herodot, pe Poseidon si pe alţi mari istorici şi filosofi ai lumii antice greceşti, căci la aceştia trebuie să ne raportăm îndeosebi, spre a pune în evidenţă faptul că Zamolxis, ,,getul” , a trăit şi şi-a sfârşit existenţa terestră aici, în Carpaţi, în Masivul Cozia, ,, Muntele Sfânt ” al geto-dacilor, denumit de greci Kogaionon.

          Pentru aceasta, însă, trebuie să avem în vedere o chestiune extrem de importantă, si anume scrierea hieroglifică , pe care, la nivel planetar n-o găsim decât în câteva locuri : în India ( la dravidienii indo-iranieni, de unde, ziceam, curg toate religiile lumii !) ,in Creta, in Egipt şi în Carpaţi. Atât !

                                         Pentru mai multe detalii, apasati   <<<aici>>>

De acelaşi autor:

Răşinari - locul naşterii şi al morţii lui Decebal?!

RĂȘINARI – locul nașterii și al morții lui Decebal?!

Moto: ,,Cei viteji nu-și pierd curajul nici chiar când soarta se arată înfricoșătoare.”

( Panciatantra, 1, 104)

Repede trecătoare ne este suflarea de viață ce ni s-a dat!...

Oricât de instruit ar fi un om(că e rege, oștean ori filosof), el nu poate fi înțelept, atâta timp cât e înfierbântat de patima slavei deșarte și de lăcomia de averi, din care se naște mândria – rădăcina tuturor relelor acestui pământ - , mai cu seamă când mâna ta se întinde peste multe neamuri!

Ce, însă,-au uitat (și încă mai uită!) ,,puternicii lumii”, de când atâta vreme tot cursă, e că înțelepții trebuie să-și facă prieteni, chiar și atunci când nu le lipsește nimic.

Pornind de aici, prin prisma aceasta privind, am găsit de cuviință să pun, ca-n oglindă, tulburarea adâncă de inimi, ce-a fost, când la noi, în Carpați, s-au dus primele războaie dacice, ce-au vânzolit această parte a lumii de-atunci, cuprinsă în ,,triunghiul de foc” : Roma- Parthia- Dacia.

Ce bogăție de pace în suflete-ar fi, de-n clocot n-ar da mândria nebună!...

Căci cele trei imperii nicio lipsă măcar nu aveau, cu două milenii în urmă!...

Invidia, însă, și slava deșartă adastă în noi, precum veninul în șarpele biblic!

De-aceea am găsit de cuviință să mă aplec mai ,, cu îngăduință” asupra celor două mari războaie dintre daci și romani!

Voi încerca, de acum, să le prezint în desfășurarea lor firească, dar voi aduce și noi argumente, care să pună mai bine-n lumină pe cei doi mari ,,protagoniști” : Decebal și Traian. 
                          Pentru mai multe detalii apăsaţi  >> aici <<   

De acelaşi autor: