În „Dicționarul Literaturii române, de la origini pânăîn prezent” (editat
de Institutul de Lingvistică, Istorie literară și folclor, al Universității
„Al. I. Cuza”, Iași, lucrare apărută la Editura Academiei RSR, București, 1979,
p 312) aflăm că „strămoșii după tată ai
celui pentru care aveau să se imagineze diverse origini etnice - persană, armeană, albaneză, turcă, suedeză,
poloneză, bulgară, sârbă ori ruteană - sunt țărani români, veniți poate din
părțile Blajului, pe nume Eminovici sau Iminovici și trăiau în satul
Călineștii lui Cuparecu, de lângă Suceava, ca muncitori ai pământului.
Un Petrea Iminovici căsătorit cu
Agapia, este pomenit în codicele parohiale și s-ar fi născut pe la 1732.Fiul acestora și bunicul poetului, Vasile Eminovici, născut prin 1780, a fost
cântăreț bisericesc în satul natal și a avut șapte copii, tatăl poetului, Gheorghe, fiind primul născut (10 februarie 1812). Gheorghe
Eminovici a învățat carte la Suceava cu dascălul Ioniță.” (Op. cit., p. 312)
Numele poetului, Mihai Eminovici avea să fie schimbat ( în ianuarie 1866,
odată cu publicarea, în revista „Familia” – ce apărea la Pesta - , a poeziei
„La mormântul lui Aron Pumnu”) de Iosif Vulcan, directorul „Familiei”, care,
astfel se va considera „nașul” tânărului poet. Poate că I. Vulcan își va fi dat
seama că numele de-nceput Emin/Imin va
fi provenit de la strămoșii săi, de la poporul Emimilor/Eminilor, așa cum au fost : Nicolaus
Olahus(Vlahul/Valahul), provenit, de sigur, de la Vlahi, după cum mai sunt până
în ziua de azi și vor fi: Persu, Harapu, Machidon, Jidovu, Chinezu, Tătaru,
Rusu, Grecu, Roman, Ungureanu, Bulgaru, Sasu etc., etc. toate trăgându-se de la
neamul din care aceștia au făcut parte. Astfel au începu să se scrie în
„condici” numele locuitorilor acestei țări. Cum în 1862, Domnitorul Al. I. Cuza
a adăugat unor nume de familie sufixul „escu” (de la Ion-Ionescu; de la
Grigore-Grigorescu etc.) și toponimelor (derivate din andronime), sufixul
„ești” (Dragomir-Dragomirești, Călin-Călinești, Frâncu-Frâncești etc.) același
lucru l-a făcut, se vede, și Iosif Vulcan cu Mihai Eminovici, dând la o parte
sufixele habsburgice „ovici” și „ici” (vezi Filip-Filipovici, Pop-Popovici,
Slav-Slavici, Pas-Pasici). Astfel I. Vulcan a înlocuit sufixul habsburgic cu
sufixul românesc „escu”. Pornind de aici, e logic să deducem că „nașul” I.
Vulcan a înțeles foarte bine că numele viitorului mare poet se trăgea de la
EMIMI/EMINI (sg. EMIM/EMIN) și că acei oameni aparțineau unui mare neam, de
care străbunicul poetului (Petrea Iminovici)
era cu adevărat mândru, de vreme ce nu-și schimbase numele nici în Ardeal, dar
nici în Moldova. Își păstrase numele ca, vreodată, cineva să-și dea seama că
urmașii săi aparțineau unui neam antic, cu rădăcini foarte adânci în istoria
umanității!
I.Vulcan (la fel ca și G. Călinescu, mai târziu, în „Istoria literaturii
române de la origini până în prezent”, 1942) intuise, așadar, că numele
de-nceput se referea la nemul din care el făcea parte, dar nu a insistat, cred,
asupra acestui aspect. Nici G. Călinescu! Au insistat, însă, alți scormonitori
ai istoriei literare, care i-au găsit obârșia lui Eminescu, te miri unde!
Bucovina din NE Carpaților Orientali, parte a Moldovei medievale,era
provincie aparținând Imperiului habsburgic încă din 1775. Atunci, poate se
adăugase la numele străbunicului său (Petrea Imin/Emin) sufixul „ovici”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu