Uneori, sunt lucruri care, la început, par a nu avea nimic comun unele cu altele, însă vremile cură după anumite legi, pe care mintea noastră, de oameni trecători, cu greu le cuprinde.
Înţelegându-le, totuşi, ce revărsare de mireasmă, de parcă oloaie domneşti, de demult, ar curge blând în verzile ierbi, primăvara, când cerul e-nalt, şăgalnic, sfios...
Aşa şi istoria-aceasta, a neamului meu, cu rădăcinile sale, pierzându-se-n legende de viforniţi albastre, de legănare de săbii străfulgerânde-n amurg de glicină, departe, în urmă, cu milenii vibrând, şopotind pe sub umbroase doruri, şi freamăt, şi-alean, şi bocet de mamă, îndurerată plângând pierderea ,,drag fiului ei”, în ţară străină...
Că nu e alta mai dulce ,,voroavă” decât să asculţi cum de sub margini de zări de milenii fierbinţi, agurinde, cântarea străbunilor tăi, pe ţărmuri de lumi, de viaţă!...
Pornind de aici, de la ceea ce simt (şi-ntodeauna-am simţit!) pentru neamul acesta de-a pururi în tresărire de larmă, de bucium, de şuier năprăznic şi chiot de luptă, şi-apropiindu-mă, iată, de sfârşit de lucrare, îndrăznesc a zice că nimic nu-i mai sfântă decât amintirea strămoşilor, a părinţilor noştri, risipiţi ca floarea de măr, ca floarea de câmp, în primăveri şi-n veri de dulce-amar de destin blestemat, ce-avură aici, din Dunăre-n Carpaţi şi la Marea cea Mare, şi mult, cu mult mai departe-nspre sud, dincolo de Istrul cu-nvolburatele-i ape, adânci ca şi inima mea, în care glasuri mai aud şi acum!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu