Vremurile curg și alte’-or să vină peste poieni și păduri, și izvoare, aici, în nordul Olteniei mândre și-n Vâlcea cu drumuri împărătești și romane; cu Muntele Kogaionon, cu Zamolxis; cu legiunile încartiruite în castre și-n colonii, de asemeni, romane; cu sihaștri în peșteri, ca în Sinai și Egipt; cu râuri mari și schituri, și cetăți-mănăstiri; tiparnițe și cărți pre limba cea latineaască; moaște de sfinți din Bizanț, cântărite în aur; icoane împărătesti de minuni făcătoare; bisericuțe făcute dintr-un singur stejar, masa altarului având rădăcinile înfipte-n pământ; temnițe sub palate domnești; magnolii suave, roșii mușcate, zambile, și crini, și leandri; capul Brâncoveanului plutind peste munți, la Hurezi; domnițele culegând fragi la Surpate; butoaie de fier pline cu aur, în adâncul lacului scufundate, nuferi deasupră-le râzând în soare, în ape; galbenii corni, mestecenii legănători și subțiri; cireșii sălbatici, buni pentru tunuri și dulcețuri voievodale pentru coconii domnești; boieri Craiovești și haiduci; tropote amintind de Mircea, Rovine; lacrima Teofanei pentru mult drag fiul ei, Viteazul Mihai; chiot de hoarde turcești și tătare; oseminte de domni, profanate; cai legați în sfinte altare; policandre venețiene, cu ouă de struț; candele de-argint; Liturghiere, Minee, Cazanii și Pravili; regina-nopții plângând pe umărul Doamnei Marina Brâncoveanu; maici spânzurate; călugări, 300, și toți masacrați la Stânișoara; vinuri roșii; clopote mari; băile termale romane; Împăratul Traian, ospătându-se pe lespezi de piatră, pe țărmul marelui râu; poieni cu păpădii, sânziene, văi cu verdeață și stâncile albe, de calcar, uscate; liane, bujorii de munte; domnitori uciși în altare; mitropolit înecat într-un râu; peșteri cu moaște; pridvoare brâncovenești, de unde, privind, vedea-vei mai bine, iubit cititorule, partea aceasta de Țară, cu istoria și cu oamenii ei, și-atunci vei înțelege că nouă, românilor, ne-a fost dat să trăim într-o adevărată Grădină Ghetsimani; că-n-totdeauna am fost sub presiunea, la fel de puternică, a catolicismului și a islamismului, dar, iată,-am rămas creștini și traco-geți latini într-o maree slavonă, ce ne-a cuprins până la brâu; inima noastră a fost, însă, mereu sub soarele sudului latin-bizantin.
Vei înțelege, de-asemeni, iubit cititor, că dragi ne-au fost nouă toate cele din preajmă și tocmai de aceea, ne-am așezat cu temei casele noastre și-a Domnului în ochi de pădure, pe plaiuri, sub freamăt de cetini, la locuri frumoase, amirosind a rășină, a tămâioară și-a fragă; că, uneori, ne-am lăsat capetele în țară străină, dar nu ne-am pierdut nici credința, nici limba; că alte seminții n-au nevoie de vize, spre a ne vedea toate-acestea; că românu-i român și că toată istoria lui este cea mai tristă, dar și cea mai dulce poveste!...
Și iată cum aici, la Episcopia Râmnicului, în așezarea romană, situată, poate, pe temeliile unui templu roman sau pe temeliile primei biserici apostolice de pe pământ românesc, istoria este asemeni unei cărți răsfoite de vânt, din care se revarsă, prin veacuri, lumina hrisoavelor și a vitraliilor trandafirii, îngândurate, inundându-ne cu mireasmă de rodii, într-un amurg de mușcate!...
Surpate, George Voica
09 martie 2024
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu