George Voica. Curriculum vitae

                                                  George Voica-membru al USR,Filiala Sibiu

                                                      

                  S-a nascut la 16 nov.1947,in satul Mosteni/Surpate,com.Francesti,jud.Valcea,

   din parinti tarani;tatal,Gheorghe,mester lemnar (dulghier)si mama,Maria Udrescu, originara de pe aceeasi frumoasa vale a Otasaului,din satul Serbanesti,com.Pausesti

             Scoala primara,in satul Surpate, cu inv.Constatin Coverca,bun pedagog,care,la sfarsit de saptamana, le imprumuta carti si le canta la vioara ,,Balada” lui Ciprian Porumbescu.

                  Gimnaziul,la Sc.cu cls.I-VII Dezrobiti,com.Francesti unde are ca professor de romana pe Maria Dumitrescu,cea care il va incuraja la primele incercari literare,cand,

in cls.a VI, ,,debuteaza” cu o poezie ce va fi transcrisa in ,,Cartea de Onoare” a scolii.

                   Inca din cls. a III citeste asiduu din cartile invatatorului Mihail Maciuceanu,

care,o data la doua saptamani,trecea cu sacul cu carti pe la satenii pasionati de lectura.

Tatal sau,vazandu-i inclinatia spre lectura, a inceput sa-i cumpere carti,citind impreuna.

Pasiunea aceasta o aveau toti cei cinci frati ai tatalui sau,dar mai cu seama bunicul,Ion Gr.Voica,administratorul mosiei boieresti a generalului Ilie Steflea,fost ministru si Seful Marelui Stat Major in timpul celui de-al doilea razboi mondial,care isi avea conacul langa Biserica Colnic.

Aici,la Colnic,timp de 14 ani,Anton Pann fusese cantaret bisericesc,culesese folclor din Surpate (valorificandu-l in cartea sa, ,,Povestea Vorbii”) si indruma corul manastiresc de la Dintr-un Lemn si Surpate.

                   Bunicul lui George Voica era pasionat si de horticultura si pomicultura:avea pepiniera,altoia tot felul te pomi,dar si trandafiri;avea stupina.

Uneori mergea la vanatoare de lupi, mistreti,dar si de rate salbatice.Mai cu seama,insa,

citea!Citea atat presa (ziarele) cat si multele carti din biblioteca generalului.

De exemplu,in 1957 el citea ,,Conditia umana” a lui Malraux.

                    Cand N.Iorga a fost ministrul Cultelor,bunicul lui G.Voica l-a cunoscut pe stralucitul calturar,cu care a stat indelung de vorba,sub un brad de la bisericuta Dintr-un Lemn.

De asemenea,a cunoscut-o si pe Regina Maria;venise cu N.Iorga la Manastirea Surpate.

                     Bunica poetului,pe numele de fata,Ioana Rosu,se tragea din ardelenii veniti in Capul Dealului (com.Babeni) tocmai din Salistea Sibiului;in vocabularul ei inca mai pastra destule ,,ardelenisme”.

                     Fratele bunicului lui G.Voica, Florea,a fost,toata viata sa,calugar la Manastirea Govora.Cunostea foarte bine slavona.Era un insigurat!Prieten il avea doar pe Dumnezeu!

                     G.Voica a urmat liceul in mai multe localitati:Bals (jud.Olt),Baile-Govora si Babeni (1965),fiind nestatornic,vesnic chemat spre alte zari.

Asa se explica de ce,dupa absolvirea liceului,pleaca de acasa direct in Oas,angajandu-se ca secretar de scoala in satul Racsa,com.Orasul-Nou,jud.Satu-Mare.

Aici il cunoaste pe Geo Bogza,care l-a captivate prin poetica rostirii,de unde,mai tarziu,se vor extrage sevele metaforei liricii sale.

De aici (chiar in ziua in care implinea 18 ani),paraseste Oasul,trece Muntii Gutaiului si se stabileste in Maramuresul istoric,in satul Valeni,com.Calinesti,in munti, angajandu-se ca invatator-suplinitor,dar in februarie 1966,pleaca in armata,la Lugoj,eliberandu-se ,,fruntas”!

                       Sosit acasa,in 15 iunie 1967,dupa un scurt sejur in sanul familiei,pleaca din nou in Maramures,angajandu-se ca professor-suplinitor in satul Costiui,com.Rona de Sus,unde functioneaza pana in vara lui 1968.

                        Aici a cunoscut-o pe Maria,o unguroaica frumoasa,sensibila,care canta la mandolina,picta si care a avut o influenta deosibita asupra destinului sau poetic;ei i-a dedicate primele poezii de dragoste,iar mai tarziu,peste ani si ani,i-a inchinat 100 de sunete,in volumul ,,Maria”.

                         Dorind sa se casatoreasca,s-au lovit de  opozitia ferma a parintilor lor,motiv pentru care cei doi indragostiti se decid sa dea la facultate,la Cluj-Napoca,

sperand ca, odata terminati,sa-si implineasca visul!

Astfel,George reuseste la Filologie,in 1968,terminand facultatea ca sef de promotie (1971).

                         De la 1 sept.1971 pana la 31 aug.1972 este professor in satul Gaujani,

Com.Boisoara,jud.Valcea,sub ,,muntii de roua si de lumina”,sub ,,vartoasele stele ale Lovistei”,unde ,,auzeam tulnicele din Ardeal”,dupa cum marturisea el peste ani.

                        ,,Vechi colinde si datini,izvoare ca ghiata,rasarind din poieni de galbena floare,de gentiana,bujori si cocosi de munte, plangandu-mi dorul de casa,ma mai framanta si –acum,uneori,in dulce visare”,isi va aminti,cu nostalgie,tarziu,prof.G.Voica despre acea perioada.

                           Din 1 sept.1972 pana in 31 aug.2005 va fi profesor in Surpatele copilariei sale, ,,razand, vesel razand pe sub mesteceni,pe dealuri”.

                           Ar fi putut sa stea la oras (i se oferise aceasta oportunitate),dar a preferat sa ramana in satul nasterii sale, ,,alaturi de copilaria-mi zaluda,din sucuri si miresme de floare de soc,de salcam,de lamaita ori de crucea-voinicului,albastra foarte,gatindu-se parca,in sarbatoare,pe retina mea sa se culce…Mama,langa umarul meu,greu lovita de soarta:inima-i batea firav pe sub stele,gemand pana-n afundul inimii mele…

                           Spre alte zari chemarii-i dam vama doar cartile scrise in nopti blestemate,cand ochii-nroseau,ca macesele,toamna,iar masina de scris timpanele-mi sfarama.

                           Si iata cum anii se dusera-n graba;copiii-mi crescura in umbra cartilor mele;nevasta,rezemata de regina-noptii-n gradina,ma mangaia pe sub stele…

                           Rodica,ce nume de dulce alint,iarta-ma daca si-acum,uneori,te mai mint;daca sangele meu in Atlantic se varsa;daca viata-mi boema a fost doar o…farsa!

Iti multumesc pentru tot ce mi-ai dat,floarea mea de mar dulce,mireasma a campului,navalind pe ulite,n sat!

                            Iarta-ma si tu,tulburata,-nlacrimata-Adriana din Cluj!Iertati-mi vrasmasia anilor tineri,minciuna;mai luminati-mi si-acum trecerea,cu genele triste,mangaind,racorind iarasi luna!...

                            Ramana in urma-mi ,,gloria lumii”!Eu voi dormi in papadii,la Surpate,

sub mesteceni subtiri,in amurguri de rosie fraga,in culori pe cer spulberate…”

                            Si,totusi,la 1 sept. 2005,G.Voica paraseste scoala din satul sau si functioneaza ca profesor detasat la Colegiul Technic Energetic din Rm.Valcea,avandu-l ca director pe fostul sau coleg de liceu admirabilul profesor si administrator Ion Florescu.

                            In 1971 s-a casatorit cu Rodica Vlasceanu,sibianca,de nastere,insa cu radacini in Dobroteasa-Olt (dupa tata) si in Pausesti Otasau-Valcea (dupa mama),medic prediatru in com.Francesti.

                           Au doi copii:Dana-Alina-educatoare (care le-a daruit doi nepoti:Teodor-Constantin-13 ani si Ianna-Maria-9 ani) si Mihai-absolvent al Facultatii de Drept,din partea caruia au un nepot:George-Rares,11 ani.

                           Primele poezii le trimite la ziarul ,,Orizont” dint Rm.Valcea (in 16 august 1970,pe cand era student),raspunzandu-i-se:

                          ,,Productiile trimise atesta un incontestabil talent.Studentul George Voica (spunea Doru Mutoc),originar dintr-un sat valcean,mi-a produs de curand bucuria de care vorbeam in clipa primei confesiuni publice ca o certitudine.Un talent pe care timpul il obliga la o continua aspiratie spre sublim.

El se pare ca stapaneste stiinta de a separa aurul din cuvinte,de grohotisul inform care-l ascunde privirilor.Sa-i uram sa o faca mereu,cu stralucire.”

                              (Ziarul ,,Orizont”,Anul III,nr.586,20 sept.1970,p.2)

                            Editorial,debuteaza in anul 1982,cand publica volumul de versuri ,,Dialog cu mestecenii”(Editura ,,Scrisul Romanesc”,Craiova).

                            Din 1990 este membru al Uniunii Scriitorilor din Romania (Filiala din Sibiu).

                            Volume publicate:

                            1.Dialog cu mestecenii,versuri, Craiova,Editura Scrisul Romanesc,1982,95p.;

                            2.Univers uman,povestiri,Bucuresti,Editura Eminescu,1984,148p.;

                            3.Pasarea numita viata,roman,Cluj-Napoca,Editura Dacia,1985,248p.;

                            4.Intamplari neasteptate,roman,Bucuresti,Editura Eminescu,1986,258p.;

                            5.Elegii de dragoste,versuri,Rm.Valcea,Editura Episcopiei,1997,128p.;

                            6.Cei din Valea Otasaului,povestiri,Rm.Valcea,Editura Episcopiei,1997,

122p.;

                            7.Fat-Frumos si prietenii sai,basme,Rm.Valcea,Editura Episcopiei,1998,

54p.;

                            8.Prizonierii Infernului,roman-document,Rm.Valcea,Editura Antim Ivireanul,1998;vol.I:224p.;vol.II:204p.;

                            9.Poeme de dragoste,versuri,Rm.Valcea,Editura Papirus,1998,104p.;

                            10.Surpate-monografie lirica,Rm.Valcea,Editura Papirus,1999,104p.;

                            11.Psalmi din Casa de Roua,versuri religioase,Rm.Valcea,Editura Conphys,1999,104p.;

                            12.Maria-100 de sonete,Rm.Valcea,Editura,Conphys,2008,108p.;

                            13.O.K Harasov!,roman,Rm.Valcea,Editura Conphys,2000,108p.;

                            14.Mama,roman,Editura Dacia,Cluj-Napoca,2001,204p.;

                            15.Ma dusei pe deal cu murgul,antologie de folclor literar,Rm.Valcea,

Editura Patrimoniu,2004,248p.;

                            16.Maranata (Domnul nostru vine),eseuri,Rm.Valcea,Editura Almarom,2004,398p.;

                            17.Poezii din vii,volum antologic (impreuna cu Alex.Mircescu,Doru Motoc,Felix Sima),Rm.Valcea,Editura Tiparg,1998,80p.;

                            18.George Voica-poet al metaforei-repere bibliografice si antologie de autor,Rm.Valcea,Editura Almarom,2005,112p.;

                             19.Faguri de roua,versuri,Rm.Valcea,Editura Conphys,2007,114p.;

                             20.Poem despre Ramnic:schituri si manastiri valcene,Rm.Valcea,

Editura Conphys,2008,189p.;

                             21.Epistola catre venetieni (editie bilingva:romano-italiana),Rm.Valcea

,Editura Conphys,2009,197p.;

                             22.Elegii in amurg,distihuri,Rm.Valcea,Editura Conphys,2009,119p.;

                             23.1100 Aforisme,Rm.Valcea,Editura Conphys,2009,218p.;

                             24.Tablitele de la Tartaria.Inelul de la Ezerovo.Latina primara,eseuri,

Rm.Valcea,Editura Conphys,2010,252p.;

                             25.Se leganau mestecenii in vant…-icoane din Surpate,versuri,

Rm.Valcea,Editura Conphys,2011,154p.;

                             26.Subiecte pentru doctorat-sarje balcanice,Sibiu,Editura Cenaclu de la Paltinis,2012,80p.;

                             27.Vanatorul de cerbi,versuri,Tr.Severin,Editura Lumina,2013,225p.;

                             28.Eram misto,cucoana,sucar!…(in colaborare cu Tacutu Dana-Alina),

versuri,Rm.Valcea,Editura Fortuna,2013,100p.;

                              In ultimii ani,George Voica a inceput sa cocheteze cu artele audiovizuale,colaborand la realizarea scenariilor unor filme documentare,produse de posturile de televiziune ,,Etalon” si ,,Valcea 1”,din Rm.Valcea.

                             Cu TV Etalon a obtinut premiul I la Festivalul National al Filmului Religios de la Pitesti (pentru scenariul filmului despre Manastirea Surpate;altul,despre Manastirea Turnu).

                              A realizat (tot cu TV Etalon) un film documentar despre toate schiturile si manastirile din jud.Valcea,film care s-a bucurat de un success deosebit,fiind tradus in trei limbi:engleza,franceza si spaniola.

                              Cu TV Valcea 1 a realizat filmul documentar ,,Ursani”-templu al libertatii taranesti” (realizat impreuna cu Emiliam Francu),film care a primit premiul I la Festivalul International Eco-Etno-Folk-Film,de la Slatioara,jud.Valcea.

                              Pentru acest film,in anul 2001,scriitorul George Voica a primit Premiul de excelenta al Fundatiei ,,Valcea 1”.

                              Colaboreaza la presa scrisa valceana,pe parcursul a mai multi ani:Orizont,Valcea literara,Curierul de Valcea (unde a fost si redactor) Monitorul de Valcea,Postalionul,Glasul cartii,Casa cartii valcene,Ecran valcean,City Media etc.

                                             Premii si distinctii

-Premiul 1,faza republicana,Bucuresti,1981;

-Premiul 3 si titlul de Laureat,faza republicana,Bucuresti,1983;

-Premiul ziarului ,,Orizont” la Festivalul de Poezie Patriotica ,,N.Balcescu”,Rm.Valcea,

1979;

-Premiul 1 la acelasi festival,1979;

-Premiul 2,pentru proza,la Concursul National de Literatura ,,Afirmarea”,Satu-Mare,

1980,si Premiul revistei ,,Convorbiri literare”;

-Premiul revistei ,,Tribuna”,la Festivalul de Poezie Patriotica ,,N.Balcescu”,Rm.Valcea,1981;

-Premiul 1 si Premiul revistei ,,Orizont” Timisoara,la Festivalul-Concurs de Poezie ,,Laude-sa omul si tara”,Sighetul Marmatiei,1981;

-Premiul 1 la Festivalul National de Poezie ,,M.R.Paraschivescu”,Valenii de Munte,1982;

-Diploma de onoare a Societatii Culturare ,,Anton Pann” (al carei membru fondator este), ,,pentru contributie meritorie in afirmarea spiritualitatii si culturii valcene”.;

-Premiul 1 la Concursul National de satira si umor ,,Povestea vorbei”,Rm.Valcea,2013;

-Premiul ,,Gheorghe Tomozei”,la Concursul National de poezie,proza eseu, ,,Pe aripi de dor domnesc”,editia a V a,Domnesti,Arges,26 aug.2012;

-Premiul ,,Eminescu” la Festivalul International de Poezie ,,Mihai Eminescu”,Romania,

editia XXII,Tr. Severin,ianuarie 2013;

-Premiul national la Festivalul National de Proza ,,Liviu Rebreanu”,Bistrita,editia XXIX,2011;

-Premiul Literar pentru Poezie,Liga Scriitorilor din Romania,Filiala jud.Hunedoara,2013,

pentru vol. ,,Eram misto,cucoana,sucar!”;

-Premiul Literar ,,Stefan Nemecsek”,din partea Uniunii Ziaristilor Profesionisti si a Muzeului Civilizatiei Dacice si Romane Deva,Editia a II a,Vulcan,08.06.2013;

-Diploma de participare la lucrarile Congresului International de Dacologie,editia a XIV a Buzau,16-18 aug.2013;

-Premiul 1 la Festivalul National de Poezie ,,Ion Budai De Leanu”,editia a III a,2013,

Geoagiu-Bai,jud.Hunedoara,pentru vol. ,,Vanatorul de cerbi”.

                       Din anul 2001 este membru al National Geografic Society din SUA.

                       Este profesor emerit.

                       A fost inclus in Dictionaru Personalitatilor din Romania.

                       Incepand cu unu sept.2000,s-a pensionat.

                       Este pasionat de istorie si de arheologie,scriind (si sustinand) mai multe lucrari cu caracter stiintific,asa cum ar fi:

-Hieroglifele din Tara Lovistei.Mormantul lui Tihomir;

-Imp.Traian si gen.Cornelius Fuscus;

-Mormantul roman din Dealu Mlacii (Racovita,jud.Valcea) al guvernatorului Aquila Fidus (sec.II d.Hr.);

-Inelul de la Ezerovo (decriptare);

-Latina primara;

-Tablitele de la Tartaria (decriptare si interpretare);

-Tezaurul de la Pietroasa (decriptarea inscriptiei de pe veriga) etc.

In 10 iunie 2009 a primit Premiul Special pentru publicistica ,,Octavian Goga”,al Uniunii Scriitorilor din Romania,pentru vol. ,,Poem despre Ramnic:schituri si manastiri valcene”,Editura Conphys,Ramnicu Valcea.

                        In 25.09.2010 i s-a acordat titlul de Cetatean de Onoare al comunei Francesti.

                        A publicat in diverse reviste literare:Luceafarul,Tribuna,Transilvania,

Steau,Vatra,Cronica,Convorbiri literare,Orizont,SLAST,Arges,Ramuri,Povestea vorbei,

Forum V etc.

                          A primit referinte critice din partea scriitorilor:Dragos Vranceanu,Mircea Oprita,Doru Motoc,Lucian Avramescu,Petru Poanta,Vasile Salajan,Stefan Melancu,

George Stanca,Vasile Morar,Dan David,Ioan Alexandru,Laurentiu Uligi,Mircea Iorgulescu,Vasile Fanache,Marin Sorescu (i-a facut si un portret),Tudor-Dumitru-Savu,

Cezar Ivanescu,Valeriu Rapeanu,Maria-Diana Popescu s.a.

                          ,,Situandu-se printre cei mai inzestrati creatori valceni de literatura,George Voica,acest print al metaforei si manuitor al floretei rimate,combina ingenios si simbiotic sentimentele umane cu natura,cu frumusetea ei,reusind sa creeze veritabile vitralii de armonie.Tandru,strengar sentimental sau nemultumit de ceea ce viata ii ofera, poetul si scriitorul George Voica se bucura de o binemeritata apreciere.

Poeziile sale exceleaza printr-o mirifica organizare a structurii compozitionale,iar proza,emotionanta prin bogatia stilistica si uneori prin duritatea relatarilor,place cititorului,oferindu-i o lectura deosebit de interesanta.

                           Rod al preumblarilor sale prin natura,prin mediul rural,baladele si elegiile sale emana acel parfum plin de pitoresc si culoare locala,inzestrat cu generoase incarcaturi sentimentale.”

(Ion Maldarescu;Em.Francu,Rm.Valcea,Mica Enciclopedie,vol.II,editura Anton Pann,2002p.198)

                           Sau:,,George Voica pune in fata noastra darurile si harurile cu care a fost inzestrat,dar si fascinantul si atat de sensibilul sau taram sufletest,care ne face pe deplin constienti de o anume maretie lumeasca si cosmica,surprinsa numai de el,poetul initial,intr-un cadru aparent intamplator in forma rapida a unui instantaneu al realitatii,

irealitatii, aproape inrudit cu fotografia!”

       (Maria-Diana Popescu,Poetul sublim,in Revista ,,Agero”,Stuttgart,Germania).

                            

Lucrări publicate:

George Voica. Se legănau mestecenii în vânt

Mi-am risipit toţi anii

            –  d-lui Gheorghe Smeureanu –

Mi-am risipit toţi anii mei de crin,
de fragă dulce şi cireşe-amare,
în pofta mea, de paseri călătoare,
fără să-mi pese câtuşi de puţin,

că niciodată n-au să vină iară;
că ochii mei, sub neguri, se vor frânge;
că-n inima-mi pribeagă se vor strânge
atâtea lacrimi, de vor da pe-afară!

Mi-am risipit toţi anii mei sub cer
şi-n crâşme moskovite şi pâcloase,
până simţeam cum măduva, în oase,
trandafirie, se sfărma de ger!...

Pe deal, treceau  mestecenii spre mare,
în frăgezimi şi-n falduri aurii;
pe ramurile lor erau copii
cu pletele în vânt, fremătătoare…

 Pentru mai multe detalii apăsaţi <<aici>>

De acelaşi autor:

George Voica. Vânătorul de cerbi: poeme

                Ave!

Ah, Dulcineea, terapia mea intensivă,
cum tresari în cortul lui Aureliano Buendia,
din lanul cu maci,
în acest „veac de singurătate”,
al meu
şi-al lui Garcia Marquez!
De dragul tău,
am parcat-o pe Rosinanta,
sub salcâmii în floare
de la Charlevilles
şi i-am pus sub bot ovăz verde.
Acum, rumegă... La fel şi eu!...
Ce fericit sunt
că vine iarăşi criza!
De aceea salut silogismul politic
şi schimbul neuronal!...
Mai nou, însă, fac dihotomia
dintre cretin şi creştin
şi bat cu pumnii-n porţile Orientului.
E tre joli bocu mişto!
Ave, Miţo! Ave!...


              Pentru mai multe detalii faceţi click <<aici>>

De acelaşi autor:

George. Voica. Tăbliţele de la Tărtăria; Inelul de la Ezerovo; Latina primară

                                           Motto: „Istoria religiei începe cu istoria omului”
                                 Joachim Wach, prof. de istoria religiilor la Universitatea din Chicago


      Se ştie însă că istoria omenirii este în strânsă legătură cu schimbările climatice, care pot influenţa în mod decisiv civilizaţia lumii.
      Aşa s-au petrecut lucrurile şi cu ultima glaciaţiune, cea de acum 10.000 de ani, urmată de potopul biblic, petrecut în urmă cu aproximativ 8.500 de ani, din care au scăpat doar opt oameni: Noe, soţia sa, cei trei fii (Sem, Ham şi Iafet) şi cele trei nurori.
    E de presupus că pământul începuse să se „dezmorţească”, fiind extrem de fertil, aşa încât urmaşii lui Noe s-au înmulţit şi au sporit în turme de oi, în boi şi în cai, încât putem spune că acel cataclism fusese şi generator de energii.
    De altminteri, se cunoaşte faptul că, după o molimă devastatoare, după un război nimicitor, după o oamete cumplită, urmează o adevărată explozie demografică.
   Aşa bănuim că s-au petrecut lucrurile şi după potop, când, după cum consemnează Biblia, urmaşii lui Noe s-au răspândit peste tot pământul, vorbind, fireşte, o singură limbă – poate aramaica: „Acestea sunt familiile fiilor lui Noe, după spiţa neamului lor, după neamurile lor. Şi din ei au ieşit neamurile care s-au răspândit pe tot pământul după potop.”
                                            (Biblia, cap. 10, al. 32, p. 11)

Pentru mai multe detalii apăsaţi aici <<aici>>

De acelaşi autor:

George Voica.Hieroglifele din Ţara Loviştei (Jud. Vâlcea)

                                                         Moto: Eu am să tac; pietrele vor vorbi!

             Într-adevar, repede trecătoare ne este suflarea de viaţă ce ni s-a dat, dar pietrele

vor vorbi despre ea şi despre veşnicia lui Dumnezeu!

            Aici in Ţara Loviştei, în apropierea Kogaiononului dacic (Masivul Cozia) se

pare că s-a format fibra genetică a acestui neam bărbat, năpraznic în lupte, harnic şi bun,

ce a împrumutat de la munţi măreţia şi demnitatea, iar acest lucru ar vrea să ni-l spună

însăşi piatra paralelipipedică (2 x 1,70 x 0,70m) din punctul ,,Gruiul Plăcintei", situat în

,,Dosul Dealului", la N V de Titeşti, jud.Valcea, la aproape 1km de sat, cât şi Sfânta

Cruce (stâlpul) din centrul comunei.

            Privind piatra paralelipipedică, încă de la început, ochiul ne este atras de crucea de

40 cm înaltime, săpată în această piatră. E vorba de o cruce bizantină, sub care, pe trei

rânduri, e inscripţionat un text hieroglific cu caractere chirilice.

Citindu-l prima oară, eşti derutat!

           Poate că tocmai de aceea, cei care au încercat să-l descifreze, au spus ca ar fi

vorba de un ,,răboj" al ciobanilor din Ţara Loviştei.

          Oare aşa să fie?!

          Ştiau ciobanii Evului Mediu (c.1300) să scrie şi să citească într-o limba chirilică

încifrată, cand, 400 de ani mai tarziu, chiar Domnul Moldovei, Constantin Cantemir,era

neştiutor de carte?!

        Iată, mai întâi, textul de pe piatra de mormant din Titeşti (jud Vâlcea):

         Pentru mai multe detalii, faceţi click  <<aici>> 

De acelaşi autor:

George Voica. Noi dovezi despre Cornelius Fuscus

Împ. Traian şi gen. Cornelius Fuscus

            Despre Împ. Traian şi despre generalul roman Cornelius Fuscus, cea mai bună sursă de informaţii o găsim la istoricul grec Dio Cassius (c. 155-c.236 d.Hr.), capodopera sa, „Istoria romană” (în 80 de cărţi) fiind o adevărată fântână, mai ales  pentru noi, românii. De la el aflăm că generalul Cornelius Fuscus, prefectul cohortelor pretoriene, locţiitorul împăratului Domiţian, pornise înspre Sarmizetusa, spre a-l înfrunta şi a-l pedepsi  pe regele Decebal, pentru că acesta, fiindu-i refuzată oferta de pace, îl jignise adânc, spunându-i că va veni vremea în care el, regele Daciei, va cere câte ,,doi oboli” (doi bani, n.n.) pentru fiecare cetăţean roman. Atât!

         Fire extrem de orgolioasă, Cornelius Fuscus n-a suportat usturătoarea şi îndrăzneaţa replică, iar acesta a fost, în primul rând, unul dintre motivele pentru care a trecut Dunărea şi a urmat traseul: Drobeta-Oltenia (traversând-o de-a curmezişul), valea Oltului, Masivul Cozia, unde, în acel nenorocit an al vieţii sale (87 d.Hr.), avea să fie ucis(mai precis, să se sinucidă!) în „ pasul Câinenilor”,   azi,   com. Racoviţa, jud. Vâlcea.

         Fala oştirii sale, a renumitei Legiuni a V-a ALAUDAE (a Ciocârliilor, pentru că legionarii purtau o pană de ciocârlie, aşa cum la 1877, purtau o pană de curcan şi „curcanii” moldoveni) pierise, parcă, dintr-o dată, după cum credea şi V. Pârvan.

         Vom vedea, însă, ceva mai la vale, că nu a fost chiar aşa!

         Totuşi, Dio Cassius nu ne lasă să înţelegem prea bine dimensiunile dezastrului! Cu toate acestea, el nu spune nicidecum că Legio V ALAUDAE ar fi fost trecută, în întregime, prin sabie, ci că, după 18 ani, în 105 d. Hr., Împăratul Traian, venind în acel loc (unde căzuse Fuscus), a găsit „prinşii de război”.

         „ Având un astfel de temperament (zicea V. Pârvan), înţelegem cum Fuscus a putut fi atras în cursă şi sfărâmat, de cumintele, socotitul şi plinul de resurse strategice Decebal al dacilor. Steagurile şi prada cucerite de la romani - acum se va fi prăpădit întreaga Legio V ALAUDAE – fură duse - ştim sigur acest lucru de la Cassius Dio- nu la Sarmizegetusa, ci în alte burguri din munţi: «Traian ocupă munţii întăriţi cu ziduri şi acolo află armele, maşinile de război, prinşii şi stegurile lor ( to semeion – „ însemnul”, în limba greacă)  luat pe vremuri de la Fuscus»”.        (după Dio Cassius, LXVIII, 9,3; V. Pârvan, Getica, p. 65).

         Că generalul Cornelius Fuscus a pornit din Drobeta, a traversat Oltenia, de-a curmezişul, şi ajuns în dosul masivului Cozia, pierind, apoi, în ”pasul Câinenilor”, ne-o spune şi V. Pârvan, citându-l pe Iordanes (sec. VI d. Hr.), autorul celebrelor opere „ Getica ” şi „ Romana” (o istorie a Imperiului Roman):       

   „ Iordanes, în „ Istoria Imperiului Roman”,    ne spune şi el despre Fuscus că a trecut  pe la Drobeta, de unde ar fi luat Oltenia în curmeziş, spre a ajunge la pasul Câinenilor (deci, la  Racoviţa, jud. Vâlcea, n.n.), unde s-a sfârşit”, şi V. Pârvan continuă:

         „ Se pare că în urma morţii lui Fuscus (87 d.Hr., n.n.) întâmplată, şi după părerea noastră, în susul văii Oltului – Domiţian luă măsuri mai energice de continuare a războiului şi, dând comanda lui Tettius Iulianus, îl autoriză să procedeze cu asprime la restabilirea disciplinei, iar el plecă la Roma” (V. Pârvan, Getica, p. 66).

         Observaţie: Probabil că din cuvintele acestea, „să procedeze cu asprime la restabilirea disciplinei”, V. Pârvan va fi dedus că Legio  V Alaudae a fost ucisă în întregime!

         Asupra acestui punct de vedere, noi avem, totuşi, unele rezerve!

         În fine, tot de la   Dio Cassius, din „Istoria romană”, mai aflăm că, după 18 ani de la moartea lui Fuscus, însuşi Împăratul Traian vine în Dacia, spre a-l pedepsi pe Decebal şi, poate, spre a-l răzbuna pe eroul Romei, căzut la Racoviţa, în spatele Coziei.

         Este interesant faptul că Împăratul Traian urmează acelaşi traseu parcurs de Fuscus, adică: Drobeta – traversează Oltenia de-a curmezişul, intră pe valea Oltului şi, apoi, în „pasul Câinenilor”, unde , cum zicea Dio Cassius, găseşte      „ munţii întăriţi cu ziduri (   Aşa   sunt şi acum; îi poate vedea oricine , la Copăceni, unde,  în primăvara acestui an 2013, s-a descopeit un alt  mormânt roman, pe care erau inscripţionate două litere : Π Φ – Procuratorul Fidus?!), armele, maşinile de război, prinşii (prizonierii   din fosta Legio V Alaudae!n.n.) şi steagurile lor (to semeion - „însemnul”, în limba greacă) luate pe vremuri de la Fuscus” (op. cit.).

         Observaţie: Împ. Traian a venit în Dacia cu Legio XII Fulminata, care , se pare, a staţionat mult timp la Copăceni- Pretorium.

35 de ani mai târziu, în vremea Împ. Antoninus Pius ( fiul adoptiv al lui Adrian), procuratorul acestei provincii era Aquila Fidus.

El este cel care, în a.140 d. Hr., a mărit castrul Pretorium, unde a şi fost înmormântat, acolo, sus, pe ,,Dealul Mlăcii”.

       Mormântul său a fost descoperit în primăvara acestui an (2013), de d-ni Gh. Sporiş, Vieru şi Frâncu.

Aflând de la dl. Vieru că pe piatra de mormânt fuseseră inscripţionate două litere (Π Φ), mi-am dat seama că era vorba de mormântul Procuratorului Fidus.

        Deci, Procuratorul Fidus (Π Φ) a fost administratorul provinciei care, mai târziu, avea să se numească Ţara Loviştei.

         Iată ce reiese din toate cele spus până acum:

1.          Decebal mai avea destui prizonieri de război, din anul 86 d.Hr., luaţi din Moesia, când l-a ucis pe guvernatorul acesteia, tăindu-i şi luându-i capul!

Aşa că nu cred că Decebal să-i fi ucis pe supravieţuitorii dezastrului de neimaginat al generalului Fuscus (87 d. Hr.), în „ pasul Câinenilor”!       

Cum să fie ucişi aproximativ 6000 de oameni tineri, foarte puternici, căliţi în atâtea lupte?! Poate au pierit o mie, două, dar ceilalţi, în mod cert, au fost făcuţi sclavi (aşa reiese din citatul de mai sus: „prinşii”!).

Ce ar fi câştigat Decebal, dacă i-ar fi omorât pe toţi?! Se ştie, doar, că Decebal era un om inteligent, care a înţeles prea bine că trebuia să se folosească de mâna de lucru pentru care nu plătea nimic.

Cu atât mai mult, cu cât, ziceam, mai înainte cu un an (la sfârşitul lui ianuarie 86 d. Hr.), în urma victoriei asupra lui Oppius Sabinus, Împăratul Domiţian a fost nevoit să încheie cu Decebal „ acea pace nenorocită”, prin care se obliga la plata unui stipendiu anual,  „şi, în plus, să dea un număr de ingineri şi meşteri pentru construcţii militare, precum şi tot felul de arme, maşini etc., ca un aliat.” (V. Pârvan, Getica, p.66 – după Dio Cassius, Istoria romană, LXVII 7) 

2.          Credem, mai degrabă, că regele Decebal i-a pus pe aceşti ingineri şi meşteri (cât şi pe prizonierii ce-i luase din Moesia) să „întărească” munţii, zidind prăpăstiile şi trecătorile spre Ardeal, din „pasul Câinenilor”, pe unde, evident, se aştepta să se reverse mânia romanilor pentru acea „pace nenorocită” încheiată total în defavoarea  Împ.  Domiţian.

     Privind cu atenţie acel impresionant zid, de peste 20 m înălţime, de la Copăceni/ Pretorium, simţi, parcă, obida romanului ajuns sclav în această parte de lume, atât de departe de Roma…

     E un zid impunător, perfect construit, sobru! Parcă auzi, însă, lacrimile scrâşnind între dinţi, între pietre!

3.          „Acolo află (Traian, n.n.) prinşii şi steagul lor” ( al lui Fuscus, n.n.), zicea Dio Cassius .

E posibil, aşadar, ca de la acei „prinşi” să fi aflat  Traian unde fusese îngropat generalul Fuscus!

Se înţelege clar că Împăratul Traian i-a scăpat din robia de   18 ani  pe acei „prinşi”, poate sclavi în mina de aur de pe pârâul Băiaşu, care erau, de fapt, supravieţuitorii din Legio V Alaudae.

Despre acea mină de aur de pe Băiaşu, ştiu şi astăzi toţi locuitorii Ţării Loviştei.

4.          Nu întâmplător  e faptul că acel castru roman, unde s-a găsit piatra (de fapt, mormântul) din „Dealul Mlăcii”, se numea PRETORIUM!

Poate că chiar Împăratul Traian îi va fi  pus acest nume(Pretorium), în amintirea generalului Fuscus, comandantul cohortelor pretoriene, pierit aici, fiindcă Pretorium   indică, sigur, reşedinţa pretorului; locul unde se afla cortul comandantului  şi  unde, la a.140 d. Hr., locuia şi procuratorul Aquila Fidus.

Observaţie: Mai jos de mormântul lui Aquila Fidus, inscripţionat Π Φ , la     aproximativ 200-300m se află o piatră de culoare maronie; pare a fi, mai degrabă, o lespede de mormânt roman! Alte stânci ori pietre (ciudat!) nu mai sunt în jur; pretutindeni,doar izlazul străjuit de falnici stejari!

Unul din capetele acelei pietre maronii e dezvelit, ridicându-se cam 30-40 cm deasupra pământului, pe direcţia N-E , şi este inscripţionat  tot cu o literă grecească:    χ    ( fonetic - hi).

Despre această piatră însă nu ne putem pronunţa!

Revenind la zidirea („întărirea ”) munţilor, făcută, ziceam, poate înainte de venirea lui Fuscus în „pasul Câinenilor”, credem că acest lucru a fost o stratagemă fantastică, pusă la cale de Decebal! „Întărind” munţii, Decebal n-a urmărit altceva decât să-i,, direcţioneze” pe romani exect pe unde le întinsese cursa, spre a le putea cădea în spate, după cum vom explica mai la vale!

Şi i-a reuşit din plin! Altminteri, nu vom putea înţelege nicicum capturarea faimoasei Legio V Alaudae!

Poate că Împăratul Traian aflase multe despre toate acestea. De aceea ,suntem aproape convinşi că el a urmat în mod intenţionat acelaşi traseu parcurs de Fuscus, din cel puţin trei considerente:

a)      Trebuia să-l pedepsească aspru pe Decebal, pentru că umilise Roma, distrugând (definitiv, cum credea V. Pârvan) strălucita Legio V Alaudae, şi pentru că Imperiul Roman pierduse doi oameni de vază:

-                    pe Oppius Sabinus, Guvernatorul Moesiei, căruia Decebal îi tăiase capul şi-l adusese în Dacia, dar îi sfărâmase şi întreaga-i oştire;

-                    pe generalul Cornelius Fuscus, comandantul cohortelor pretoriene şi locţiitorul Împ. Domiţian la conducerea militară a Imperiului Roman.

b)    Onoarea militară îl obliga să afle osemintele bravului erou, generalul Fuscus, şi să le îngroape cu deosebite onoruri, fiindcă, într-adevăr, pierise ca un mare erou al romanilor;

c)     Să se umple de glorie, cucerind cea mai bogată ţară (în aur, grâne, miere, animale etc., etc.), transformând-o în provincie romană, şi să trimită în robie o mulţime de daci (aprox. 50 000), cum nu se mai întâmplase aşa ceva până atunci în Dacia.

Norocoasă soartă! Toate i-au ieşit din plin!

Aşadar, avem convingerea că însuşi Împăratul Traian, aflând, după 18 ani, osemintele lui Cornelius Fuscus, pierit la Racoviţa, Jud. Vâlcea  , a dat ordin ca generalul – erou să fie reînhumat acolo unde căzuse, luptând pentru gloria Romei.

 Observaţie: Aici se cuvine să facem o precizare, şi anume că, datorită tocmai acestor „munţi întăriţi cu ziduri” de Decebal, unde căzuseră atât generalul Cornelius Fuscus cât şi mare parte din Legio V Alaudae, la  1200 de ani după acest dezastru, avea să cadă şi cea mai mare parte a ungurilor, în acea bătălie de la Posada (1330), de unde cu greu şi cu,, puţinei dintre ai săi” scăpase Carol Robert de Anjou.

Asemeni lui Fuscus, şi acesta fusese „direcţionat” spre cursă, tot datorită excepţionalei strategii gândite de regele Decebal în urmă cu atâta amar de ani. Aşadar, Decebal gândise şi înfăptuise ceva pentru binele pe termen lung al poporului său. Împăratul Traian ar fi putut să strice, dar nu a stricat acele ziduri ce întăresc şi astăzi munţii de la Copăceni/ Racoviţa, încât putem spune că numai destinul, i-a unit pe cei doi mari conducători de oşti şi de neamuri, care, iată, împreună au înfăptuit binele Patriei comune!      

Credem că nu întâmplătoare e mâna (palma) incizată pe lespedea de pe mormântul procuratorului Aquila Fidus, din Dealul Mlăcii   , aşezată în stânga a trei cărămizi incizate, stilizate, ştiut fiind faptul că, la romani, mâna era simbolul tuturor succeselor fericite. Şi, înr-un fel, Împăratul Traian avea motive de bucurie, de vreme ce, iată, îi supusese pe „nedomoliţii geţi” (daco-geţi), cum zicea Ovidiu, şi-l îngropase pe generalul Fuscus cu mari onoruri militare, spre a-i slăvi memoria!

5.          E curios, totuşi, de ce Împăratul Traian n-a dat ordin legionarilor săi să dărâme zidurile cu care Decebal „ întărise munţii”!

Observaţie:  În anul 1975, mormântul gen. Cornelius Fuscus a fost descoperit la Racoviţa de col. Cristian Vlădescu şi Prof. Onoriu Stoica, care l-au dus la Muzeul Militar Central Bucureşti.

      Sicriul fusese aşezat pe pavimentum, fiind inscripţionat, simplu, pe o piatră: FUSCHUS.

           Lângă osemintele lui Fuscus s-au mai găsit monede (denari) de argint, un pumnal, mai multe cuie (piroaie de aprox. 18 cm., folosite, probabil, la sicriul de lemn), cărămizi, ceva ceramică…

           Faptul că lângă gen. Fuscus nu se aflau coiful, scutul, spada şi insemnele militare ale funcţiei sale de locţiitor al Împ. Domiţian şi de comandant al cohortelor pretoriene, ne spune clar că toate acestea au fost luate de Decebal; altminteri, l-ar fi însoţit, cum era şi firesc!

Şi mai spune încă ceva, mai cu seamă singura armă găsită în sicriu: pumnalul , şi anume că, într-adevăr, Fuscus şi toată Legio V Alaudae au căzut în ambuscadă/ în capcană ( sau în laţ, cum se mai zice), şi-atunci, poate, Decebal, luându-i toate armele şi insemnele puterii acestuia, să-i fi zis:

          ,,Adu-ţi aminte, generale Fuscus! Ţi-am spus că va veni vremea, când voi cere doi oboli (doi bani, n.n.) pentru fiecare cetăţean roman! Iată, nu dau, acum, nici măcar doi bani pe viaţa ta! Îţi las, aşadar, doar pumnalul!...”

         Într-adevăr, cu pumnalul acela, găsit în mormânt, credem că s-a sinucis Fuscus. Şi mai credem că acelaşi lucru l-au făcut mulţi dintre legionarii săi! Majoritatea, însă, 18 ani mai târziu aveau să fie eliberaţi de Împ. Traian.

Acei ,,prinşi de război” i vor fi povestit Împ. Traian toate cele şi cum se întâmplaseră.

        Aşadar, deducem că Împ. Traian i-a făcut reînhumarea în sicriu de lemn ( punâdu-i în el pumnalul, ca să se ştie căci cu acest pumnal se sinucisese), iar mormântul a fost zidit cu cărămidă.

Tumulul de 5-6 m înălţime era situat la poalele munţilor, în dosul Masivului Cozia,locul fiind cunoscut şi astăzi de către toţi locuitorii com . Racoviţa.

6.          Chiar în apropierea vărsării pârâului Băiaşu (cuvântul derivă de la „baie”, adică „mină”) în Olt, se află cioplită, în stânca muntelui, o peşteră cu deschiderea de peste 2m, orientată spre râul Olt, la care poţi să ajungi doar cu o scară de 4-5 m.

„Intrând (ne-au spus domnii Frâncu si Vieru, din Racoviţa), cobori cam cât două camere – una peste alta - şi dai de un tunel”, care, ziceau ei, ar duce la aproximativ 2km pe sub munte, ieşind exact la „munţii întăriţi cu ziduri de piatră”

Nu cumva, într-adevăr, în mod strategic făcuse Decebal acest tunel pe sub munţi (2km!!), ca să le poată cădea în spate duşmanilor, după ce i-ar fi lăsat să înainteze?!

Nu oare în felul acesta procedaseră dacii, de obţinuseră acea strălucită izbândă, în urma căreia pieriseră atât generalul Fuscus cât şi  o parte importantă din Legio V Alaudae?!

Alminteri, cum putuse Decebal să le ia romanilor toate armele, maşinile de război, steagurile, tot, ca şi cum romanii ar fi stat cu mâinile-n sân?!

Poate că numai aşa ne putem imagina cauzele şi efectele dezastrului.

7.          Ar fi extrem de interesant dacă:

a)     s-ar deschide   mormântul roman de la Copăceni, al Procuratorului Aquila Fidus( pe care erau inscripţionate literele greceşti Π Φ), descoperit în primăvara acestui an (2013) în ,,Dealul Mlăcii”;    

 Observaţie: În afară de cele două litere greceşti (Π Φ), mâna şi trei cărămizi incizate, se mai află (în plan vertical) 12 dreptunghiuri de aprox. 18 cm. (simbolizând,  12 scuturi- respectiv Legio XII Fulminata), iar în dreapta acestora, ceva mai sus, sunt incizate alte trei ,, scuturi dreptunghiulare”, exact de aceeaşi mărime, simbolizând   Cohorta III Schytica!

În mod cert, mâna incizată, alăturată celor 3 cărămizi ( tot incizate) ar vrea să ne spună că, într-adevăr, Procuratorul Aquila Fidus a reconstruit castrul de la Copăceni/ Pretorium (la a. 140 d. Hr.), care avea dimensiunile mult mai mari ( 60 X60 m.), iar de aici deducem că efectivele militare fuseseră suplimentate în ,, pasul Câinenilor” !

Aşadar, deşi trecuseră 36 de ani de la strălucita victorie a Împ. Traian, ,,nedomoliţii daci” încă nu se domoliseră! Vae victis!!

b)    dacă aici, la Copăceni/ Racoviţa s-ar face cercetări arheologice, deoarece mai jos de acel mormânt roman ( la aprox. 300m.), se văd foarte bine, temeliile unui castru (40x30x0,40m.);  

c)     dacă s-ar întreprinde cercetări în vechea mină de aur (poate s-ar descoperi şi aici tăbliţe cerate!);

d)    dacă s-ar cerceta acel tunel lung de 2 km, săpat pe sub munţi.

8.          ,,După Sarmizegetusa,   „pasul Câinenilor”este cel mai interesant din punct de vedere arheologic”, după cum spunea distinsul cercetător şi Prof. Univ. Dr. Ioan Piso, de la Cluj-Napoca.

Aici s-au confruntat cele mai performante strategii militare ale antichităţii daco-romane!

        

         În concluzie am putea spune că:

a)     Într-adevăr, regele Decebal era un strălucit strateg, care îşi pregătise cu multă dibăcie atacul împotriva celui mai mare Imperiu cunoscut vreodată în istorie;

b)    Împăratul Traian i-a fost lui Decebal un rival pe măsură;

c)     Decebal şi-a apărat capitala  , Sarmizegetusa, nu stând de pază lângă zidurile acesteia, ci la o depărtare de ea de cel puţin două săptămâni de mers, înfruntând duşmanul  ;

d)    Lui Decebal, munţii i-au fost cei mai fideli generali;

e)     Traian (se ştie) era un om bun şi onest, un om milos şi cu respect faţă de zei şi faţă de eroii Patriei sale.

Tocmai de aceea şi-a făcut datoria de mare Împărat, îngropându-l pe strălucitul său compatriot, generalul Fuscus, ştiind, astfel, că posteritatea/ istoria va consemna cu laudă acest lucru!

Şi, ca o ultimă concluzie, aş putea spune că orice ţară civilizată, care-şi respectă şi îşi iubeşte, sincer, istoria neamului ei, ar face aici, la Copăceni/ Pretorium un loc de pelerinaj, aşa cum au făcut chinezii cu „armata de teracotă”!

La noi, ar fi oglinda vie a măreţiei şi a gloriei Romei îngenuncheate de „nemuritorii  daci” (cum zicea Herodot), căci generalul Fuscus nu a fost un oştean oarecare, ci a fost locţiitorul lui Domiţian, Împăratul celui mai mare şi celui mai de temut Imperiu al lumii antice.

M-aş bucura, dacă politicienii români (nu doar doi vâlceni: domnii Cristian Buican şi Traian Dobrinescu) ar mai tresări, din când în când, la ideea redescoperirii  tulburătoarei noastre istorii naţionale!

Şi m-aş mai bucura, dacă ar citi ce-a zis marele istoric Dio Cassius despre regele nostru,Decebal, pierit, cu demnitate, pentru cea mai nobilă cauză a oricărui neam: Libertatea Patriei!

Iată ce spunea Dio Cassius despre regele nostru, Decebal:

„ Era ager în planurile de război, ca şi   în împlinirea lor; ştia să-şi aleagă timpul când să năvălească asupra duşmanului, tot aşa de potrivit ca şi momentul când să bată în retragere; era dibaci în a întinde curse, viteaz la luptă, ştiind să se folosească înţelept de biruinţă şi să iasă  bine dintr-o înfrângere.” (Cassius Dio, Istoria romană, LXVII 6,1; vezi V. Pârvan, Getica, p.64)

Noi, însă, unde ne aflăm astăzi, oare?!

Aşadar, ACTA, NON VERBA!

Surpate,                                                              George Voica

01 august 2013

De acelaşi autor:

George Voica. Tezaurul de la Pietroasa

TEZAURUL  DE  LA  PIETROASA

-         treapta de aur a moștenirii noastre teogonice și lingvistice –

    Pentru început, vom reproduce opiniile lui N. Densușianu, referitoare la acest tezaur, prezentat în foto. 224, din capodopera sa, ,,Dacia preistorică” :

    Segment din patera de la Pietroasa. Apollo, zeul luminei, al păstoriei și armoniei, asistă la sărbătoarea hiperboreilor, în onoarea divinității Terra Mater.

Lângă zeu se vede figurat Ianus, regele hiperboreilor, având pe cap ornamente arismatice; în mâna dreaptă, o diademă, ca însemne ale demnității; în stânga, un arc cu coarda înfășurată în jos și, ca atribut, un delfin, emblema puterii sale peste mări. Lângă Ianus, un prunc, personificarea Anului Nou, aduce ca dar un coș cu un spic mare de grâu, iar în mâna stângă ține o palmă, simbol al tuturor succeselor fericite.

    - După reproducțiunea fototipică de Soden Smith, The Treasure of Petrossa (London, 1869) Pl. 1”

                               (N. Densușianu – Dacia preistorică, p. 411)

    Așadar, după opinia lui N. Densușianu, personajele de pe patera de la Pietroasa ar fi următoarele:

1.                Apollo (la greci, zeul Soarelui, al luminii);

2.                Ianus ( la romani, zeu al începutului și sfârșitului; era reprezentat cu două fețe, lucru ce nu apare, însă, pe patera de la Pietroasa!)

3.                un prunc , simbolizând Anul Nou!

În realitate, însă, sunt 5 personaje, ci nu trei!

Cele cinci personaje, după părerea noastră, sunt:

1.                Într-adevăr, Apollo, care, la greci, era zeul Soarelui și al luminii, al muzicii, al poeziei și al artelor frumoase; era conducătorul  corului muzelor;

2.                Nu Ianus, ci  Dionysos, zeul vinului (la greci);

3.                Nu un prunc, ci un pigmeu!

4.                Lângă pigmeu e un satir!

5.                În dreapta lui Apollo e Bachus, zeul vinului (la romani).

Și  acum, să descriem fiecare personaj!

    Apollo , zeul soarelui, al luminii, al muzicii al poeziei, al artelor frumoase are trăsături tipice celor din Tracia.

El ține, în mâna stângă, lira, privindu-l, absent, pe Bachus (zeul vinului), așezat în dreapta sa, care are figură tot de trac, dar, vesel, petrecăreț!

    La picioarele lui Apollo se odihnește grifonul hiperboreic, simbol al forței, al puterii maxime!

Observație: Grifonul era simbolul domniei lui Apollo peste munții de aur ai hiperboreilor. Grifonii păzeau aurul dacic, respectiv strălucirea/lumina lui Apollo.

    Într-adevăr, Apollo ia parte la Serbările dionysiace ( pentru că despre ele e vorba în această pateră), însă privirea sa e impasibilă, condescendentă chiar.

E ca și cum bijutierul grec ar fi înțeles prea bine că Soarele nu lua parte, neapărat, la bucuria generală.

Din contră, el pare ,, nemuritor și rece”, privindu-l pe Bachus cum saltă și tresaltă, vesel, ținând în mâna dreaptă amfora grecească plină cu vin, iar în stânga, un paner, sau mai degrabă o scoică uriașă, goală, ce poate voia să simbolizeze destinul uman; vuietul mării în scoica goală reprezintă, probabil, frământarea, zbaterea umană!

    Dacă cele două personaje prezentate în dreapta paterei ( Apollo și Bachus) sunt, după fizionomie, ,,europeni”, personajele din stânga lui Apollo ( Dionysos, pigmeul și satirul) sunt tipice pentru nordul Africii (Etiopia – Egipt), chiar pentru India (Dionysos), și iată de ce:

    -Dionysos ( la greci, zeul vinului și al petrecerilor) e de statură medie, poartă barbă, vestimentație de luptător, căciulă de ariman (arameu), plină cu podoabe (stele, pietre scumpe, nestemate), așa cum purtau, în Evul Mediu, domnitorii români:

Vlad Țepeș, Mihai Viteazul, Matei Basarab ș.a.

    Dionysos ține în mâna dreaptă un colier (poate pentru vreo dansatoare de la Serbările dionysiace! Sau ca semn al demnității și rangului său), iar în mâna stângă ține un arc cu coarda înfășurată, vrând, parcă, să ne spună că nu e la luptă, ci la petrecere.

La picioare are un delfin, spre a ne atrage atenția că venise în Grecia din spațiul de dincolo de Marea Mediterană, mai precis din Etiopia și Egipt.

    De altminteri, Diodor Sicul (c.80 - c.21 î. Hr.),istoric grec din Sicilia, spunea următoarele:

    ,,Osiris, numit de greci și Dionysos, era de origine african din Etiopia. Tatăl său, după cum susține dânsul, a fost Ammon (Uran),  regele Libiei și al Egiptului.”

                               (Diodor Sicul, bib.II, 15.6; III. 68 și 80) (N. Densușianu, Dacia preistorică, p.622)

Observație: Poate așa se explică de ce Dacia se mai numea, în Antichitate, ,, Arabia Felix” sau ,,Etiopia Felix”, partea dinspre Dunăre până la Muntele  Atlas ( Munții Oltului, Masivul Cozia, respectiv Oltenia de azi, unde oamenii sunt, într-adevăr, mai negricioși!) : fiindcă traco-geții îl adoptaseră și-l venerau pe Dionysos ca zeu al vinului și-al petrecerilor!!

    Dacă vestimentația lui Dionysos, strânsă bine pe corp, simbolizează luptătorul, pe regele Etiopiei și Egiptului, care i-a bătut pe asirieni, pe babilonieni, mezi, perși, chiar indieni și traci (după cum spun legendele antice), ar fi interesant de aflat ce semnifică, totuși, delfinul de la picioarele sale!

Să fie semnul înțelepciunii, al gândurilor bune?!

E ca și cum ar vrea să ne spună că el a venit la greci, pe ape, de dincolo de Mediterana, adică din nordul Africii (după cum susțineau istoricii antici), cu gânduri pașnice, iar pentru aceasta, grecii, tracii și geții l-au ,,împământenit”, adoptându-l ca zeitate?!

    Dacă Bachus poartă o cămașă tracă, lungă, fiind încins, la mijloc cu un brâu, asemenea dacilor, Dionysos poartă, ciudat, ițari, iar peste costumul de războinic, o hlamidă ușoară, semn al regalității.

Deasupra umărului stâng are un ciorchine de strugure, iar lângă umărul drept, o frunză de viță-de-vie, semne foarte clare că adora vinul;

că era zeul vinului și al petrecerilor atât de mult iubit de traci, dar mai ales de daci!

    Nu din cauza aceasta, marele preot Deceneu dăduse aspră poruncă să se scoată toate viile de la Cozia-n jos, pe Olt, eliminând, astfel, cultul lui Dionysos?!

    Lângă Dionysos, în stânga sa, se află un pigmeu, ce poartă pe cap un paner cu un ciorchine mare de strugure, ci nu un spic mare de grâu, cum zicea N. Densușianu.

    Evident că pigmeul de pe patera de la Pietroasa reprezintă un locuitor al Traciei, prezența sa alături de Dionysos nefiind absolut deloc întâmplătoare, căci iată ce spunea Pliniu cel Bătrân (24-79d.Hr.) în ,, Istoria naturală”, enciclopedia sa:

    ,, În apropiere de Oceanos patamos ( Istrul, n. n.) își aveau locuințele pigmeii cei legendari, cari, după cum ne spune Homer, se aflau în război continuu cu stolurile de gruie ( cocori, n. n.), cari, fugind de iarna și de ploile cele multe din părțile de nord, zburau către meazăzi peste apele curgătoare ale Oceanului.”

    N. Densușianu mai spune în capodopera sa:

,, Aceiași pigmei ne apar și în notițele geografice ale lui Pliniu, ca stabiliți în părțile de sud ale Istrului de jos sau pe teritoriul Dobrogei de azi.”

Apoi, continuă, ceva mai la vale:

    ,,Este, așadar, afară de orice îndoială, că fluviul cel renumit al timpurilor antihomerice, Oceanos patamos, care curgea în părțile de nord ale Illyriei și Traciei, între apus și răsărit, era identic cu râul cel mare și sfânt al anticității greco-romane, numit Istros și Danubius.” ( N. Densușianu, Dacia preistorică, p. 593)

    De asemenea, putem spune că, în antichitatea greacă, pigmeii ar fi trăit în Etiopia sau în India ( ca un rege indian apare și Dionysos pe această pateră, iar lângă el, pigmeul!); alții credeau că pigmeii ar fi trăit în Europa, după cum credea și Hașdeu:

    ,, Anticitatea punea anume lângă Dunărea de jos (Dobrogea, n. n.) cuibul pigmeilor.”

    Așadar, alăturarea pigmeului ( simbol al Anului Nou, cum zicea N, Densușianu!) lui Dionysos ar vrea să ne sugereze că Dionysos era venerat nu doar de greci și de traci (traco-geți), ci chiar de pigmeii din Dobrogea de azi, care îi erau și supuși !

    În stânga piticului se află un satir păros, cu cornițe scurte și cu urechile ascuțite, cu privire vicleană, iscoditoare, cu coadă de cal și cu picioare de țap, care e o divinitate asociată, de greci, lui Dionysos, dar e o zeitate minoră, ce-l împinge pe zeul vinului la serbări orgiastice, pline de desfrâu.

    Toate aceste personaje și obiecte simbolice ( Apollo, Dionysos, Bachus, pigmeul, satirul, strugurele, amfora grecească, panerul, delfinul, grifonul, frunza de vie, scoica, jocul și buna dispoziție nu aparțin, oare, spațiului meridional, Greciei și Traciei sud-dunărene?!)

    La fel și toate obiectele ce constituie Tezaurul de la Pietroasa aparțin, clar, unui rege trăitor în acest spațiu, de vreme ce e vorba, iată, de fast, de grandoare:

- o tavă mare de aur (pateră), având pe margine figurile și simbolurile despre care am vorbit;

- trei urcioare de aur;

- două corfițe de aur;

- patru străchini de aur;

- o statuetă de aur (chip și vestimentație tracică, reprezentând-o pe Gaea sau Terra Mater);

- fibule, lănțișoare ( catene), colane, verigi de aur; două dintre verigi erau inscripționate, dintre care una se păstrează, fiind scrisă de la dreapta la stânga (scriere bustrofedon!)

    Cu siguranță că toate aceste obiecte de mare preț au fost lucrate într-un atelier de pe țărmurii de V. ai Asiei Mici.

Toate vasele ne spun, de asemenea, că nu e vorba de obiecte aparținând unui templu greco-roman ( cum zicea N. Densușianu),

ci mai degrabă unui om foarte bogat, unui conducător traco-get, care știa să se bucure de ,, clipa cea repede ce ni s-a dat”; care știa maxima ,, Carpe diem!” și care participa cu bucurie, el însuși, la Serbările dionysiace!...

    Din acest punct de vedere nu aven nicio îndoială că Tezaurul de la Pietroasa aparține spațiului greco-traco-get, de vreme ce înseși literele inscripționate pe o verigă ne vorbesc despre acest lucru. 

    Iată, așadar, textul inscripționat:

Χ  Λ  Π F  ɫ I <  > Ρ  Ι  Η  F  I  I  F.  X˚

Observație: Încă de la început, însă, atragem atenția că înainte și după ,, X”-ul de la sfârșitul inscripției se află un punct! Nimeni, însă, nu a ținut cont de acest aspect, incluzându-l pe ,,X”-ul acela în structura unui cuvânt, care, de fapt, el este o ideogramă!

Revenind, putem spune că în textul de mai sus s-au folosit litere:

                                         -      latine: F, I, Î

                      -      grecești: X, H, P, Λ

                    -      etrusce:  ɫ (T) și   >(C)      

    Aceeași combinație de litere grecești și latine am întâlnit-o și pe Inelul de la Ezerovo, acesta însă fiind    ,,mai tânăr” cu aproximativ 300 de ani!

    Cunoscând literele și încercând să citim de la dreapta spre stânga, am putea spune (dar nu cu certitudine) că această verigă a fost  făcută de un părinte fiului său, când copilul a împlinit 10 ani!

    Iată cum ar suna textul inscripționat:

 X       FII     FHIP<>I  ɫ ,   FÎ ΛX

                10(ani)     FII     FEIRCIT ,       FÎ(u)LI!

                      

      Deci: Fii fericit, fiule! Bucură-te de moștenirea ( Tezaurul) ce ți-o las, că viața e repede trecătoare!

    O ipoteză, atât!  Iertată-mi fie îndrăzneala!

Acum, referitor la cum va fi ajuns acest tezaur fabulos la Pietroasa, la poalele munților Istriței, presupune iarăși a apela la chestiuni legate de teogonia grecească și de coloniile grecești de pe țărmurii Pontului Euxin.

    Trebuie să recunosc că mi s-a părut destul de bizară apropierea dintre  Histria (Istria)  și munții Istriței, din curbura Carpaților, însă evenimentele petrecute de-a lungul secolelor m-au determinat să cred că nimic nu este întâmplător; că între cele două toponime există, totuși, o legătură!

    Se știe că Histria a fost colonie milesiană, întemeiată în sec. VII î. Hr., pe țărmul apusean al Mării Negre ( la N. de Constanța de azi); ocupată de romani la sfârșitul sec. I î. Hr.;în sec. III d. Hr., ea avea să fie distrusă complet de goți.

    E posibil ca atunci, în sec. III d. Hr. , când cetatea a fost complet distrusă  (urmele dezastrului se văd și azi!), histrienii să fi căzut cu toții în robia goților, care locuiau la curbura Carpaților (între Carpați și Don) și care i-au dus, colonizându-i, în munții Istriței  (nume ce derivă , sigur,  de la Histria) în zona Buzăului, tezaurul rămânând, evident, la goți.

    Se știe faptul că, adeseori, goții făceau incursiuni în Tracia, trecând Istrul și prădând.

Tot așa făceau și sciții ( barbarii cu pletele zuruind de gheață), după cum spunea Ovidiu, pe când se afla în exil la Tomis.

    În fine, la rândul lor, puțin mai târziu, goții au trebuit să se retragă din calea hunilor lui Atilla, care, în 395 d. Hr. , au invadat Europa.

În atari condiții, bănuim că goții au fost nevoiți să îngroape tezaurul la poalele munților Istriței, sub dealul plin de vii, în locul numit, azi,  ,,Via Ardelenilor”, tezaur descoperit după aproape 1500 de ani  ( în 1837), de doi țărani din comuna Pietroasa, Județul Buzău: Ion Lemnariul și Stan Avram.

    Un interesant (și, oarecum, asemănător) punct de vedere îl are și suedeza Margareta V. Heland, când spune că tezaurul a fost lucrat în Asia Mică (probabil, Antiohia, sec. IV, 360-369 d. Hr.), în vremea lui Iulian Apostatul, însă nu e destul de convingătoare, atunci când spune că acest tezaur a fost adus la Buzău de hunii lui Atilla!

    Nu văd de ce hunii ar fi fost nevoiți să îngroape tezaurul!! Le era, cumva, frică de cineva din Europa acelor vremuri?!

    Eu nu cred!! Nu era Atilla  ,, biciul lui D-zeu pe pământ?!   

    Surprinzător e faptul că distinsul N. Densușianu susține ( se subânțelege din citat) punctul de vedere al suedezei, și zice:

    ,, Convingerea sa (a suedezei Heland n. n.) se întemeiază pe identificarea unor elemente sasanide ( ale dinastiei persane a Sasanizilor, n. n.) și elenistice în stilul decorației de pe pateră și consideră că a fost lucrată în timpul domniei lui Iulian Apostatul (361 – 363 d. Hr.), împăratul care  s-a străduit să restaureze vechile culte. Acest punct de vedere este împărtășit și de Radu Harhoiu. Patera a ajuns din Antiohia (unde au fost primii creștini, n. n.) la Pietroasa în urma incursiunii hunilor din 395, când aceștia au devastat Antiohia, probabil împreună cu ostrogoții,” ( N. Densușianu, Dacia preistorică, p. 439)

    Noi, însă, rămânem la convingerea noastră, și anume că goții au distrus Histria, au jefuit-o și i-au luat în robie pe histrieni, colonizându-i în munții Istriței, unde s-a și găsit tezaurul.

    Pentru noi, românii, descoperirea acestui fabulos tezaur este foarte importantă, cel puțin din două puncte de vedere:

-                    teogonic

-                    și lingvistic

Teogonic,  pentru că abordează divinitățile strămoșilor noștri traco-geto-daci, în sensul că, deși în anul 312 d. Hr. ,prin ,, Edictul de la Milano” , Împ. Constantin cel Mare dăduse libertate deplină religiei creștine, pe patera de la Pietroasa încă se glorificau Soarele (prin Apollo) și zeii vinului, la greci și la romani ( Dionysos și Bachus), dar nu și Domnul nostru Iisus Hristos, ceea ce denotă că, iată, Iulian Apostatul ( traco-dac de origine!) nu agrea creștinismul, ci tot politeismul.

    Lucrul acesta ne spune foarte clar că, după cucerirea Daciei de către  Împ. Traian, legionarii și centurionii romani, care au fost colonizați  în Dacia Traiană (Dacia Felix) erau superiori grecilor din punct de vedere teogonic, fapt ce a dus la creștinarea mult mai rapidă a geto-dacilor de la N. de Istru.

    Lingvistic, pentru că vedem cu ochii noștri că Ovidiu avea dreptate, când spunea, într-o epistolă adresată unui prieten de la Roma : ,,Dacă  cineva ar fi silit pe Homer să trăiască în țara aceasta, vă asigur că el ar fi devenit get.”

    Într-atât de puternic absorbant al elementului grecesc era graiul geților de la Istru! Ovidiu însuși era conștient că limba geților era o limbă, într-adevăr, barbară, dar era o limbă barbară latină.

    Din textul inscripționat pe veriga de la Pietroasa se vede limpede că geții aveau, cu adevărat, o mare putere de asimilare, lucru sesizat foarte bine și de distinsul N. Densușianu:

    ,, Elementul grecesc se contopise aproape cu totul în masa mare a poporului get.”

                           ( N. Densușianu, Dacia preistorică, p. 677)

    Așadar, fondul limbii latine și al limbii geților era comun, ambele limbi descinzând din traco-pelasgă (aramaică).

   Revenind la verigă, putem spune că, deși inscripția este, oarecum, lapidară ( 10. Fii feircit, fîuli!),  ea surprinde, însă, atât de dulce și de armonios limpezimea limbii latine primare ( prisce, traco-gete), forța ei expresivă, dar, mai ales, modus vivendi al strămoșilor noștri de acum aproape două milenii, demnitatea unui neam care, printr-o cultură aleasă și printr-o viziune celestă atinsese acea simplitate antică, de fericită stare interioară, lucru după care noi, cei de azi, tânjim în zadar!...

    O, tempora!  O, mores !

    

Surpate,                                                        George Voica

     27 iulie 2013

De acelaşi autor: