Încă de la început, trebuie să atragem atenția cititorului, că vechea
Mesambria (azi, Nesebăr, la Nord de Golful Burgas, din actuala Bulgarie) a fost
o colonie grecească, fondată în jurul anului 520 î.Hr. de către grecii din Calcedon,
care au fost ajutați de cei din vechea Megară și din Byzantion, ori acest lucru
ne face să credem că de la Dunărea de Jos, până unde avea să se ridice cea mai
veche biserică, Biserica Blacherne/Vlaherne (adică a Vlahilor) a strămoșilor
noștri geto-vlahi sud-dunăreni, se vorbea aceeași limbă ─ respectiv traco-geta!
Astfel, nu e de mirare de
ce în inscripția din Mesambria întâlnim cuvinte care se păstrează și azi în
fondul lexical principal al limbii romane, ceea ce deosebește, fără tăgadă, că
originea limbii române actuale nu trebuie căutată în spațiul latin, ci exact în
spațiul nord și sud-dunărean, ce se întindea, într-adevăr, nu doar din sudul
Dunării până-n vecgea Megară, ci chiar dincolo de Bosfor, în NV Asiei Mici,
până-n Troada, în a cărei câmpie se afla vestita Troie, la care (după cum aflăm
din ,,Iliada” lui Homer) a venit în
ajutor (în timpul Războiului Troian, sec. XII î.Hr.) nu doar tracii, ci și
ciconii, adică geții nord-dunăreni, ce locuiau de la Muntele Kaukas (Cozia sau
Kaukon ─ de aici, locuitorii căpătând numele de cauconi sau ciconi, iar limba lor, koine!) până la Dunăre. Mai limpede, cei din Oltenia de azi!
De asemenea, nu doar
fondul lexical traco-get ne-a atras atenția asupra epigrafiei de la Mesambria,
ci, în cel mai surprinzător mod (pentru istoria noastră națională!), numele lui
Burebista, despre care istoricii și arheologii ar fi trebuit să facă vorbire.
