TEZAURUL
DE LA PIETROASA
-
treapta de aur a moștenirii
noastre teogonice și lingvistice –
Pentru început, vom reproduce opiniile lui
N. Densușianu,
referitoare la acest tezaur, prezentat în foto. 224, din capodopera sa, ,,Dacia
preistorică” :
Segment din patera de la Pietroasa. Apollo,
zeul luminei, al păstoriei și armoniei, asistă la sărbătoarea
hiperboreilor, în onoarea divinității Terra Mater.
Lângă
zeu se vede figurat Ianus, regele hiperboreilor, având pe cap ornamente
arismatice; în mâna dreaptă, o diademă, ca însemne ale demnității; în
stânga, un arc cu coarda înfășurată în jos și, ca
atribut, un delfin, emblema puterii sale peste mări. Lângă Ianus, un prunc,
personificarea Anului Nou, aduce ca dar un coș cu un
spic mare de grâu, iar în mâna stângă ține o palmă,
simbol al tuturor succeselor fericite.
- După reproducțiunea
fototipică de Soden Smith, The Treasure of Petrossa (London, 1869) Pl. 1”
(N. Densușianu –
Dacia preistorică, p. 411)
Așadar, după opinia
lui N. Densușianu,
personajele de pe patera de la Pietroasa ar fi următoarele:
1.
Apollo (la greci, zeul Soarelui, al
luminii);
2.
Ianus ( la romani, zeu al începutului și sfârșitului;
era reprezentat cu două fețe, lucru ce nu apare, însă, pe patera de
la Pietroasa!)
3.
un prunc , simbolizând Anul Nou!
În
realitate, însă, sunt 5 personaje, ci nu trei!
Cele
cinci personaje, după părerea noastră, sunt:
1.
Într-adevăr, Apollo, care, la greci, era
zeul Soarelui și al
luminii, al muzicii, al poeziei și al artelor frumoase; era
conducătorul corului muzelor;
2.
Nu Ianus, ci Dionysos, zeul vinului (la greci);
3.
Nu un prunc, ci un pigmeu!
4.
Lângă pigmeu e un satir!
5.
În dreapta lui Apollo e Bachus, zeul
vinului (la romani).
Și acum, să descriem fiecare personaj!
Apollo , zeul soarelui, al luminii, al
muzicii al poeziei, al artelor frumoase are trăsături tipice celor din Tracia.
El ține, în
mâna stângă, lira, privindu-l, absent, pe Bachus (zeul vinului), așezat în
dreapta sa, care are figură tot de trac, dar, vesel, petrecăreț!
La picioarele lui Apollo se odihnește
grifonul hiperboreic, simbol al forței, al puterii maxime!
Observație:
Grifonul era simbolul domniei lui Apollo peste munții de
aur ai hiperboreilor. Grifonii păzeau aurul dacic, respectiv strălucirea/lumina
lui Apollo.
Într-adevăr, Apollo ia parte la Serbările
dionysiace ( pentru că despre ele e vorba în această pateră), însă privirea sa
e impasibilă, condescendentă chiar.
E ca și cum
bijutierul grec ar fi înțeles prea bine că Soarele nu lua parte,
neapărat, la bucuria generală.
Din
contră, el pare ,, nemuritor și rece”, privindu-l pe Bachus cum saltă și
tresaltă, vesel, ținând în
mâna dreaptă amfora grecească plină cu vin, iar în stânga, un paner, sau mai
degrabă o scoică uriașă, goală, ce poate voia să simbolizeze
destinul uman; vuietul mării în scoica goală reprezintă, probabil, frământarea,
zbaterea umană!
Dacă cele două personaje prezentate în
dreapta paterei ( Apollo și Bachus) sunt, după fizionomie,
,,europeni”, personajele din stânga lui Apollo ( Dionysos, pigmeul și
satirul) sunt tipice pentru nordul Africii (Etiopia – Egipt), chiar pentru
India (Dionysos), și iată de ce:
-Dionysos ( la greci, zeul vinului și al
petrecerilor) e de statură medie, poartă barbă, vestimentație de
luptător, căciulă de ariman (arameu), plină cu podoabe (stele, pietre scumpe,
nestemate), așa cum
purtau, în Evul Mediu, domnitorii români:
Vlad Țepeș, Mihai
Viteazul, Matei Basarab ș.a.
Dionysos ține în
mâna dreaptă un colier (poate pentru vreo dansatoare de la Serbările
dionysiace! Sau ca semn al demnității și
rangului său), iar în mâna stângă ține un arc cu coarda înfășurată,
vrând, parcă, să ne spună că nu e la luptă, ci la petrecere.
La
picioare are un delfin, spre a ne atrage atenția că
venise în Grecia din spațiul de dincolo de Marea Mediterană, mai
precis din Etiopia și Egipt.
De altminteri, Diodor Sicul (c.80 - c.21 î.
Hr.),istoric grec din Sicilia, spunea următoarele:
,,Osiris, numit de greci și
Dionysos, era de origine african din Etiopia. Tatăl său, după cum susține
dânsul, a fost Ammon (Uran), regele
Libiei și al
Egiptului.”
(Diodor Sicul,
bib.II, 15.6; III. 68 și 80) (N. Densușianu,
Dacia preistorică, p.622)
Observație:
Poate așa se
explică de ce Dacia se mai numea, în Antichitate, ,, Arabia Felix” sau
,,Etiopia Felix”, partea dinspre Dunăre până la Muntele Atlas ( Munții
Oltului, Masivul Cozia, respectiv Oltenia de azi, unde oamenii sunt,
într-adevăr, mai negricioși!) : fiindcă traco-geții îl
adoptaseră și-l
venerau pe Dionysos ca zeu al vinului și-al
petrecerilor!!
Dacă vestimentația lui
Dionysos, strânsă bine pe corp, simbolizează luptătorul, pe regele Etiopiei și
Egiptului, care i-a bătut pe asirieni, pe babilonieni, mezi, perși, chiar
indieni și traci
(după cum spun legendele antice), ar fi interesant de aflat ce semnifică, totuși,
delfinul de la picioarele sale!
Să fie
semnul înțelepciunii,
al gândurilor bune?!
E ca și cum ar
vrea să ne spună că el a venit la greci, pe ape, de dincolo de Mediterana,
adică din nordul Africii (după cum susțineau istoricii
antici), cu gânduri pașnice, iar pentru aceasta, grecii, tracii
și geții l-au
,,împământenit”, adoptându-l ca zeitate?!
Dacă Bachus poartă o cămașă tracă,
lungă, fiind încins, la mijloc cu un brâu, asemenea dacilor, Dionysos poartă,
ciudat, ițari, iar
peste costumul de războinic, o hlamidă ușoară, semn al
regalității.
Deasupra
umărului stâng are un ciorchine de strugure, iar lângă umărul drept, o frunză
de viță-de-vie,
semne foarte clare că adora vinul;
că era zeul
vinului și al
petrecerilor atât de mult iubit de traci, dar mai ales de daci!
Nu din cauza aceasta, marele preot Deceneu
dăduse aspră poruncă să se scoată toate viile de la Cozia-n jos, pe Olt,
eliminând, astfel, cultul lui Dionysos?!
Lângă Dionysos, în stânga sa, se află un
pigmeu, ce poartă pe cap un paner cu un ciorchine mare de strugure, ci nu un
spic mare de grâu, cum zicea N. Densușianu.
Evident că pigmeul de pe patera de la
Pietroasa reprezintă un locuitor al Traciei, prezența sa alături
de Dionysos nefiind absolut deloc întâmplătoare, căci iată ce spunea Pliniu cel
Bătrân (24-79d.Hr.) în ,, Istoria naturală”, enciclopedia sa:
,, În apropiere de Oceanos patamos (
Istrul, n. n.) își aveau
locuințele
pigmeii cei legendari, cari, după cum ne spune Homer, se aflau în război
continuu cu stolurile de gruie ( cocori, n. n.), cari, fugind de iarna și de
ploile cele multe din părțile de nord, zburau către meazăzi peste
apele curgătoare ale Oceanului.”
N. Densușianu mai
spune în capodopera sa:
,, Aceiași pigmei
ne apar și în
notițele
geografice ale lui Pliniu, ca stabiliți în părțile de
sud ale Istrului de jos sau pe teritoriul Dobrogei de azi.”
Apoi,
continuă, ceva mai la vale:
,,Este, așadar,
afară de orice îndoială, că fluviul cel renumit al timpurilor antihomerice,
Oceanos patamos, care curgea în părțile de nord ale Illyriei și
Traciei, între apus și răsărit, era identic cu râul cel mare și sfânt
al anticității
greco-romane, numit Istros și Danubius.” ( N. Densușianu,
Dacia preistorică, p. 593)
De asemenea, putem spune că, în
antichitatea greacă, pigmeii ar fi trăit în Etiopia sau în India ( ca un rege
indian apare și
Dionysos pe această pateră, iar lângă el, pigmeul!); alții
credeau că pigmeii ar fi trăit în Europa, după cum credea și Hașdeu:
,, Anticitatea punea anume lângă Dunărea de
jos (Dobrogea, n. n.) cuibul pigmeilor.”
Așadar, alăturarea
pigmeului ( simbol al Anului Nou, cum zicea N, Densușianu!)
lui Dionysos ar vrea să ne sugereze că Dionysos era venerat nu doar de greci și de
traci (traco-geți), ci
chiar de pigmeii din Dobrogea de azi, care îi erau și supuși !
În stânga piticului se află un satir păros,
cu cornițe scurte
și cu
urechile ascuțite, cu
privire vicleană, iscoditoare, cu coadă de cal și cu
picioare de țap, care
e o divinitate asociată, de greci, lui Dionysos, dar e o zeitate minoră, ce-l
împinge pe zeul vinului la serbări orgiastice, pline de desfrâu.
Toate aceste personaje și
obiecte simbolice ( Apollo, Dionysos, Bachus, pigmeul, satirul, strugurele,
amfora grecească, panerul, delfinul, grifonul, frunza de vie, scoica, jocul și buna
dispoziție nu
aparțin,
oare, spațiului
meridional, Greciei și Traciei sud-dunărene?!)
La fel și toate
obiectele ce constituie Tezaurul de la Pietroasa aparțin,
clar, unui rege trăitor în acest spațiu, de vreme ce e vorba, iată, de fast,
de grandoare:
- o tavă
mare de aur (pateră), având pe margine figurile și
simbolurile despre care am vorbit;
- trei
urcioare de aur;
- două
corfițe de
aur;
- patru
străchini de aur;
- o
statuetă de aur (chip și vestimentație
tracică, reprezentând-o pe Gaea sau Terra Mater);
-
fibule, lănțișoare (
catene), colane, verigi de aur; două dintre verigi erau inscripționate,
dintre care una se păstrează, fiind scrisă de la dreapta la stânga (scriere
bustrofedon!)
Cu siguranță că
toate aceste obiecte de mare preț au fost lucrate într-un atelier de pe țărmurii
de V. ai Asiei Mici.
Toate
vasele ne spun, de asemenea, că nu e vorba de obiecte aparținând
unui templu greco-roman ( cum zicea N. Densușianu),
ci mai
degrabă unui om foarte bogat, unui conducător traco-get, care știa să
se bucure de ,, clipa cea repede ce ni s-a dat”; care știa
maxima ,, Carpe diem!” și care participa cu bucurie, el însuși, la
Serbările dionysiace!...
Din acest punct de vedere nu aven nicio
îndoială că Tezaurul de la Pietroasa aparține spațiului
greco-traco-get, de vreme ce înseși literele inscripționate
pe o verigă ne vorbesc despre acest lucru.
Iată, așadar,
textul inscripționat:
Χ Λ Î F ɫ
I < > Ρ Ι
Η F I
I F. X˚
Observație: Încă
de la început, însă, atragem atenția că înainte și după
,, X”-ul de la sfârșitul inscripției se
află un punct! Nimeni, însă, nu a ținut cont de acest aspect, incluzându-l
pe ,,X”-ul acela în structura unui cuvânt, care, de fapt, el este o ideogramă!
Revenind,
putem spune că în textul de mai sus s-au folosit litere:
- latine: F, I, Î
- grecești: X,
H, P, Λ
-
etrusce: ɫ (T) și >(C)
Aceeași combinație de
litere grecești și latine
am întâlnit-o și pe
Inelul de la Ezerovo, acesta însă fiind
,,mai tânăr” cu aproximativ 300 de ani!
Cunoscând literele și
încercând să citim de la dreapta spre stânga, am putea spune (dar nu cu
certitudine) că această verigă a fost
făcută de un părinte fiului său, când copilul a împlinit 10 ani!
Iată cum ar suna textul inscripționat:
X
FII FHIP<>I ɫ , FÎ ΛX
10(ani) FII
FEIRCIT , FÎ(u)LI!
Deci: Fii fericit, fiule! Bucură-te de moștenirea
( Tezaurul) ce ți-o las,
că viața e
repede trecătoare!
O ipoteză, atât! Iertată-mi fie îndrăzneala!
Acum, referitor la cum va fi
ajuns acest tezaur fabulos la Pietroasa, la poalele munților
Istriței,
presupune iarăși a
apela la chestiuni legate de teogonia grecească și de
coloniile grecești de pe
țărmurii
Pontului Euxin.
Trebuie să recunosc că mi s-a părut destul
de bizară apropierea dintre Histria
(Istria) și munții Istriței, din
curbura Carpaților,
însă evenimentele petrecute de-a lungul secolelor m-au determinat să cred că
nimic nu este întâmplător; că între cele două toponime există, totuși, o
legătură!
Se știe că Histria a
fost colonie milesiană, întemeiată în sec. VII î. Hr., pe țărmul
apusean al Mării Negre ( la N. de Constanța de azi);
ocupată de romani la sfârșitul sec. I î. Hr.;în sec. III d. Hr., ea
avea să fie distrusă complet de goți.
E posibil ca atunci, în sec. III d. Hr. ,
când cetatea a fost complet distrusă
(urmele dezastrului se văd și azi!), histrienii să fi căzut cu toții în
robia goților,
care locuiau la curbura Carpaților (între Carpați și Don) și care
i-au dus, colonizându-i, în munții Istriței (nume ce derivă , sigur, de la Histria) în zona Buzăului, tezaurul
rămânând, evident, la goți.
Se știe faptul că,
adeseori, goții
făceau incursiuni în Tracia, trecând Istrul și
prădând.
Tot așa făceau
și sciții (
barbarii cu pletele zuruind de gheață), după cum spunea Ovidiu, pe când se
afla în exil la Tomis.
În fine, la rândul lor, puțin mai
târziu, goții au
trebuit să se retragă din calea hunilor lui Atilla, care, în 395 d. Hr. , au
invadat Europa.
În atari condiții,
bănuim că goții au
fost nevoiți să
îngroape tezaurul la poalele munților Istriței, sub
dealul plin de vii, în locul numit, azi,
,,Via Ardelenilor”, tezaur descoperit după aproape 1500 de ani ( în 1837), de doi țărani
din comuna Pietroasa, Județul Buzău: Ion Lemnariul și Stan
Avram.
Un interesant (și,
oarecum, asemănător) punct de vedere îl are și
suedeza Margareta V. Heland, când spune că tezaurul a fost lucrat în Asia Mică
(probabil, Antiohia, sec. IV, 360-369 d. Hr.), în vremea lui Iulian Apostatul,
însă nu e destul de convingătoare, atunci când spune că acest tezaur a fost
adus la Buzău de hunii lui Atilla!
Nu văd de ce hunii ar fi fost nevoiți să
îngroape tezaurul!! Le era, cumva, frică de cineva din Europa acelor vremuri?!
Eu nu cred!! Nu era Atilla ,, biciul lui D-zeu pe pământ?!
Surprinzător e faptul că distinsul N. Densușianu susține ( se
subânțelege
din citat) punctul de vedere al suedezei, și zice:
,, Convingerea sa (a suedezei Heland n. n.)
se întemeiază pe identificarea unor elemente sasanide ( ale dinastiei persane a
Sasanizilor, n. n.) și elenistice în stilul decorației de
pe pateră și
consideră că a fost lucrată în timpul domniei lui Iulian Apostatul (361 – 363
d. Hr.), împăratul care s-a străduit să
restaureze vechile culte. Acest punct de vedere este împărtășit și de
Radu Harhoiu. Patera a ajuns din Antiohia (unde au fost primii creștini, n.
n.) la Pietroasa în urma incursiunii hunilor din 395, când aceștia au
devastat Antiohia, probabil împreună cu ostrogoții,” (
N. Densușianu,
Dacia preistorică, p. 439)
Noi, însă, rămânem la convingerea noastră, și anume
că goții au
distrus Histria, au jefuit-o și i-au luat în robie pe histrieni,
colonizându-i în munții Istriței, unde
s-a și găsit
tezaurul.
Pentru noi, românii, descoperirea acestui
fabulos tezaur este foarte importantă, cel puțin din
două puncte de vedere:
-
teogonic
-
și lingvistic
Teogonic, pentru că abordează divinitățile
strămoșilor noștri
traco-geto-daci, în sensul că, deși în anul 312 d. Hr. ,prin ,, Edictul de
la Milano” , Împ. Constantin cel Mare dăduse libertate deplină religiei creștine, pe
patera de la Pietroasa încă se glorificau Soarele (prin Apollo) și zeii
vinului, la greci și la romani ( Dionysos și
Bachus), dar nu și Domnul
nostru Iisus Hristos, ceea ce denotă că, iată, Iulian Apostatul ( traco-dac de
origine!) nu agrea creștinismul, ci tot politeismul.
Lucrul acesta ne spune foarte clar că, după
cucerirea Daciei de către Împ. Traian, legionarii
și
centurionii romani, care au fost colonizați în Dacia Traiană (Dacia Felix) erau superiori
grecilor din punct de vedere teogonic, fapt ce a dus la creștinarea
mult mai rapidă a geto-dacilor de la N. de Istru.
Lingvistic, pentru că vedem cu ochii noștri că
Ovidiu avea dreptate, când spunea, într-o epistolă adresată unui prieten de la
Roma : ,,Dacă cineva ar fi silit pe
Homer să trăiască în țara aceasta, vă asigur că el ar fi
devenit get.”
Într-atât de puternic absorbant al
elementului grecesc era graiul geților de la Istru! Ovidiu însuși era
conștient că
limba geților era
o limbă, într-adevăr, barbară, dar era o limbă barbară latină.
Din textul inscripționat pe
veriga de la Pietroasa se vede limpede că geții
aveau, cu adevărat, o mare putere de asimilare, lucru sesizat foarte bine și de
distinsul N. Densușianu:
,, Elementul grecesc se contopise aproape
cu totul în masa mare a poporului get.”
( N. Densușianu,
Dacia preistorică, p. 677)
Așadar, fondul
limbii latine și al
limbii geților era
comun, ambele limbi descinzând din traco-pelasgă (aramaică).
Revenind la verigă, putem spune că, deși
inscripția este,
oarecum, lapidară ( 10. Fii feircit, fîuli!), ea surprinde, însă, atât de dulce și de
armonios limpezimea limbii latine primare ( prisce, traco-gete), forța ei
expresivă, dar, mai ales, modus vivendi al strămoșilor noștri de
acum aproape două milenii, demnitatea unui neam care, printr-o cultură aleasă și
printr-o viziune celestă atinsese acea simplitate antică, de fericită stare
interioară, lucru după care noi, cei de azi, tânjim în zadar!...
O, tempora!
O, mores !
Surpate, George
Voica
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu