Acerbii
susținători ai teoriei „vidului
demografic”, promovată de Roesler și de istoricii maghiari, a fost, iată,
demontată nu doar prin apariția, pentru întâia oară, a scrierii decriptate de
subsemnatul, referitoare la „descălecatul”
Țării Românești ─ Titești, jud. Vâlcea, 1205, în vremea SARABULUI BASARAB,
adică a voievodului și-n același timp, mare preot Basarab, titulatură pe care
și-o luase, se vede, de la anticii săi înaintași: Zamolxe, Abaris, Rhesos și
Dececeu, pentru ca, astfel să-și arate originea sa străveche, milenară! ─ dar
la numai 3-4 metri mai jos de acest document inestinabil ca valoare istorică,
de importanță națională, chiar în același zid al Bisericii din Titești, aveam
să descopăr o altă inscripție la fel de valoroasă!
Dacă din prima inscripție (postată
pe Internet, cu titlul „Titești ─ capitala dintâi a tuturor
românilor”) reieșea cât se poate de limpede că această localitate din
Țara Loviștei, de la poalele Munților Făgăraș, a fost nu doar prima Capitală a
românilor, dar și prima Episcopie, cu biserică proprie, aparținând de
Patriarhia din Constantinopol încă din 1205, denotând că aici creștinusmul
fusese cu mult mai vechi decât în unele țări ale Europei, de data aceasta avem
confirmarea că poporul român s-a format în această străveche vatră de
civilizație antică, în care se mai păstrează și-n ziua de azi Peștera lui
Zamolxe (de acum 2500 de ani!) și cele trei castre romane, din vremea cuceririi
Daciei de către Împ. roman Traian.
De asemenea, teoria istoricilor
maghiari (amintită mai sus) e pur și simplu spulberată, deoarece (deși ar părea
că, parțial, ar avea dreptate, când susțin că noi, românii, am venit din sudul
Dunării, ocupând, apoi, Dacia), într-adevăr, o parte a macedo-vlahilor
romanizați, sud-dunăreni, veniseră-n nordul Dunării odată cu IO RADU NIGRU,
V.V. (voievod) de Priștina (probabil în jurul anilor 1140-1150), însă, aici, în
Oltenia și-n
Țara
Loviștei nu era nicicum vorba de acel „vid
demografic”!
Din contră, aici Țara era plină de
geți, vorbitori ai aceleiași limbi, traco-gete, ca și frații lor sud-dunăreni,
vlahii macedoneni, care se retrăseseră din Priștina (vechea capitală KOTOPOLIȚE
a Daciei de dincolo de Dunăre!) din cauza presiunii expansiunii otomane.
Aici, însă, la nord de Dunăre,ei nu
întâmpinaseră nicio opreliște! Din contră, fuseseră primiți ca frați oropsiți
de străini, fiindcă, orice ar zice istoricii străini, sângele apă nu se face,
iar oricine știa, încă de pe atunci, din sec. XIII d.Hr., că geții nord și
sud-dunăreni erau de-același neam, vorbeau aceeași limbă, aveau aceleași
obiceiuri și tradiții, păstrau cultul solar și pe cel al nemuririi sufletului
etc., așa încât nu e de mirare de ce (după cum bine vom vedea și vom înțelege,
prin deducție logică, desigur!) vlahii/românii sud-dunăreni ajunși în Oltenia
(vezi, de exemplu, pe frații Litovoi și Ioan ─ voievozii Olteniei, ai Țării Litua
─ care probabil derivă de la Leto, respectiv Letona, în latină, zeitate
adulată, se pare, de geții olteni!) s-au încuscrit cu boierii și banii
Olteniei, dar, iată, și cu „roinicul”/regele,
voievodul Țării Loviștei-Basarab, păstrând aici, în Țara Loviștei, o vreme,
ambele nume: cel de Negru-vodă ─ provenit din IO RADU NIGRU ─ dar și pe cel de
Basarab, pe care cele mai vechi cronici maghiare îl numesc BASARABĂ cel BĂTRÂN. Acest lucru denotă, limpede, că-n nordul
Munteniei, în Țara Loviștei, era o dinastie voievodală: cea a Basarabilor!
Citiți mai departe
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu