Epopeea neamului românesc

 

Predoslavie

 

Cititorule ce cauți calea marii-nțelepciuni,

cum să faci, spre a pricepe, taina-adâncilor minuni,

care, dintru începuturi, Domnul pusu-le-a-n Cuvânt,

dacă-n mintea ta nu este decât pulbere și vânt;

când în inimă-ți coboară decât pofta de mărire,

deși n-ai văzut vreodată decât prag de mănăstire;

nu vorbesc să intri-n dânsa, să te-nchini pe la icoane,

ori să-ți curgă râu de lacrimi peste sângerânde rane

ale Fiului ce duce și acuma Crucea-n spate,

pe când tu, înțelepciunii-i dai pălmi nenumărate?!

Te întrebi, măcar o dată, cine Duh a pus în tine,

cum, la împărați, pe creștet, în coroane cu rubine,

a mai pus și multă minte, și pricepere, și milă

pentru cel sărac, ce n-are nici uleiul de feștilă,

că, flămând de multe zile, el tot caută merinde,

pentru care, doar pe-o pâine, inima din el și-ar vinde?!

Dacă toate-acestea încă n-au trecut prin mintea-ți mică,

bagă seamă și te uită la fărâma de furnică;

vezi-o cum se ostenește, de când soarele răsare,

până ce amurgul vine cu domoala sa vâlvoare,

și-ai să înțelegi atuncea, că nimic în lume nu e

decât ordine și rugă ce,-n genunchi, spre ceruri suie,

căci nimic nu e-ntâmplare, nici că mintea ți-e pribeagă,

ci că totul făcut este ca oricine să-nțeleagă

că, de cerul se rotește, nu o face că el știe,

ci că Duhu-nțelepciunii-i este bolta azurie,

pe sub care neamuri multe, din vechimi se perindară;

multe, însă, din istorii mari rămaseră pe-afară...

De poeți a fost nevoie și de hronice bătrâne,

să vedem ce fapte demne au avut ele-a ne spune,

așa cum, la perși, Firdusi, a făcut-o-n „Șah-Namè”,

cel dintâi și cel din urmă; și acuma tot el e,

c-a iubit, ca nimeni altul, neamul său cel perisan,

înfruntând durere multă, cum Sisif, un bolovan,

dar rămâne-va de-a pururi, epopeilor el tată,

cum Homer, trăgând în jugul poeziei de-altădată...

Orice neam, cinstire-naltă i se pune lui în rime,

pentru cei deschiși la minte, stăpânind peste mulțime

de făpturi ce - ogorul ară, ori se uită-adânc în stele,

cum și Soarele o face, raze trimițând spre ele!...

Cu atât mai mult eu, însă, nevăzând cum cronicarii

n-au putut să țină-n frâie veacurile-armăsarii,

decât de la Burebista până înspre mai încoace,

ca și cum cu neamu-acesta, sârba ar fi vrut să joace,

m-am gândit ca, pe-ndelete, să cobor în vechi fântâne,

s-aflu soarta alor noștri, soarta nației române!

De aceea, cu credință, adevăru-l vreau a spune,

așezându-mi eu genunchii, în altar, în rugăciune,

că nu-i alta mai de vază a istoriei aminte:

cine-a fost poporu-acesta cu milenii mai'nainte...

De acum, și fără tihnă, ascultați-mă-n tăcere:

c-am să vă așez pe masă, faguri rourați, de miere!

                Citiți mai departe