Titești ─ capitala dintâi a tuturor românilor

          Distinsul prof.univ.dr. Ioan Piso, directorul Muzeului de Arheologie al Transilvaniei, spunea, și pe bună dreptate, că ,,pasul Câineni” este al doilea (după Sarmizegetusa) ca importanță istorică națională, deoarece aici, în Țara Loviștei, este leagănul românismului, care se-ntinde, de o parte și de cealaltă a Oltului, de la Cozia Veche/Capitala regelui dac Rhessos (după cum reiese, clar, din ,,Tăblițele de plumb de la Sinaia”─ cartea cu același nume apărând în acest an, la Editura Rotipo, din Iași, sub semnătura subsemnatului ─ care sonsemnează și cele mai vechi toponime și hidronime din acest spațiu: ,,Cozen in doso Caciulat) / Cozia din spatele Căciulatei, precum și ,, Aulum” ─ vechiul nume al Alutusului, despre care Macarie ─ Patriarhul Antiohiei ─ spunea în 1653, vizitând aceste locuri, că zona Coziei, Mănăstirea Cozia, Muntele Cozia, Oltul sunt ,,Grădima Maicii Domnului”!

            Aici, în ,,pasul Câineni”, din Țara Loviștei, și-au găsit sfârșitul doi generali romani, poate cei mai străluciți pe care i-a avut vreodată Imperiul Roman: e vorba de gen. Cornelius Phuskus ─ mort în 87 d.Hr. (când generalul Diegis, fratele lui Decebal, i-a întins o cursă și comandantul Legio X Alaudae ─ a Ciocârliilor, fiindcă legionarii romani purtau, la coif, o pană de ciocârlie ─ a fost capturat cu întreaga sa legiune, cu mașinile de luptă, cu steagurile și cu însemele romane, pe care, în anul 101 d.Hr., împ. Traian avea să le găsească în spatele ,,munților zidiți de Decebal” ─ cum am aflat de la Strabon și de la Dio Cassius ─ astfel gen. Cornelius Fuskus fiind obligat, moral, să se sinucidă cu propriu-i pumnal, găsit lângă lespedea de granit, inscripționată ,,PHUSKUS”, în 1973, de arh. Cornel Vulpe și de col. de armată Vlădescu), dar și gen. cel mai bun al împ. Traian, și anume Longinus, care, la începutul primului război daco-roman, avea să cadă și el în cursa aceluiași strălucit gen. Diegis, fratele lui Decebal.

            Dar Țara Loviștei ─ care, de fapt, era adevărata ,,Poartă de Fier a Transilvaniei” ─ fusese cunoscută cu mai bine de 600 de ani mai înainte de moartea celor doi generali romani, iar lucrul acesta aveam să-l aflăm nu doar de la cei doi vestiți istorici și geografi amintiți mai sus, ci și din Tăblițele de plumb de la Sinaia, care ne vorbesc despre trei preoți din Argedava, porniți spre Sarmizegetusa, urmând a face un popas, pe Olt, în Țara Loviștei, la o peșteră a ,,doi zei”.  Evident că referirea era la Peștera lui Zamolxe, din actuala comună Racovița, județul Vâlcea, peșteră pe care Zamolxe pusese de i-o săpase în ,,carnea muntelui”.

            Aflăm, de la Strabon, că peștera (de fapt, era o locuință formată din două camere, de formă ovală, acestea fiind despărțite de un culoar, tot oval; informația figurează și-n ,,Dacia preistorică” a lui N. Densușianu, dar și-n ,,Getica” lui Vasile Pârvan) fusese săpată din porunca lui Zamolxe, care, la bătrânețe, se retrăsese aici, unde, 400 de ani mai târziu, avea să se retragă și Marele Preot Deceneu, viceregele Daciei, domnind alături de Burebista, iar mormântul lui DEceneu e situat la doar 10-12 m. distanță de Peștera lui Zamolxe, fiind săpată pe același perete stâncos, tot rotundă/mai mult ovală, și la aceeași atitudine, cu orientare nordică spre Olt.

Aici, spun Tăblițele de la Sinaia, aveau să se oprească cei trei preoți din Argedava, spre ,,a-i cinsti” pe cei ,,doi zei”: Zamolxe și Deceneu.

                 Cititi mai departe

Theodoric cel Mare ─ regele ostrogoților- și Tezaurul de la Pietroasa

Theodoric cel Mare, regele ostrogoților
(Sursa: Wikipedia) 

                                           

      Se știe că orice tezaur are un istoric al parcursului său de-a lungul unui șir de ani, fiind indubitabil legat de destinele unor oameni care străpâneau mulțimi de războinici.

Mai știu, de asemenea, că ,,soarta” majorității tezaurelor a fost cu scrâșnet, cu furie și sânge, căci, orice s-ar spune, aurul a fost și va rămâne un greu blestem, ce va atârna de grumazul neamurilor.

        Tot așa, se pare, s-au petrecut lucrurile și cu Tezaurul de la Pietroasa, asupra căruia s-au aplecat mai cu seamă Nicolae Densușianu și Alex. Odobescu, dându-i chiar și o oarecare interpretare, fără însă a insista asupra provenienței acestuia, dar, îndeosebi, asupra verigii (brățarei) inscripționate, pe care N. Densușianu a reprodus-o, fotografic, în capodopera sa ,,Dacia preistorică”.

       Așadar, oricine poate să-și dea seama că e de-a dreptul imposibil să-ți încerci ,,norocul”, înhămându-te la o muncă psihică, extremă, ce te dezarmează, în primul rând, prin bogăția sa regească, fabuloasă, iar aceasta ne-a determinat să credem că tezaurul a aparținut, în mod cert, unui om foarte bogat, dacă nu chiar unui rege, fără, însă, a avea nici cel mai mic indiciu referitor la perioada istorică în care acel rege a trăit.

      Pentru a afla adevărul, a trebuit, mai întâi, să observăm cu multă atenție ,,personajele” săpate pe patera (tava) de aur, pe care descoperitorii (4 țărani de la Pietroasele, Buzău) au tăiat-o în patru părți egale. Astfel, punând alături ,,personajele” descrise/prezentate de N. Densușianu (Apollo, Ianus, un prunc ─ simbolizând Anul Nou), am băgat de seamă că Domnia Sa greșise destul de ,,copios”, încât să ne determine să studiem aprofundat ,,grupul statuar”, dacă putem spune așa, deoarece, într-adevăr, apare Apollo, care, la greci, era zeul Soarelui și al luminii divine, al muzicii, al poeziei și al artelor frumoase (Apollo Musagetul), dar și conducătorul corului muzelor, în schimb nici vorbă nu e de Ianus/Iannus Gemini (cel cu două fețe: cu una privind spre trecut, iar cu cealaltă, spre viitor), ci e vorba de Dionysos, zeul vinului, la greci.

De asemenea, nu apare un prunc, ci un pigmen, iar lângă pigmen apare un satir ─ cel nelipsit de la petreceri, celebrul pitic-bufon!

        În dreapta lui Apollo vedem că apare și Bachus, zeul vinului, la romani.

Revenind la Apollo, îl vedem pe acesta că ține o liră, în mâna stângă, privindu-l absent (cu o detașare superioară, totuși!) pe Bachus, care, asemeni lui Apollo, are trăsăturile unui trac, dar vesel, petrecăreț!

        La picioarele lui Apollo se odihnește grifonul, păzindu-l, parcă, așa cum, spun legendele, păzea aurul hiperboreilor, adică al geto-dacilor din Munții Apuseni!

      Acel petrecăreț traco-mediteranean, Bachus, ține în mâna dreaptă o amforă grecească plină cu vin, iar în stânga, un paner (mai degrabă o scoică uriașă!).

        ,,Omologul” lui Bachus, Dionysos (zeul vinului și al petrecerilor, la greci) poartă barbă, vestimentație de luptător, căciulă de ariman (arameu), împodobită cu stele, pietre scumpe, nestemate, așa cum purtau, în Evul Mediu, domnitorii români: Vlad Țepeș, Mihai Viteazul, Matei Basarab, Vasile Lupu ș.a.

