De la Zamolxis, la Alexandru Macedon

Zamolxis

Portretul lui Alexandru, de Rembrandt

   

Moto: Chiar și moartea ocolește uneori pe cel viteaz

(Lucan – Farsala, II, 75)

     Despre geți s-au scris (și se vor mai scrie) mii de lucrări științifice, referitoare nu doar la originea lor, dar, ai cu seamă, la felul lor de a fi, de a gândi, de a trăi în relație cu Divinitatea, iar de aici pornind, se poate spune, pe drept cuvânt, că etnogeneza acestui popor are o vechime de cel puțin 4 milenii!

     Acest lucru îl știa prea bine și marele istoric și arheolog român, Vasile Pârvan, care, în capodopera sa ,,Getica”, spunea, ca nimeni altul, că neaul geților era ,,mai presus de toți ceilalți barbari, fie ei thracii din sud, germanii din nord, ori celții din vest”.

  ,,Cu dreptate, istoricii antici și moderni și-au arătat mirarea și admirația pentru apariția acestui popor așa de deosebit în mijlocul celorlalți barbari.

Romanii, biruitorii dacilor, au fost în această privință de un perfect cavalerism, recunoscând atât pe Columna lui Traian, cât și altfel, toate calitățile, nu numai de eroism sălbatic, dar și de respectabilă civilizație, ale geto-dacilor”.

(V. Pârvan – Getica, Editura Meridiane, București, 1982, Cultura getică, p. 100)

   Iar ceva mai jos, V. Pârvan continuă în aceeași notă de sinceră admirație, pe care a sesizat-o nu doar la Ovidiu (deși, în cazul marelui poet, întâlnim și ,,atribute amare” la adresa geților; aceasta, însă, în faza inițială; în perioada de-nceput a ,,colaborării” sale cu geții tomitani!), dar mai ales la Dio Chrysostomus: ,,Geto-dacii au fost un popor de țărani: așezați, statornici, supuși și cu frică de Zeul lor, amărâți de vecini cu nesfârșitele războaie și prădăciuni și sălbăticiți și ei de multe ori de ticăloșiile lor, totuși veseli și glumeți la vreme de pace, mânioși și cruzi numai la război, îndeobște însă cu un bun simț și mereu întorcându-se la străvechea lor credință optimistă în zei și în oameni”.

(V. Pârvan – Ibidem, p. 100)

   Și totul pornea de la credința lor nestrămutată că ei sunt nemuritori, credință ce le-o insuflase Zamolxes, după ce venise de la studii, din Egipt.

De fapt, cultul nemuririi sufletului era specific atât nord-iranienilor (respectiv agatârșilor, din care descindea și Zamolxes), cât și egiptenilor, așa încât avem convingerea că Zaolxes fusese format, în Dacia, în acest cult, studiile cu profeții Isaia și Ieremia (la Tampas, în Pustia Nubiei), întărindu-i și mai mult acest crez, care, s-a transmis până în zilele noastre, încât, considerăm că, cel mai convingător argument ce-l putem aduce, este însăși cultul morților, cărora, de ,,sâmbăta morților”, le dăruim cele trebuincioase viețuirii de dincolo!

    Poate pare de domeniul ficțiunii (chiar al absurdului total!) că, adeseori, îi visăm pe cei dragi nouă (care au trăit și ei pe acest pământ), cerându-ne să le dăm anuite alimente

   Lucrul acesta i s-a întâmplat oricăruia dintre noi, semn clar că, totuși, ceva există; că spiritul lor e viu; că ei veghează asupra noastră, fiind permanent alături de noi!

           Citiți mai departe