De la Zamolxis, la Alexandru Macedon

Zamolxis

Portretul lui Alexandru, de Rembrandt

   

Moto: Chiar și moartea ocolește uneori pe cel viteaz

(Lucan – Farsala, II, 75)

     Despre geți s-au scris (și se vor mai scrie) mii de lucrări științifice, referitoare nu doar la originea lor, dar, ai cu seamă, la felul lor de a fi, de a gândi, de a trăi în relație cu Divinitatea, iar de aici pornind, se poate spune, pe drept cuvânt, că etnogeneza acestui popor are o vechime de cel puțin 4 milenii!

     Acest lucru îl știa prea bine și marele istoric și arheolog român, Vasile Pârvan, care, în capodopera sa ,,Getica”, spunea, ca nimeni altul, că neaul geților era ,,mai presus de toți ceilalți barbari, fie ei thracii din sud, germanii din nord, ori celții din vest”.

  ,,Cu dreptate, istoricii antici și moderni și-au arătat mirarea și admirația pentru apariția acestui popor așa de deosebit în mijlocul celorlalți barbari.

Romanii, biruitorii dacilor, au fost în această privință de un perfect cavalerism, recunoscând atât pe Columna lui Traian, cât și altfel, toate calitățile, nu numai de eroism sălbatic, dar și de respectabilă civilizație, ale geto-dacilor”.

(V. Pârvan – Getica, Editura Meridiane, București, 1982, Cultura getică, p. 100)

   Iar ceva mai jos, V. Pârvan continuă în aceeași notă de sinceră admirație, pe care a sesizat-o nu doar la Ovidiu (deși, în cazul marelui poet, întâlnim și ,,atribute amare” la adresa geților; aceasta, însă, în faza inițială; în perioada de-nceput a ,,colaborării” sale cu geții tomitani!), dar mai ales la Dio Chrysostomus: ,,Geto-dacii au fost un popor de țărani: așezați, statornici, supuși și cu frică de Zeul lor, amărâți de vecini cu nesfârșitele războaie și prădăciuni și sălbăticiți și ei de multe ori de ticăloșiile lor, totuși veseli și glumeți la vreme de pace, mânioși și cruzi numai la război, îndeobște însă cu un bun simț și mereu întorcându-se la străvechea lor credință optimistă în zei și în oameni”.

(V. Pârvan – Ibidem, p. 100)

   Și totul pornea de la credința lor nestrămutată că ei sunt nemuritori, credință ce le-o insuflase Zamolxes, după ce venise de la studii, din Egipt.

De fapt, cultul nemuririi sufletului era specific atât nord-iranienilor (respectiv agatârșilor, din care descindea și Zamolxes), cât și egiptenilor, așa încât avem convingerea că Zaolxes fusese format, în Dacia, în acest cult, studiile cu profeții Isaia și Ieremia (la Tampas, în Pustia Nubiei), întărindu-i și mai mult acest crez, care, s-a transmis până în zilele noastre, încât, considerăm că, cel mai convingător argument ce-l putem aduce, este însăși cultul morților, cărora, de ,,sâmbăta morților”, le dăruim cele trebuincioase viețuirii de dincolo!

    Poate pare de domeniul ficțiunii (chiar al absurdului total!) că, adeseori, îi visăm pe cei dragi nouă (care au trăit și ei pe acest pământ), cerându-ne să le dăm anuite alimente

   Lucrul acesta i s-a întâmplat oricăruia dintre noi, semn clar că, totuși, ceva există; că spiritul lor e viu; că ei veghează asupra noastră, fiind permanent alături de noi!

           Citiți mai departe

Noi date despre kaukoni și limba koine

Ciconii luptându-se cu aheii


                       Moto: ,,Cei proști urăsc pe cei învățați, cei săraci pe cei bogați, cei răi pe cei evlavioși, femeile stricate pe cele cinstite”

(Panciatantra, I, 416)

   Oprindu-ne asupra rădăcinilor kaukonilor, cele mai interesante informații cred că ni  le-a oferit Homer, în ,,Iliada”, după cum ne spune Strabon:

  ,,Peonii și ciconii (cauconii, n.n.), două triburi trace, venite, ca ajutoare, în Războiul Troiei”.

(Strabon – Geografia, Cartea I, Cap. 2 și 6)

   Această inforație, însă, nu e un suficient argument în susținerea ideii că neamul cauconilor ar fi din nordul Olteniei, din zona Munților Cozia, sau Caucasus, după cum apărea pe o inscripție de pe Arcul de Triumf al Împăratului Traian, Arc ridicat la Roma, după al doilea război daco-roman (105-106 d.Hr.), iar acest lucru ni-l oferă marele istoric și arheolog român Grigore Tocilescu:

  ,,...de kaukoensioi, ce amintesc porțiunea din Carpații Olteniei, numită CAUCASUS, și pe KAUKALAND al lui Ammianu; de Buridensi ce se recunosc în Buridava Daciei (Cosota − Ocnița de azi sau Ocnele-Mari, n.n.) din Tabla Peutingeriana, și poate și în Burii lui Cassius Dio (688), care tratară cu Traian în prima expediție dacă”.

                                                     (Gr. Tocilescu – Dacia înainte de romani, Editura Acadeiei Române, 1880, Partea I, Cap. I,7, p.p. 73-74)

   Din cele relatate mai sus, rezultă că acei cauconi (vorbitori ai limbii koine, acest nume regăsindu-l, vom vedea, și-n Macedonia, în vremea lui Alexandru Macedon, chiar ca nume de familie – COINOS, cel care a fost unul dintre cei mai mari generali ai lui Alexandru în expediția sa în Asia, după cum aflăm de la Flavius Arianus, din opera sa ,,Anabasis”, n.n.) locuiau în ,,porțiunea dintre Carpații Olteniei, numită CAVCASUS”, după cum reiese, ziceam, chiar de pe Arcul de Triuf al Împ. Traian, de la Roma, Arc ce avea să fie demolat definitiv de Împ. Constantin cel Mare. Actul ,,nesăbuit” al Împăratului Creștinătății noastre n-avea să fie înțeles nici măcar de Flavius Arrianus, dar nici de alți mari istorici și geografi antici, greci și latini!

După părerea mea, însă, cred că singura explicație va fi următoarea: el, Împărat creștin, vlah, de origine din Naissus/Niș, a vrut să șteargă din memoria urmașilor faptul că neamul său traco-geto-dac fusese îngenuncheat, pentru prima oară în lunga sa istorie, de ,,puterea Romei”!

   În adâncul sufletului său rămăsese acea mândrie a strămoșilor săi, geto-daci, ,,cei mai viteji și cei mai drepți” dintre toate popoarele.

  Așa se explică și de ce apar, în schimb, pe Arcul său de Triumf, impunătoarele statui ale celor patru nobili daci, înalte de peste 3 m.

    Oare întâmplător dărâmase Arcul de Triumf  al lui Traian și-l zidise pe al său, cu nobili daci, impresionați prin demnitatea lor?!

     Eu nu cred!

      Citiți mai departe

Reîncarnarea - o iluzie?

       Dacă privim chipurile anticilor, greci sau romani, oameni iluştri ai Romei şi ai Greciei Antice, despre care a vorbit atât de frumos Plutarh, şi le comparăm cu chipurile noastre, de astăzi, nu vedem aproape nicio deosebire, cu toate că, pe parcursul a peste 2000 de ani, ar fi trebuit să constatăm că, totuşi, ceva-ceva s-a schimbat!

Dar nimic din ceea ce ne-am fi aşteptat, şi atunci, fireşte, ne punem următoarea întrebare:

        Dacă chipul se ,,repetă”, nu acelaşi lucru se întâmplă şi cu spiritul, cu duhul nostru, cu sufletul?!

E vorba, în fond, de ,,o repetare la infinit” a ADN-ului primordial, iar dacă e aşa, atunci aşa-zisa metempsihoză/renaştere sau reîntrupare a sufletului ar trebui să fie posibilă şi compatibilă doar în cadrul ,,tribului” din care ne tragem, respectiv, noi, geto-dacii, din nord-iranieni şi din pelasgii ce l-au avut strămoş pe Cain şi pe părinţii acestuia: Adam şi Eva.

     Nu fusese Cain alungat din Rai (după ce-l omorâse pe fratele său, Abel), iar el se îndreptase spre răsărit, adică spre Altai, Pamir, Himalaia; mai precis, spre nordul Iranului, în Ţara Nod, unde se căsătorise şi avusese pe Enoh – primul copil −, al cărui nume îl şi pusese cetăţii în care avea să locuiască?

        Şi-atunci, dacă urmaşii tatălui său, Adam, erau blonzi şi roşcaţi, cu ochii albaştri, de ce n-am crede că şi nepoţii săi (adică feciorii lui Cain) erau la fel: blonzi, cu ochii albaştri?!

Dar nu aşa erau şi arienii (,,nobili” albi, ce erau mândri de albeaţa pielii lor, comparativ cu cea negricioasă a nord-iranienilor, fraţi buni, aceştia, cu indienii!), adică strămoşii vechilor germani, care, în exodul lor spre vest, ajunseseră până la Marea Baltică, acolo unde ne spune Plutarh, şi locuiau?

      Veniseră, aşadar, din nordul Iranului şi, luând-o pe la sud de Caucaz, urmaseră traseul nordic al Pontului Euxin, Basarabia, Carpaţii nordici şi, iată, tăbărâseră tocmai la Marea Baltică.

      Înmulţindu-se, însă (ca şi azi, indienii, din care se trăgeau), peste măsură, fuseseră obligaţi, datorită exploziei demografice, să migreze spre sud, spre Italia şi Franţa, îngrozindu-i pe ,,meridionali” cu alura lor războinică, impunătoare, înalţi şi vânjoşi, cu ochii albaştri, despre care Plutarh ne spune, cu admiraţie şi cu uimire, că acei ,,cimbrii (ramură germană a arienilor nord-iranieni) erau un popor de oameni severi, sălbatici şi foarte curajoşi”.

          Şi ne mai spune Plutarh:

          ,, Abia s-a aflat la Roma de arestarea lui Iugurtu (rege nord-african, n.n.), că a şi sosit o altă veste, precum că la hotarele de nord (ale Italiei, n.n.) au apărut cimbrii, nişte triburi germanice. Era o hoardă uriaşă, care se pornise de la Marea Baltică (unde locuiau, n.n.)  spre sud, în căutare de noi pământuri (Deci, se înmulţeau foarte mult! n.n.).

    Cimbrii locuiau în harabale (căruţe, n.n.) cu coviltir de piele, în care îşi ţineau calabalâcul şi familia, folosindu-le, în timpul luptelor, ca adăpost.

        Locuitorii din sud se uitau cu uimire la aceşti bărbaţi înalţi şi chipeşi, cu părul blond şi ochii albaştri, la femeile voinice şi bine făcute. În bătălie, cimbrii purtau coifuri de aramă şi erau înarmaţi cu săbii lungi (la fel erau şi ,, tracii” – noi credem, încă, că erau geto-daci mercenari – care l-au ajutat pe regele Macedoniei, Perseus, în lupta de la Pydna, din 22 iunie 168 î. Hr., când Macedonia s-a prăbuşit definitiv sub ,, puterea Romei”, devenind provincie romană, n.n.), suliţe şi scuturi (Şi ,, tracii”/geţi nord-iranieni/arieni din oastea lui Perseus aveau scuturi de aramă, ştiut fiind că nord-iranienii erau foarte pricepuţi în confecţionarea uneltelor şi armelor de aramă; a se vedea, în acest sens, marile depozite de unelte de aramă, descoperite în Ardeal, ceea ce denotă că, într-adevăr, nu doar toponimul ,, Ardeal” e de origine iraniană – desemnând un district din Iran −, dar rezultă, limpede, că Ardealul a fost colonizat, dintru-nceput, de nord-iranienii/arienii ,, saci”, adică de tribul iranian al sacilor, care, părăsise Iranul la începutul mileniului al II-lea î. Hr.! n.n.).

      Cimbrii luptau vitejeşte, deoarece credeau că moartea pe câmpul de bătălie este fapta cea mai demnă a unui om liber”.

(Plutarh – Oameni iluştri ai Romei Antice, Editura Cartier, ediţia a II-a, Bucureşti, 2004, Marius, p.p. 169-170)

Citiți mai departe