       Dionysos ține în mâna dreaptă un colier (poate pentru vreo dansatoare de la Serbările dionysiace, sau ca semn al demnității și al rangului său), iar în mâna stângă ține un arc cu coarda înfășurată, dându-ne, astfel, de înțeles că nu e vorba nicicum de regele Dionysos ─ cel care le-a bătut și le-a luat, apoi, în robie pe luptătoarele amazoane, cărora le-a jefuit și prădat și templul lor din Efes ─ Templul Dianei din Efes ─, ci, într-adevăr, e vorba de zeul Dionysos!

            Citiți mai departe

Particularitățile limbii traco-gete

        Oricare limbă de pe pământ este expresia a caracterului și a spiritualității acelui popor care o folosește. Aspră ori unduitoare (vezi ,,spațiu ondulatoriu” românesc, la Lucian Blaga!), ea poate ,,picura știință”, în cazul celor înțelepți, după cum spunea însuși înțeleptul Solomon, în ,,Pildele” sale.

         În ceea ce privește străvechea limbă traco-getă a neamului nostru, e de prisos, cred, să ne închipuim că ea ne-a fost ,,oferită” de nu știu care ,,val migrator”, ori că am împrumutat-o de la un trib african, care, chipurile, ar fi coborât din steaua Sirius!

          Categoric că spațiul în care viețuiești îți imprimă nu doar caracterul, ci și aplecarea spre cele dulci și frumoase ale spiritului: poezia, muzica, pictura, arhitectura, magia, medicina, proorocia etc.

Toate acestea au fost relevate excepțional de istoricul antic Iordanes (sec. VI d.Hr., autorul ,,Geticii”), care, punând în lumină personalitatea excepțională a lui Deceneu ─ Marele Preot și Vicerege al lui Burebista ─, evidenția, de fapt, caracterul atât de complex al neamului nostru geto-dac, idolatrizându-l, am putea spune, dar neexagerând cu nimic; din contră, demonstrând în mod indubitabil că neamul acesta nu era nicidecum un ,,neam barbar”; că, mai degrabă, ,,barbari” erau cei care veneau să capete învățătură în Dacia, de la medicii și astronomii niștri!

          Iată ce ne spune Iordanes:

        ,,Pentru ei (pentru geto-daci, n.n.) acesta (Deceneu, cel ce studiase în Egipt, n.n.) era salvator, aceasta util, aceasta de dorit, ca tot ce-i învăța Deceneu, sfătuitorul lor, aceasta să năzuiască și ei, judecând că aceasta este util, ca ei să traducă în faptă dorințele.

Acesta, văzând că ei se supun sufletește în toate și că au și înzestrare naturală, i-a învățat aproape toată folosofia; căci el era maestru în această disciplină.

        Predându-le etica, le-a domolit obiceiurile barbare; învățându-i fizica, i-a făcut să trăiască în chip firesc după legi proprii, pe care până acum le numesc legi belagine, avându-le scrise; instruindu-i în domeniul logicii, le-a dezvoltat gândirea, făcându-i să fie mai dezvoltați la minte decât celelalte neamuri; arătându-le importanța practicii, i-a îndemnat să trăiască săvârșind cele mai bune fapte, iar în domeniul teoretic i-a făcut să cunoască cele 12 semne ale zodiacului și, contemplând mersul planetelor, să stăpânească cunoștințele astronomice; să știe cum și care sunt fazele în creștere și descreștere ale Lunii; cu cât depășește globul de foc al soarelui dimensiunea pământului; cu ce nume sau semne urcă sau coboară pe cer, din răsărit până în apus, cele 346 de stele.

       Mă întreb ce plăcere îi făcea pe vitejii bărbați ca atunci când nu erau ocupați cu mânuirea armelor să-și umple capul cu învățături filosofice. Vedeai cum cercetează unul poziția stelelor pe cer, altul planetele mici sau mari, cum urmărește fazele Lunii, acela eclipsele de soare, cum astrele în cercul lor pe cer se coboară în apus, dar apar din nou la răsărit, căutând aceștia toți să-și afle odihna după ce găsesc la toate explicare.

        Acestea și altele ca acestea încredințându-le goților (geților!! n.n.) cu priceperea lui (Deceneu), a strălucit ca un om minunat în fața lor, ajungând să asculte de el nu numai cei mulți, dar chiar și regii.

          Citiți mai departe