,,Tu
să nu blestemi!”
ne-a îndemnat Domnul nostru Iisus
Hristos, știind cât de puternică e forța cuvântului năpustit din adâncul
inimii, clocotind de ură!
Or
tocmai acest lucru, se pare, s-a întâmplat cu toți Cantacuzinii, de-a lungul
întregii istorii a Imperiului Bizantin, căci pofta de mărire și fală a acestor
vlahi (Ctitori ai Bisericii Blacherne/Vlaherne
̶ adică Biserica Vlahilor din
Constantinopole) a dus, firește, la ridicarea și, apoi, la prăbușirea lor în
mlaștina deznădejdii și-a stingerii lor.
Dacă, în cele ce urmează, vom relata
,,tragedia Brâncovenilor” și drama cea mai amară a celei mai nefericite
Doamne (Maria Brâncoveanu) de pe pământul românesc, trebuie să spunem că
dumneaei nu e, totuși, cea dintâi din istoria atât de tulbure a Bizantinilor,
ci prima crimă de proporții înspăimântătoare s-a petrecut, totuși, cu 251 de
ani mai înainte (în 1463), și tot în Bosfor!
E vorba de decapitarea Împăratului
Bizanțului, David Mare Comnen ̶̶ ultimul mare împărat bizantin ̶ care
a fost decapitat la 1 noiembrie 1463 împreună cu cei șapte fii ai săi,
după cum aflăm de la istoricul Stelian Brezeanu (O istorie a Imperiului
Bizantin, Editura Albatros, București, Decăderea și prăbușirea Statului
Bizantin, p. 205).
Odată cu acest Împărat, David Mare
Comnen (din care, Constantin Gane, spune, limpede, că se trage și Constantin
Brâncoveanu), ia sfârșit și ultima rămășiță a străvechiului și gloriosului
Imperiu Bizantin, și anume Imperiul de Trapezunt, dar ,,blestemul” Bazileilor Constantinopolului va dăinui, se
pare, până-n vremea șui Ștefan Cantacuzino (vărul primar al lui Constantin
Brâncoveanu, acesta din urmă blestemându-l chiar în Joia Mare a Paștelui, în
martie 1714, chiar în cancelaria Caselor Domnești, când Ștefan Cantacuzino,
primind ,,firman” de domn nou, Brâncoveanu a plâns și, repet, l-a
blestemat din adâncul inimii sale sfâșiate de durere), când acesta și tatăl său
(trădătorul Brâncoveanului) au fost duși de turci la Edirne (Adrianopole),
spânzurați de o grindă, după care li s-au tăiat capetele și le-au umplut cu
paie, lucru, se vede, de care știa prea bine, din cronici, și Mihail Eminescu,
de vreme ce în ,,Călin ̶ file din poveste” scrie:
,,O, tu crai cu barba-n noduri, ca şi câlţii cînd nu-i perii,
Tu în cap nu ai
grăunţe; numai pleavă şi puzderii.”
Dar, spuneam, la Cantacuzini forța blestemului
era cea mai răzbunătoare armă. Și nu doar la ei, ci, cred, în general, fiindcă
nu putem uita că a doua zi după ce Constantin Brâncoveanu a preluat domnia (în
urma morții unchiului său, Șerban Cantacuzino, ucis chiar de frații săi: Matei
și stolnicul Constantin Cantacuzino, care, iată, acesta din urmă visa încă de pe
atunci să-l aducă pe tronul Țării Românești pe fiul său, Ștefan, deși un monor,
iar acum, în 1714, iată-l om în toată firea, ,,numai bun de domn” așa
încât stolnicul cu studii la Roma, Padova și Veneția putea să-și vadă visul
împlinit, lovindu-l pe la spate, pe nepotul său de soră, pe care-l botezase și
căruia-i pusese și prenumele său!
Dar ce mai contează la Cantacuzini, când e
vorba de domnia unei țări, mai ales a Imperiului Bizantin?!), i-a retezat capul
boierului Gheorghe, care, chipurile, la o ceartă (pânâ-n domnie) îl înjurase de
mamă pe Brâncoveanu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu