Eminescu avea rădacini feniciene?

 

    În „Dicționarul Literaturii române, de la origini pânăîn prezent” (editat de Institutul de Lingvistică, Istorie literară și folclor, al Universității „Al. I. Cuza”, Iași, lucrare apărută la Editura Academiei RSR, București, 1979, p 312) aflăm că „strămoșii după tată ai celui pentru care aveau să se imagineze diverse origini etnice  - persană, armeană, albaneză, turcă, suedeză, poloneză, bulgară, sârbă ori ruteană -  sunt țărani români, veniți poate din părțile Blajului, pe nume Eminovici sau Iminovici și trăiau în satul Călineștii lui Cuparecu, de lângă Suceava, ca muncitori ai pământului.

    Un Petrea Iminovici căsătorit cu Agapia, este pomenit în codicele parohiale și s-ar fi născut pe la 1732.Fiul acestora și bunicul poetului, Vasile Eminovici, născut prin 1780, a fost cântăreț bisericesc în satul natal și a avut șapte copii, tatăl poetului, Gheorghe, fiind primul născut (10 februarie 1812). Gheorghe Eminovici a învățat carte la Suceava cu dascălul Ioniță.” (Op. cit., p. 312)

    Numele poetului, Mihai Eminovici avea să fie schimbat ( în ianuarie 1866, odată cu publicarea, în revista „Familia” – ce apărea la Pesta - , a poeziei „La mormântul lui Aron Pumnu”) de Iosif Vulcan, directorul „Familiei”, care, astfel se va considera „nașul” tânărului poet. Poate că I. Vulcan își va fi dat seama că numele de-nceput Emin/Imin va fi provenit de la strămoșii săi, de la poporul Emimilor/Eminilor, așa cum au fost : Nicolaus Olahus(Vlahul/Valahul), provenit, de sigur, de la Vlahi, după cum mai sunt până în ziua de azi și vor fi: Persu, Harapu, Machidon, Jidovu, Chinezu, Tătaru, Rusu, Grecu, Roman, Ungureanu, Bulgaru, Sasu etc., etc. toate trăgându-se de la neamul din care aceștia au făcut parte. Astfel au începu să se scrie în „condici” numele locuitorilor acestei țări. Cum în 1862, Domnitorul Al. I. Cuza a adăugat unor nume de familie sufixul „escu” (de la Ion-Ionescu; de la Grigore-Grigorescu etc.) și toponimelor (derivate din andronime), sufixul „ești” (Dragomir-Dragomirești, Călin-Călinești, Frâncu-Frâncești etc.) același lucru l-a făcut, se vede, și Iosif Vulcan cu Mihai Eminovici, dând la o parte sufixele habsburgice „ovici” și „ici” (vezi Filip-Filipovici, Pop-Popovici, Slav-Slavici, Pas-Pasici). Astfel I. Vulcan a înlocuit sufixul habsburgic cu sufixul românesc „escu”. Pornind de aici, e logic să deducem că „nașul” I. Vulcan a înțeles foarte bine că numele viitorului mare poet se trăgea de la EMIMI/EMINI (sg. EMIM/EMIN) și că acei oameni aparțineau unui mare neam, de care străbunicul poetului (Petrea Iminovici) era cu adevărat mândru, de vreme ce nu-și schimbase numele nici în Ardeal, dar nici în Moldova. Își păstrase numele ca, vreodată, cineva să-și dea seama că urmașii săi aparțineau unui neam antic, cu rădăcini foarte adânci în istoria umanității!

    I.Vulcan (la fel ca și G. Călinescu, mai târziu, în „Istoria literaturii române de la origini până în prezent”, 1942) intuise, așadar, că numele de-nceput se referea la nemul din care el făcea parte, dar nu a insistat, cred, asupra acestui aspect. Nici G. Călinescu! Au insistat, însă, alți scormonitori ai istoriei literare, care i-au găsit obârșia lui Eminescu, te miri unde!

    Bucovina din NE Carpaților Orientali, parte a Moldovei medievale,era provincie aparținând Imperiului habsburgic încă din 1775. Atunci, poate se adăugase la numele străbunicului său (Petrea Imin/Emin) sufixul „ovici”.

                             Cititi mai departe

Lumea de după Potopul biblic

 

Moto: Ferice de omul care găsește înțelepciunea

și de omul care capătă pricepere!”

 

(Biblia - Pildele lui Solomon, Cap. 3, al. 13)

 

 

            După cum reiese din „Biblie”, prima rasă de oameni (pe care a creat-o Dumnezeu) a fost cea a URIAȘILOR:

            „Uriașii erau pe pământ în vremurile acelea (în care trăiau urmașii lui Adam și ai Evei, n.n.), și chiar și după ce s-au împreunat fiii lui Dumnezeu (civilizație astrală, evident, n.n.) cu fetele oamenilor, și le-au născut ele copii; aceștia erau vitejii care au fost în vechime, oameni cu nume”.

(Biblia - Genesa, Cap. 6, al. 4)

            Dar să vedem care au fost urmașii lui Adam (excluzându-l pe fiul său, Cain, pe care l-a alungat din Rai, și care a ajuns în Răsărit, în Țara Nod - zona Himalayei, probabil, India,, Iran ─ unde s-a căsătorit și-a avut copii, din care, se pare, se trag triburile nord-iraniene: mezii, perșii, parții și sacii, aceștia din urmă [sub denumirea de saci/daci] ajungând în părțile noastre, în Arcul Carpatic [vezi Sacidava/ Miercurea Sibiului, adică „dava”/Cetatea sacilor], așa încât triburile helene [ionienii, dorienii, aheenii și eolienii], provenite din Deucalion, au cucerit nu doar vechea Țară Havila [Dacia de mai apoi], ci atât nordul, cât și sudul „râului Pison”/Dunărea, și toată Grecia care, mai târziu, prin sec. XIX - XVIII î.Hr., aveau să fie cuceriți, la rându-le, de renumiții pelasgi, urmașii lui Noe; la POtop, această rasă, descendentă din Cain, scăpase, cu siguranță, retrăgându-se în zona foarte înaltă a Himalayei), căci Adam, subînțelegem din Biblie, făcea și el parte din „rasa primordială a uriașilor”, pe care Dumnezeu i-a scârbit pentru fărădelegile lor, părându-i rău că i-a creat, și, astfel, hotărându-le pieirea:

            „Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ, și că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău.

I-a părut rău Domnului că a făcut pe om pe pământ (Deci, însuși Dumnezeu recunoaște că i-a făcut pe Uriași și că ei au fost primii care au colonizat Pământul, n.n.), și S-a mâhnit în inima Lui.

            Și Domnul a zis: „Am să șterg de pe fața pământului pe omul pe care l-am făcut, de la om până la vite, până la păsările cerului, căci îmi pare rău că i-am făcut”.

(Biblia - Genesa, Cap. 6, al. 5,6 și 7)

            Iată, acum, urmașii lui Adam (cărora le vom pune, în paranteze, și vârsta, căci, după cum bine veți vedea, este surprinzătoare, față de cea a noii rase, celeste, de după Potop), până la Noe.

            Așadar, urmașii „uriașului” Adam (937) au fost: Set (912), Enos (905), Caiman (910), Mihalaleel (895), Iared (962), Enoh ─ „cel ce a umblat cu Dumnezeu” ─ (365), Metusala (969), Lameh (777).

            Referitor la Lameh, Biblia e destul de „lapidară”, însă am aflat, totuși, că, la naștere, avea pielea foarte albă, era blond și ochii-i erau așa de albaștri (ca ai lui Iisus Hristos!), fața lui emanând atâta strălucire, încât, firește, mama sa a fost întrebată „cu cine l-a creat, că pare a fi o ființă cerească, ci nu una omenească, încât femeia s-a jurat că nu s-a-mpreunat cu niciun „fiu al Cerului”, ceea ce denotă că atât Lameh, cât și bunicul său, Enoh, aparțineau unei civilizații astrale.

                         Citiți mai departe

De la civilizațiile sumeriene, la virusul Covid 19 și pustiirea Chinei!

 

                Moto: „Dă robului Tău (i-a zis Solomon lui Dumnezeu, n.n.)  o inimă pricepută, să judece pe poporulTău, să deosebească binele de rău!

                                                              (Biblia ─ Împărații (Regi, Cap. 3, al.9)

 

Se știe că foarte multe descoperiri (de ordin științific, dar și de natură cosmogorică!) au fost revelate în vis (vezi tabloul lui Mendeleev ori formula „magică” a energiei [E = mc²], a lui Einstein) sau, pur și simplu, întâmplător!

Și, totuși, se spune că nimic, dar absolut nimic nu este întâmplător. Iată de ce susțin și eu această afirmație!

În excepționala carte a prietenului meu, Dl. C-tin Giurginca (Arhivele transcendente. O peregrinare prin geografia sacră a pământului românesc, Editura Universității „Titu Maiorescu”, București, 2020), Domnia Sa expune fotografia a trei colosale coloane de piatră, de la Ulmet, județul Buzau, care, în prezent, zac prăbușite și frânte, la pământ, despre care dumnealui spune (și-i dau dreptate), că ar aparține unei civilizații atlante, preistorice, fără însă a ne sugera care va fi fost rolul acestora.

Și acum, iată întâmplarea livrescă! Ea vine chiar din Biblie, lucru la care, recunosc, nu m-aș fi așteptat, deși am citit Biblia de vreo patru ori.

În Vechiul Testament, în „Levitic”, am descoperit, însă, rostul acelor coloane/stâlpi de piatră:

„Vă voi nimici (le spune D-zeu evreilor, n.n.) înlățimile pentru jertfă, vă voi dărâma stâlpii închinați soarelui, voi arunca trupurile voastre moarte peste trupurile moarte ale idolilor voștri, și sufletul Meu vă va urî.

Vă voi lăsa cetățile pustii, vă voi pustii lăcașurile sfinte, și nu voi mai mirosi mirosul plăcut al tămâii voastre” (Biblia  ̶   Leviticul, Cap. 26, al. 30 și 31).

Așadar, Dumnezeu ne confirmă faptul că în Țara Făgăduinței fusese mai înainte atât o altă civilizație umană și, evident, un alt „registru cultic”, să-l numim așa!

Dar, oare, stâlpii aceia de la Ulmet, jud. Buzău, nu aparțineau, iată, și ei aceleiași religii de dinaintea celei impuse de Bunul Dumnezeu?! Nu pretuitindeni (din Canaan până-n Carpați) se-ntindea aceeași civilizație care ridicase incredibilele coloane de piatră, pe care nici azi nu poate să le ridice nici cea mai performantă macara?!

Și-apoi, de unde și cum le transportaseră până-n zona Buzăului, așa, masive, tăiate și șlefuite perfect, dintr-o singură, uriașă stâncă de bazalt?!

De ce doar trei și nu mai multe coloane?! Cum le ridicaseră-n picioare, acolo, asemeni uriașelor pietre de la Templul Stonehenge, din Anglia, încât suntem determinați să credem că, într-adevăr, planeta aceasta a fost stăpânită, mai întâi, de atlanți, de acei titani, iar apoi (în urma distrugerii civilizației atlante și a creatorilor ei) au urmat Adam și cei de după el!

Totuși, faptul că-n Dacia a existat cultul lui Apolo, încă din vremea lui Zamolxe, și că s-a prelungit până în timpul Diktatului de la Viena (lucru consemnat de istoricii maghiari, care, în 1940, i-au văzut pe moți, cu brațele ridicate spre cer, pe Muntele Găina, în răsăritul soarelui, rugându-i-se acestuia).

Dar nu tot așa ni s espune și-n „Levitic”: că acei stâlpi erau închinați soarelui, adică lui Apollo?

Citiți mai departe

Trovanții de la Costești (Vâlcea) ─ observator astronomic și panteon al marțienilor?!

 

Moto: „Domnul vine într-un foc, și carele Lui sunt ca un vârtej”.

(Biblia ─ Isaia, Cap. 66, al. 15)

 

 

            Recenta carte a vechiului meu prieten, prof. Constantin Giurginca (Arhivele transcendente ─ O peregrinare în geografia sacră a pământului românesc, Editura Universității „Titu Maiorescu”, București, 2020), nepotul generalului-erou Ion Dragalina, m-a luat, recunosc, prin surprindere, căci ceea ce Domnia Sa a văzut cu ochii săi în zona Buzăului, exact același lucru l-am întâlnit și eu, dar în cealaltă curbură (dinspre Munții Căpățânii) a Carpaților, și anume urme indubitabile ale unei civilizații megalitice antedeluviene, care, într-adevăr, te pun foarte serios pe gânduri, întrebându-te:

            ─ Cine au fost primii „autohtoni” ai pământului?

            Biblia este cel mai redutabil (iertați pleonasmul!) izvor istoric, ori, uneori, se contrazice (după cum, de altminteri o să și vedem)?!

            ─ Dumnezeu i-a creat doar pe oamenii de azi și pe îngerii cu aripi și cu chipuri ce nu trebuie văzute de pământeni, sau și pe „uriașii din vechime”?!

            ─ De ce nu ni se spune absolut nimic, în Biblie, despre rasele umane existente, azi, pe pământ; de unde au venit, cum și care a fost motivul/imboldul ce i-a determinat să se așeze pe această planetă, părăsind-o pe a lor?!

            Revenind la cercetările prof. Constantin Giurginca, atenția mi-a fost atrasă, în primul rând, de „figurinele” (nu erau trovanți) lucrate în gresie. Interesant materialul în care sunt lucrate statuetele și figurinele, un material incasabil, rezistent la factori de eroziune; l-am putea numi un fel de „pastă litică” (Obs.: lytos, în greacă, înseamnă „piatră”! n.n.). Această pastă litică este foarte ușoară; statuetele parcă sunt fulgi în mâna privitorului. (Ele, n.n.) vor fi constituit, în timpuri antediluviene, posibile sisteme de semnalizare pentru cineva de dincolo de spațiile la care actualul om abia azi atentează!” (Op. cit., p.p. 173─174).

            Că trovanții de la Costești sunt exact din aceeași „pastă litică” (gresie neagră, extrem de dură), nu mai încape îndoială, denotând cât se poate de limpede că sunt din aceeași perioadă antedeluviană, iar lucrul acesta ni-l confirmă chiar „marea de nisip amestecat cu prundiș, scoici și melci”, în condițiile în care atât în zona Pietroasele/Buzău, cât și-n Costeștii Vâlcii nu există munți de gresie, din care să deducem că au fost luate stânci și au fost cioplite, luând forma figurinelor zoomorfe, ori a ciudaților trovanți de la Costești!

            Există, evident, și o deosebire foarte mare între „greutatea și starea incasabilă” a celor două tipuri de gresie! Dacă cea din zona Buzăului e „ca fulgul”, cea din zona Vâlcii e ca „plumbul”.

            În ciuda diferenței vizibile de către oricine, se observă, însă, că unele artefacte („harta cerului”, de exemplu) dispun de o scriere extrem de ciudată: mai precis, total necunoscută, căci nu este nici o scriere siriană, aramaică, sanscrită, runică, „geometrică”, asemănătoare, într-un fel, cu cea existentă pe Piatra Doamnei (Buzău), adică „o scriere înlănțuire continuă cu o derulare fantastică, ca pe o bandă scrisă ce dublează emisiunea realizatorului respectiv” (Op. cit., p. 214), ci scrierea de pe trovanții de la Costești (vezi      torsul de androgin/hermafrodit/„vergur” și de pe „harta cerului”, sub formă de elipsă/cerc turtit ─ exact ca „harta cerului” de la Buzău!) este sub forma unor puncte proeminente, protuberante, uniforme, de mărimea și aspectul unor fructe ─ cât prunele! ─ care, cu siguranță, aparțin unei civilizații astrale; probabil marțiene!

            Cum brațul (cu două oaase lungi, exact ca o aripă de pasăre) se termină în forma unei mâini umane, cu cinci degete (cele laterale, foarte lungi; cele 3, dintre laterale, puțin mai scurte) ne determină să credem că brațele erau, de fapt, niște aripi, așa cum și apar descrise, în Biblie, la Profetul Ezechiel. În plus, oricine știe că mâna Domnului e formată din braț și antebraț, pe când aripa păsărilor are, într-adevăr, două oase paralele, lucru perfect vizibil și pe trunchiul/torsul androginului de la Costeștii Vâlcii. Deci, sub aripi apare mâna unui om!

 

                                       Citiți mai departe

„Apocalipsa”, începând din vremea Covidului 19

 

Moto: „Trebuie să proorocești din nou la multe noroade, neamuri, limbi și împărății”.

(Apocalipsa lui Ioan, Cap. 10/al. 11)

 

            Pornind chiar de la acest moto, ni se spune cât se poate de limpede că proorocirile ce i s-au făcut Sf. Ap. Ioan de către un înger trimis de Iisus Hristos, nu sunt doar strict pentru „poporul ales”, ci pentru toți locuitorii Pământului, indiferent de religie, rasă etc.

            Evident că este extrem de greu să poți „localiza”, în „Apocalipsă”, timpul în care omenirea se află în prezent, mai ales că întreg conținutul „Apocalipsei” este doar metaforă și simbol, așa încât singurul lucru posibil  (spre a „desecretiza” mesajul) e doar acela de a te prinde, de a te agăța, măcar de un singur capăt de ață, ceea ce am și făcut!

            M-am oprit îndelung asupra Cap. 13, întrucât mi s-a părut că aici (ori de aici înainte!) voi putea pătrunde tainele adâncului acestei „CÂRȚI” unice în lume, prin bogatele-i informații cu adevărat uluitoare!

            Iată doar un singur alineat de care mi-am „agățat”, precum o boabă de rouă de un fir de iarbă, dimineața, în răsăritul soarelui:

            „Și a făcut ca toți: mici și mari, bogați și săraci, slobozi și robi, să primească un semn pe mâna dreaptă sau pe frunte.

            Și nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, fără să aibă semnul acesta, adică numele fiarei sau numărul numelui ei”.

(Apocalipsa, Cap. 13, al. 17 și 18)

            Nu vi se pare că „fiara” este temutul „Covid 19” (Deci, „numele fiarei sau numărul [19!] numelui ei”) și că semnul de pe mână se referă tocmai la vaccin, respectiv la rapel („icoana fiarei”) ?!

            Iar, dacă nu sunt deloc convingător, vă mai dau încă un exemplu, din care (cu siguranță!), veți fi în asentimentul meu, în sensul că, de data aceasta, chiar îmi veți da dreptate, căci a cădea foc din cer nu s-a întâmplat, în istoria umanității, decât de două ori: o dată în vremea robiei egiptene a poporului evreu, iar a doua oară, în 6 august 1945, când americanii au aruncat „focul din cer” (bomba atomică), la Hiroshima și la Nagasaki.

            Cum cele două „evenimente” s-au petrecut la o diferență de 75 de ani și cum, mai ales, Covidul 19 fiind acum „la modă”, am luat, ca punct de referință, anul 2020, adică „anul fiarei!”.

            Așadar, am pornit tocmai de aici, de la anul 2020, pe care, repet, l-am identificat (E posibil să fi greșit, dar atâta timp cât voi veni cu citate elocvente din „Apocalipsă” și din Biblie, sper să fiu credibil!) ca fiind arhicunoscut, întreg mapamondul aflând că în acest an, la Wuhan, în China, s-a descoperit acest virus, care nu e altceva decât cea mai  temută armă biologică a vremurilor noastre.

            O, de-ar fi doar informația aceasta, care, în mod cert, ar determina lumea științifică actuală să se concentreze în găsirea unui tratament adecvat!

            Dar dacă „Apocalipsa” ne sugerează că americanii au creat teribilul virus, pe care l-au vândut, mai apoi, cercetătorilor virusologi chinezi, care l-au „îmbunătățit” în laboratoarele subterane nu doar de la Wuhan, ci, mai ales, în cele din Pustiul Gobi (aflat între China și Mongolia) ce ați mai zice?!

            

                                          Citiți mai departe

Prizonierii infernului: vol. al II-lea

 

Viaţa asta, ca un bordel!..

 

 

            În 1944, în dimineaţa Paștelui, am plecat pe front,  la Iaşi. Era o dimineaţă frumoasă, de primăvară;  erau numai flori peste tot. Lămâiţa din grădiniţa casei înflorise sub fereastră. Am rupt o creangă şi mi-am  pus-o la mânerul valizei. Am plecat cu inima îndoită, dar când am ajuns în gara Băbeni am zis în gândul meu:

„Doamnne, dacă tu mi-ai dat viaţa asta şi vrei să mi-o iei acum, cât sunt tânăr, atunci facă-se voia ta, dar dacă vrei să mi-o laşi până la bătrâneţe, atunci te slăvesc, Deamne, şi am să te laud mereu !...”.

            De atunci, din gara Băbeni, parcă am prins curaj.

Pe tren, îmi ziceam:

            „Bă, dacă ai să fii prost şi n-ai să ştii să te păzeşti,

mori! E păcat de tine, atâta băiatul, de aproape doi metri şi de o sută douăsprezece kile !... Se satură din tine o sută de corbi şi cinci lupi!... Ai grijă de tine, că doar o viaţă, ai, nu o mie!...”.

            Până să ajungem pe front, ne-au încartiruit într-o

comună de langă Iași. Apoi, s-au gândit ei că noi habar

n-aveam de front și atunci ne-au trimis înapoi, la Focșani, la Şcoala de vânători de tancuri. Doar zece zile

am urmat şcoala asta. Era o şcoală severă. Am învăţat Faust Patron şi Ofen rohr (adică Burlan de sobă), o armă care distruge tancul, cât ar fi el de-al dracu'.

Proiectilul dă o temperatură de 4000 de grade şi pătrunde un blindaj de 30 cm grosime. E dat în          mă-sa !...

            Am învăţat cum să lucrăm cu aruncătoarele şi cum să vânăm tancurile, după care am plecat după unitate, la Iaşi. Unitatea noastră intrase pe linia intâi, în marginea Iaşului, în Pădurea Aroneanu.

            Numai când mă gândeam că peste câteva ore voi intra și eu direct pe front, în linia           întâi, parcă nu ştiu cum îmi venea. Parcă mi se răsuceau maţele în mine, se zvârcoleau ca pe grătar; îmi venea să vărs. Îmi venea  rău ca unei muieri borţoase, când nu-i place un miros de ceva. Asta mi s-a întâmplat și mie chiar în ziua aia, la bucătărie, când m-au rugat să .mănânc: „ Ia, mă,și tu, ce dracu! Ce-ai, mă?!” dar eu nu puteam nici să-i văd pe ostaşi cum duceau lingurile la gură. Eu nu vedeam decât cum proiectilele, schijele alea nenorocite le spintecau burdihanele umflate cu zeamă lungă, cu varză acră, cu o bucată de pâine, totul amestecat şi vărsat pe iarbă, cu mațele sparte și înșirate, târâte de corbi, cu mirosul ăla de mortăciune, de hoit, vara, atunci în august, mai ales, când se usucă cel mai repede carnea.

            Nu mâncasem de dimineaţa, dar nici că-mi era foame. Aveam stomacul gol-goluţ, de putea să alerge vântul prin el, dar din cauza frontului îmi pierise foamea. Bucătarii m-au mai rugat încă o dată, că m-au văzut îngândurat rău de tot, dar le-am spus să mă lase dracului odată în pace, că n-am chef de nici o mâncare.

      În sfârşit, am plecat pe linia întâi după aruncătoare. Până să ajung acolo, a început să tragă artileria. Eu nu ştiam să mă feresc, că nu luasem contact cu poziţia. Eu credeam că proiectilele veneau de la inamic.

                          Citiți mai departe

Prizonierii infernului: Vol. I

 

    Am iubit o tătăroaică 

Moto: „Ce popor a avut pe lume o oartă mai aprigă și mai zbuciumată, ce neam de oameni a stat mai viteaz și mai întreg în fața atâtor dureri?!” (Alexandru Vlahuță ─ România pitorească).

    Frumos al dracuʼși nebunatic rău am mai fost la tinerețea mea! Ca un mânz zburdam, de parcă smulsesem inimile din zece armăsari din Caucaz. Mă întorceam, toamna, de la clăci, unde chioteam și tăvăleam fetele prin foile de porumb și prin mătase, de le făceam să roșească așa cum sunt merele ionatane... 

    Veneam prin grădini, mă mai băgam prin câte un fânar sau prin câte o claie de fân cu una cu rană-n piept și cu mâncărime-n sânge și știam că toată lumea era a mea. 

    Ieșeam din fân ori din gluga de coceni și-o luam, unul într-o parte, altul în alta, mai pe lângă garduri și pe poteci lăturalnice, și ne îndreptam fiecare spre casa lui.

     Într-o noapte era lună mare pe cer. N-aveam cum să intru undeva, la vreo femeie tânără, cum erau cele ale concentraților, că se vedea ca ziua. Mergea umbra după mine, dar eu habar n-aveam de asta. Fulieram. Aveam 18 ani și mi se părea că toată viața am să umblu la fete și am să fluier cu mâinile în buzunare, pe ulițele satului. 

     Și într-o noapte de prin octombrie 1939, când veneam de la o clacă și luna mare se ținea grămadă, ca nebuna, în urma mea, tata mi-a deschis ușa și m-a luat la repengeli, de parcă era cu furcă și făcea cărare printr-un deal de mărăcini. 

    „Toată vara, de vreo câțiva ani, umbli ca un vântură-lume! Umbli noaptea și ziua dormi, ʼtu-ți și dregu-ți de pârlit ce ești, că, dacă nu te iau în brânci și te arunc pe ușă-afară, de zic că nici n-am avut unul ca tine la casa mea! 

    Ce-ai, mă, îmi zicea, în căpățâna aia?! Rumeguș, ai, mă?! Nu vezi că se mai duc și băieții pe aici, pe colea, dar vin mai devreme acasă, iar a doua zi se scoală cu noaptea-n cap și-i dau drumul la muncă!...

     De acum încolo am să-ți închid ușa, dacă mai vii aproape de ziuă, de nu dorm eu și mamă-ta din pricina ta!...Și-am să te dau și-afară din casă, să știi!... Să te duci unde a dus mutul iapa!...” și mi-a ars două palme, de mi-a sărit pălăria pe sala casei. 

    Bine! i-am spus. Atunci, să știi că chiar am să plec...” și-am și depus, a doua zi, cerere de plecare în armată, ca voluntar, fără să știu ce urma să mi se întâmple în anii ce veneau, anii cei mai urâți ai vieții mele, în care am omorât, fără milă, o grămadă de oameni. Cine ar fi crezut că atunci, în 15 noiembrie 1939, când am plecat la Centrul de instrucție Vlădești, anii tinereții mele se vor năclăi de sânge?!

    La Vlădești am făcut trei luni la Transmisiuni, specialitatea telefonist.

Citiți mai departe

Fiii Soarelui, fiii oamenilor și forțele întunericului

 

                        Dedic această lucrare prietenilor mei, dr. C-tin Ionițescu și ec. C-tin Argeșanu

Moto: „Iată, Eu vin în curând; și răsplataMea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după fapta lui”

                                              (Apocalipsa lui Ioan, Cap. 22,12)

 

            Cred că nu există în cultura umanității o carte mai grea și mai adâncă în înțelepciune și-n simbolistică, așa cum este Biblia, ea fiind singura, de altminteri, care a surprins nu doar „izvorul edenic” din care a curs viața pe pământ, dar, mai ales, permanenta legătură dintre noi și astral.

Evident că mă refer la entitățile cerești, la „fiii Soarelui”, cu care, după potop, frumoasele fete ale pământenilor s-au însoțit:

            „Fiii lui Dumnezeu au văzut că fetele oamenilor (urmașe ale lui Adam și ale Evei, dar și fratele lui Abel, pe care Cain l-a ucis, n.n.) erau frumoase și din toate și-au luat de neveste pe acelea pe care le-au ales. Uriașii erau pe pământ în vremurile acelea, și chiar și după ce s-au împreunat fiii lui Dumnezeu cu fetele oamenilor, și le-au născut ele copii, aceștia erau vitejii (gen Goliat, n.n.) care au fost în vechime, oameni cu nume”.

(Biblia ─ Facerea, Cap. 6, 2, 4)

           

            Scheletele unor asemenea uriași au fost descoperite atât într-o galerie dintr-o mină de aur din Munții Apuseni (acest schelet fiind luat de sovietici și dus în Rusia), cât și în Țara Loviștei, în comuna Racovița, satul Copăceni, după cum am aflat chiar de la descoperitorul acelor oseminte, Dl. Dinu Vieru, care a găsit cele două schelete, săpând un beci sub casă:

            „Femurul avea peste 90 cm. ,iar zgârva era cât gura sacului mare, de cânepă; oasele, toate, le-a pus mama în doi saci,iar preotul le-a slobozit  de păcate,le-a stropit cu vin, le-a închinat și le-a îngropat creștinește într-o margine a cimitirilui nostru din Copăceni, unde se află și azi!”.

            Dacă femurul reprezintă mai bine de 1/3 din corp, înseamnă că scheletul „uriașilor” avea, aproximativ, 3 metri!

            Așadar, mai înainte ca Dumnezeu să-i creeze pe Adam și pe Eva, pe pământ existau oameni foarte înalți, așa încât se pare că Dumnezeu a dosit cu orice preț ca acea rasă de uriași să dispară, locul lor fiind luat de o rasă nouă, pe care El urma să o creeze, prin facerea lui Adam.

            Că pe pământ nu erau doar Adam, Eva și Cain (fiul lor, care își ucisese fratele, Abel), ci și alți oameni (uriași, desigur), aflăm tot din Biblie, care iată ce ne spune:

            „Apoi, Cain a ieșit din fața Domnului (din Rai/Eden, care, era, se pare chiar pe locul Mării Egee, Mării Carpathice și Mării Libiei, din E. Mării Mediterane de azi ─, în zona litoralului bulgăresc găsindu-se, cu câteva decenii în urmă, mai multe piese perfect geometrice, de aur curat, ceea ce denotă că aici fusese, înainte de Adam și de potop, o supercivilizație, dar tot din „zona Raiului” ─ care era o adevărată grădină ─ „ieșea un râu și uda grădina”, iar din acel râu, apele sale se împărțeau în „patru brațe”. „Numele celui dintâi era Pison [posibil, Dunărea, și veți vedea de ce, n.n.]; el înconjoară toată țara Havila [viitoarea Dacie? n.n.], unde se găsește aur. Aurul din țara aceasta este bun [Obiecte de aur, dacice, s-au găsit la Byblos, în Fenicia, dar și-n Egipt, n.n.]; acolo se găsește și bedelion și piatra de onix [ piatră semiprețioasă, folosită la ornamente, n.n.].

                   Citiți mai departe

Masa de piatră din Titești, Țara Loviștei, vatra etnogenezei poporului român

 

                                    Se dedică D-lui Nicușor Daneș,primarul comunei Titești

 

 

 Într-adevăr, faptele și numele bun ale strămoșilor tăi vor rămâne de-a pururi în istoria acestui neam, căci noi ne-am iubit mai presus de orice acest pământ cu izvoare și cetini, cu primăveri și troițe de leandri și de lămâiță; cu buciume ce încă mai sună și-acum, seara, la stână, când stelele cad în fântâni; când roșii mușcate dorm între aburindele pâini; când mama, în somn, și azi mă mângâie, deși ea nu mai este, și nu e, nu e!...

Astfel am văzut eu frumoasa Țară a Loviștei, al cărei nume ne duce cu gândul, evident, la Lytuon/Litovoi, Litua, așa cum era numită Oltenia (vechea Dacie Alutensis, romană, din vremea lui Traian!), ai cărei voievozi dintâi au fost frații Ioan și Litovoi, iar în Țara Loviștei, Basarabii încuscriți (la fel ca și Litovoii macedoneni din Skopje) cu IO RADU NIGRU vv. (voievod) PRIȘTINA 1128, după cum scrie pe inelul-pecete ce-l purta și care s-a găsit la Curtea de Argeș!

Deci, frații Ioan și Litovoi stăpâneau partea dreaptă a Oltului, dar și Hațegul și Amlașul (Mărginimea Sibiului), până la Dunăre, partea stângă a Oltului (Muntenia în cea mai mare parte, cu Capitala la Titești), iar lucrul acesta e atestat din 1204, pe o piatră funerară, existentă și azi la Titești, județul Vâlcea.

Iată acum dinastia BASARABILOR, adică a urmașilor SARABILOR (cei care oficiau cultul religios, Marii Preoți, așa cum, în vremea lui Zamolxe, sec. VI î.Hr. și până în vremea lui Burebista, sec. I î.Hr., acesta din urmă avându-l ca Mare Preot pe Deceneu, cel ce studiase astronomia și teologia în Egipt; asemeni și Zamolxe, împreună cu Pitagora) își trăgea numele de la BASARA, care în limba egipteană înseamnă „vulpe”, căci Marii Preoți se înveșmântau în mantie din blană de vulpe, atunci când oficiau cultul religios ─ cult solar, apolinic.

Cu alte cuvinte, aici, în Țara Loviștei, din spatele Kogaiononului/Masivul Cozia (unde se află acest Munte Sacru al Dacilor), BASARABII au găsit de cuviință să-și ia acest nume de la Marii Preoți Daci, căci aici, la Cozia, se află și azi peștera în care, spre bătrânețe, a trăit Zamolxe (în ea și murind), dar și locul celei de-a doua peșteri (la 8-10 m. distanță una de alta, marcată cu un bolovan ovoidal, foarte mare), în care presupun că a fost îngropat Deceneu!

            Iată, acum, dinastia BASARABILOR, care s-a încuscrit cu cei din dinastia lui IO RADU NIGRU vv. PRIȘTINA 128:

                         Citiți mai departe