Stindardul dacic – blazonul unui neam eroic

Moto: Chiar şi moartea ocoleşte uneori pe cel viteaz.

(Lucan – Farsalia, II, 75)

Pentru a desluşi semnificaţia/simbolistica stindardului dacic – reprezentat prin capul de lup şi,-n prelungirea acestuia, trupul fluturând al unui balaur −, cred că este absolut necesar să coborâm adânc în istoria antică, şi mult mai eparte de ea, pentru că, altminteri, nu vom putea nicicum să facem anumite conexiuni între vestitul steag de luptă şi provenienţa sa.

Tocmai de aceea am găsit de cuviinţă să abordăm contextual zoomorfismul lup-şarpe/balaur/dragon, făcând o ,,joncţiune” cu cele mai importante informaţii ale istoricilor antici greci, în special, dar şi latini, referitoare la rădăcinile neamului acestuia, informaţii pe care le-am regăsit (e drept, trunchiate!), prin preluare, atât la cronicarii moldoveni, dar şi la cei munteni.

            Întrucât Homer, în ,,Iliada”, vorbeşte despre ajutoarele militare pe care peucinii (cei din zona Insulei Peuke/Leuke – Insula Albă sau Insula Şerpilor, respectiv Basarabia şi Dobrogea de azi) – şi ciconii/kaukonii (cei din Munţii Caucasus/Cozia/Muntele Sacru al dacilor, din nordul Olteniei, respectiv geţii nord-dunăreni) le-au dat troienilor în războiul Troiei, din 1132 î.Hr., avem toate motivele să credem că, într-adevăr, atât peucinii cât şi cauconii/cioconii erau din acelaşi mare neam al geţilor.

Astfel, ştiind că dacii (geto-dacii) erau, după cum spunea Herodot, ,,cei mai viteji şi mai drepţi” dintre toţi din marele neam al tracilor (al doilea după indieni) şi cum geţii se-ntindeau din vechea Colchidă/Media/Gruzia de azi (messageţii), până la Tyras/Nistru/Basarabia (tyrageţii), la Tisa (tisageţii); apoi, geţii nord-dunăreni (între Carpaţi şi Dunăre), iar geţii sud-dunăreni, până-n Thessalia (tessageţii), avem, de acum, convingerea că numele de ,,geţi” încorpora o dublă origine semantică.

            Dacă pornim de la ,,Bhagavad gita” – numele unui foarte însemnat şi cunoscut poem filosofic indian (gita – cântec, n.n.), acesta face parte din epopeea ,,Mahabharata”, despre acest lucru vorbindu-se şi-n cealaltă mare epopee vedică, ,,Ramayana”, a lui Valmiki, la p.p. 286 şi 296, vol. II, unde se specifică:

            ,,Sri Krishna – a opta încarnare a lui Vishnu; lui i se datoreşte ,,Bhagavad gita”, adică ,,Poemul filosofic” (,,gita” denumind, clar, poeţii/cântăreţii, neavând nicicum o conotaţie peiorativă, ci din contră! n.n.).

(Valmiki – Ramayana, Editura Biblioteca pentru toţi, Bucureşti, 1968)

            Pe de altă parte, avem şi opinia reputatului savant şi lingvist Rhode, care, vorbind de arieni, aflaţi în partea de răsărit a Mării Caspice, respectiv între fluviile Sîrdaria şi Amudaria (care se varsă în Lacul Aral), în nordul Podişului Iranian, spre zona Munţilor Hymalaia, susţine că denumirea locuitorilor de acolo, ye ta, printr-o uşoară alterare fonetică a dus la denumirea de ,,geta”, respectiv ,,geţi”.

Aceştia, la fel ca un popor învecinat, usunii, erau ,,cu ochii albaştri şi cu părul blond” sau roşu.

Astfel, susţinându-l pe Rhode, Gr. Tocilescu ne spune cât se poate de limpede:

            ,,Se crede că aceştia (ye ta, n.n.) ar fi ultimul rest de origine indo-europeană, ba încă priviră (văzură, n.n.) în ei: pe moşii Goţilor, pe Geţi, al căror nume îl regăsiră în Justi sau Yeta”.

(Gr. Tocilescu – Dacia înainte de romani, Editura Academiei, Bucureşti, 1980, Cea mei veche populaţie a Daciei şi descoperirile arheologice şi preistorice, Partea a II-a, Cap. I, 1, p.p. 105-106)

 Citiţi mai departe

Iarăşi despre Posada din Ţara Loviştei

Lupta de la Posada în Cronica pictată de la Viena

Moto: ,,E mai bine să te laude alţii, decât să te lauzi tu însuţi”

            Se spune despre noi, despre români, că n-am avea ,,acte de identitate”, prin care să ne dovedim vieţuirea în acest spaţiu, lucru ce nu este adevărat, chiar dacă ,,izvoarele” ne sunt destul de sărace! Şi-atunci, dacă pe noi nu ne credeţi că suntem cel mai vechi popor din Europa, măcar aţi face bine să ascultaţi ce spun alte neamuri despre noi!

            Aşa se face că ţara aceasta şi neamul acesta învârtejit de viforniţele vremilor ce-au izbit, memiloase, în el, a stat, totuşi, dinaintea mirării inimilor vecinilor noştri, care, spre lauda lor, au şi scris despre noi: uneori cu mânie, cu obidă şi stupizenie oarbă; alteori, însă, cu uimire şi admiraţie!

            Aşa se face că-n anii '65-70, Academia Română a găsit de cuviinţă să reediteze valoroasele lucrări ale unor călători străini (aşa cum ar fi: Paul de Alep, Evlia Celebi, Maciej Stryjkowski, Pierre Lescalopier, Antonio Maria Graziani, Ludovic Odescalchi ş.m.a.) prin Ţările Române, aducând, astfel, o importantă contribuţie la îmbogăţirea fondului istoric (îndeosebi medieval) al acestei naţii, dar şi importante precizări de ordin toponimic, hidronimic etc.

            Toate aceste informaţii, puse cap la cap, realizează acea panoramă cronologică a evenimentelor istorice cu adevărat remarcabile, măreţe, punând şi mai bine în lumină drama acestui popor bântuit, parcă, de un blestem de lacrimi amare!

            Cum subiectul lucrării de faţă doreşte să abordeze, cu precădere, clarificarea (pentru totdeauna!) a locului desfăşurării bătăliei de la Posada, din 9-12 nov. 1330, am găsit de cuviinţă să ne oprim, îndeosebi, asupra ,,Cronicii” polonezului Maciej Stryjkowski, cel care (împreună cu ,,nobilul Coroanei” Poloniei, Andrei Taranowski) a făcut o călătorie în Turcia, traversând atâr Ţara Românească, cât şi Moldova, între anii 1574 şi 1575, şi aducându-ne cele mai de preţ informaţii referitoare, îndeosebi, la locul desfăşurării bătăliei de la Posada, ceea ce pentru noi, românii, constituie ,,actul de naştere al poporului român”.

            B. P. Haşdeu, Odobescu şi alţi mari istorici români (inclusiv N. Iorga, D. Onciul, Xenopol etc.) aveau, desigur, cunoştinţă de ,,Cronica polonă” a lui M. Stryjkowski, aşa încât să poată stabili cu certitudine locul celebrei bătălii, însă e adevărat că vina nu le aparţine nici acestora, dar nici (mai cu seamă) istoricilor de azi, ci totul se datorează confuziei de toponime şi hidronime (dar şi de ,,răsturnare” a anilor 1574 şi 1575), pe care M. Stryjkowski a făcut-o, fiind, pur şi simplu ,,furat” de noianul informaţiilor, al evenimentelor istorice şi sociale, îndeosebi din Moldova, aşa încât el, cronicarul şi aventurierul (după cum singur recunoaşte), a fost absorbit mai mult de farmecul tradiţiilor şi obiceiurilor neamurilor prin ţările cărora trecuse: români, bulgari, sârbi, traci, tătari, turci, frânci, greci ş.a., pe aceştia din urmă găsindu-i pretutindeni în spaţiul vlaho-trac!

            Pornind de aici, de la ,,vârtejul” informaţiilor şi al trăirilor afective, ar trebui să-l înţelegem şi să-l apreciem pe M. Stryjkowski, cu toate că, în mod cert, dă mare bătaie de cap oricărui cercetător al cronicii sale, mai ales în a stabili, cu rigurozitate, traseul urmat de el, spre Turcia, în anii 1574, dar şi la întoarcere, nemaiurmându-şi calea pe unde veniseră (adică prin Moldova), ci îndreptându-se de la Bucureşti spre Sibiu.

Citiţi mai departe

Plante medicinale şi leacuri din moşi-strămoşi

BOLILE TRATATE DE BURUIENILE DE LEAC

            Aş dori să încep acest capitol, prin a reproduce un citat care se referă nu doar la folosirea ,,buruienilor de leac” (pentru fiecare boală a omului), dar, mai ales, spre a pune mai bine în evidenţă vechimea milenară (de peste 2500 de ani) a medicinii tradiţionale geto-dace, care, iată, s-a prelungit până în zilele noastre.

            În pezent, cred că doar indienii, chinezii şi românii ,,merg” pe această cale străveche, atât de eficientă sănătăţii noastre, a tuturor.

            Referindu-se la medicul grec Dioscorides (fostul medic al lui Nero, pe când acesta nu era încă Împ., ci doar general), care l-a însoţit, la Buridava (Ocnele Mari, Cosota-Ocniţa, jud. Vâlcea) ─ vechea capitală a lui Burebista, a buridavensilor  ─ , spre a-l pedepsi pe Cotyso (urmaşul lui Burebista), de unde Dioscorides avea să-şi ,,însuşească” vestita lucrare medicală ,,Herbarius”, a lui Pseudo Apuleius  ─ strălucit medic get  ─, Dl. Ion Horaţiu Crişan ne spune:

            ,,În cazul plantei Achillea millefolium L. (Coada-şoricelului), indicaţiile terapeuticre ale lui Dioscoride (mai precis ale lui Pseudo-Apuleius, medicul get, n.n.) coincid aproape întrutotul, chiar uimitor de exact, cu cele ale medicinei ştiinţifice, ceea ce demonstrează o profundă cunoaştere, încă din antichitate, a efectelor vindecătoare ale plantei.

            Explicaţia unei atât de bune cunoaşteri a efectelor buruienilor de leac stă în experienţa milenară a popoarelor antice, printre cea şi a strămoşilor noştri, experienţă pe care Dioscoride a sintetizat-o”.

            (Ion Horaţiu Crişan  ─ Medicina în Dacia, Indicaţiile terapeutice ale plantelor vindecătoare dacice, Editura D. Dacia, Bucureşti, 2007, p.184-185 )

            Poate că ar fi bine să indicăm cele 21 de plante medicinale dacice, despre care Dioscorides a făcut vorbire în orera sa ,,De materia medica”, operă esenţială, de bază, a medicinii din sec. I î.Hr.

Citiţi mai departe

Cancerul poate fi învins?!

Dr. Constantin Ioniţescu şi prof. George Voica

─ Două cărţi vindecătoare  din „Farmaciile Divine”

Editura „Rotipo" - Iaşi marchează două puncte valoroase prin editarea volumelor „Cancerul poate fi învins!?" şi „Plante medicinale şi leacuri din moşi-strămoşi". Apărute sub semnăturile Dr. Constantin Ioniţescu şi prof. George Voica, cele două volume reclamă tratamente pe bază de plante, o colecţie de reţete atent culese şi reprezentative pentru căutătorul de leacuri naturale. Două cărţi ce nu vor întîrzia să se înscrie în aria de interes a celor ce au încredere în „Farmacia Domnului". Două cărţi de leac, două cărţi cu destin şi în raport de cauzalitate cu reflecţia asupra vieţii şi morţii, surse sigure şi de folos, ele oferă omului contemporan posibilitatea de contact cu ceea ce s-ar denumi nevoia permanentă a omului de sănătate. La întocmirea lor, cei doi prestigioşi autori au cutreierat prin izvoare şi filosofii vechi, de la Zamolxes încoace, cu o pasiune asemănătoare cu cea a lui Borges. Dr. Ioniţescu Constantin, personalitate remarcabilă în galeria valorilor de patrimoniu naţional, care amprentează cu reprezentativitate registrul medicinii şi ştiinţei contemporane, împreună cu scriitorul vâlcean, de certă autenticitate, George Voica, despre care am mai consemnat, şi-au alăturat numele în creaţia prezentului, consfinţind o frumoasă şi reuşită prietenie literară, care îi va aşeza în memoria culturală a timpului. Eu sînt dintre cei care, după spusele lui Cezar Baltag, „îi cred pe creatori pe cuvînt".

Practici medicale de odinioară, în lumina adevărului

Dr. Constantin Ioniţescu nu are nevoie de niciun fel de publicitate, despre domnia sa vorbeşte vrednicia actelor sale medicale şi ştiinţifice, precum şi legătura indisolubilă cu registrul înalt al medicinii româneşti şi internaţionale. Când pronunţăm numele oftamologului Constantin Ioniţescu, avem în vedere un brand original al sănătăţii româneşti, care a probat de-a lungul deceniilor măiestrie, profesionalism, inventivitate, descoperire, dăruire, binefacere.

Vorbim despre doctorul care, asemenea demiurgului dăruieşte lumină... medicul îndrăgostit de lumina ochilor care pot din nou vedea frumuseţea lumii, miile de ochi care i-au adus faimă şi notorietate. Acestor izbînzi ale domniei sale li se adaugă în chip cavaleresc zecile de lucrări, prezentări şi comunicări ştiinţifice, premii, distincţii, precum şi activitatea publicistică binefăcătoare tuturor. Dacă de-a lungul vremii, doctorul Constantin Ioniţescu s-a înfruptat din graiul performanţei şi excelenţei, astăzi îşi înscrie numele cu majuscule în galeria medicilor-scriitori.

Maestru al metaforei şi iubitor al tradiţiilor milenare, profesorul George Voica ţese la războiul moşilor-strămoşi urzeala ştiinţei cu natura, cu oamenii şi străvechile filosofii, pentru ca ambii autori să o poată oferi celor ce preţuiesc înţelepciunea şi experienţa înaintaşilor. Cu premeditată şi elegantă purtare culturală, prestigioşii autori ne aduc prin cele două cărţi, spre cunoaştere şi gustare, roua sfinţită a plantelor dătătoare de sănătate. Naturi intelectuale, dăruite cu simţul datoriei de conştiinţă şi al susţinerii lucrurilor esenţiale, în acest prezent supus fragmentării şi clişeelor nefaste, cei doi autori au făcut repetate escale în arhive cu vechi izvoare, chiar comunicînd cu bunii noştri ţărani, pentru a recupera, actualiza şi transplanta practicilor de odinioară lumina adevărului. Informaţiile care populează paginile sînt extrem de importate pentru omul contemporan, restituindu-i acestuia o colecţie preţioasă de reţete vindecătoare ale strămoşilor, reţete care au rezistat în timp prin amprenta de nemurire, păstrînd nealterată posibilitatea unui dialog cu farmaciile divine, cu semnul spiritualităţii şi identităţii româneşti. Paginile adăpostesc în egală măsură ştiinţa şi înţelepciunea poporului în arta vindecării cu plante dătătoare de sănătate, dar, îţi iese în cale şi acel „the spirit of the past", ce străbate din dialect şi evocări, prin vocea „restitutio in integrum" a autorilor.

Citiţi mai departe 

Ciclul cosmic mayaș și armele astrale

Motto: ,,Sfârșitul nu va fi decât la vremea hotărâtă !”

(Biblia ─ Daniel, Cap. 11, al. 35, p. 873)

            Oricine citește Geneza (Facerea), așa cum este prezentată ea în Vechiul Testament, prea bine va băga de seamă că Dumnezeu nu a creat dintru început decât cerurile și pământul, cu ierburi și pomi, ci nicidecum pustiurile.

            Iată ce ni se spune:

            ,,Dumnezeu a zis: ,,Să dea pământul verdeață, iarbă cu sămânță, pomi roditori, care să facă rod după soiul lor și care să aibă în ei sămânța lor pe pământ”. Și așa a fost.

            Pământul a dat verdeață, iarba cu sămânță după soiul ei, și pomi care fac rod și care își au sămânța în ei, după soiul lor.

Dumnezeu a văzut că lucrul acesta era bun.

            Astfel a fost o scară, și apoi a fost o dimineață: aceasta a fost ziua a treia”.

(Biblia ─ Vremurile străvechi. De la facerea luii până la Avraam, Cap. 1, 11, 12 și 13, p.1)

            Așadar, Dunezeu nu a făcut pustiurile, ci doar următoarele:

            ─ în prima zi: cerurile și pământul, dar și lumina;

            ─ a doua zi: apele din ceruri și apele de sub ceruri;

            ─ a treia zi: a făcut pământul cu verdeață (i-a dat rod);

            ─ a patra zi: a făcut Soarele, Luna și stelele;

            ─ a cincea zi: a făcut viețuitoarele mărilor și păsările de pe pământ;

            ─ a șasea zi: a făcut viețuitoarele pământului și pe om ,,după chipul Nostru, după asemănarea noastră”, ,,parte bărbătească și parte feeiască”.

            Și din nou ne spune (ne sugerează, mai bine zis) că El nu a făcut pustiurile, ci doar ierburile și pomii, cu care să se hrănească atât oamenii cât și viețuitoarele pământului:

            ,,Și Dumnezeu a zis: ,,Iată că v-a dat orice iarbă care face sămânță și care este pe fața întregului pământ, și orice pom, care are în el rod cu sămânță: aceasta să fie hrana voastră”.

            Iar tuturor fiarelor pământului, tuturor păsărilor cerului, și tuturor viețuitoarelor care se mișcă pe pământ, care au în ele suflare de viață, le-am dat ca hrană toată iarba verde.

Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse; și iată că erau foarte bune”.

(Biblia ─ Genesa, Cap. 1, 29, 30 și 31, p.2)

     

            Deci, nici vorbă de pustiuri! Și-atunci, de unde au apărut pustiurile de pe această planetă: Karakum, Sahara, Marele Deșert și Deșertul Gibson (din USA), Deșertul Mojave (din Australia), ori Deșertul Gobi, unde s-au găsit odoare de aur și un sceptru de aur, ceea ce denotă, clar, că acele locuri au fost, cândva, locuite.

Citiți mai departe

Biblia și strămoșii noștri geto-daci!

              În capodopera sa, ,,Dacia înainte de romani”, Gr. Tocilescu vorbește și despre ,,două țări din Caucas”, care făceau comerț cu fenicienii din Tyr, lucru consemnat, într-adevăr, și în Biblie, de profetul Ezechiel

            Iată ce ne spune Gr. Tocilescu, citânndu-l pe Strabon, care, în ,,Geografia” sa, vorbește și despre ,,țările Caucasului”:

            ,,...Strabon (XII, p. 549) indica ca unul din centrele metalurgice cele mai vechi ─ turn Chabyrilor, ale cărei mine de argint erau renumite încă din timpul lui Homer (Iliada, II, 856).

            Ezechiel (XXVII, 13) 600 î, Hr. zice că Tubalu și Mosocu, două țări din Caucas, trimiteau în timpul său, la Tyr, în vase de acicaie (de salcâm, n.n.), produsul industriei lor”.

            Să reproducem acum, întocmai, citatul din Biblie:

            ,,Iavanul, Tubalul și Meșecul făceau negoț cu line (cu fenicienii veniți din Tyr, n.n.); dădeau robi și unelte de aramă în schimbul mărfurilor tale”.

(Biblia ─ Ezechiel, XXVII, 13, p. 831)

            De unde va fi aflat Gr. Tocilescu că strămoșii noștri geto-daci făceau comerț cu fenicienii din Tyr, dându-le acestora din urmă aur și argint, nu știu, mai ales că noi nu ne aducem aminte ca Strabon să fi vorbit de aurul pe care cele ,,două țări din Caucas” l-ar fi dat la export, în schimb știm, acum, cu siguranță, că la Biblos a fost descoperită o ,,rozetă”, adică un trandafir de aur, a cărui proveniență este, în mod cert, din spațiul nostru geto-dac, mai precis de la Sarmizegetusa.

            Aici, la Sarizegetusa, s-a descoperit, cu totul întâmplător, o matriță folosită la fabricarea diverselor obiecte de podoabă.

Cineva a avut curiozitatea de a fabrica produsele atât de solicitate la export (în urmă cu 2600 de ani!) și a constatat că obiectul/bijuteria de aur descoperită la Biblos (lângă Tyr și Sidon, în vechea Fenicie) provenea de aici, de la noi. Astfel, s-a confirmat faptul că fenicienii importau de la noi bijuterii din aur, dar și din argint, cât și unelte din aramă.

            Cum Strabon vorbește de cele mai vechi centre metalurgice, și anume de ,,turnul Cabirilor”, iar informațiile noastre ne spun că Orfeu este inițiatorul misteriilor kabirilor, gândul ne duce la acel Munte Sacru ─ Turn al Marilor Preoți ─, adică la Kogaion/Muntele Cozia.

            Pe de o parte, putem deduce că Orfeu, ducând în Grecia (apoi în Samotrake, în Creta și-n Egipt) misterele kabirilor, el însuși, poate, fusese unul din acei mari preoți, deținător al marilor taine, pe care le aduseseră-n Europa strămoșii săi nord-iranieni.

            În fond, misterele kabirilor nu erau altceva decât un dans inițiatic, aparținând (practicat fiind) doar marilor preoți, care, aflați în transă bahică, dansau dezlănțuit, cântând imne închinate diferitelor divinități, așa cum făceau, de altminteri, și preoții indo-iranieni.

Citiți mai departe

Stejarii de la Dodona (din Epir-Macedonia) şi stejarii de la Dintr-un Lemn

Mănăstirea dintr-un Lemn

  −    se dedică D-lui dr. C-tin Ioniţescu,

 mare iubitor al istoriei noastre naţionale  −

            Nu credem că întâmplătoare erau, în vechime, coroniţele din frunze de dafin, de iederă ori de stejar, ci ele, în mod cert, aveau o semnificaţie aparte, de natură divină, încât poeţii (şi pe bună dreptate) au văzut în fructul stejarului – în ghindă – o lume vânjoasă, legănătoare, majestuoasă, cu rădăcini adânci până-nspre Edenul primordial.

            Spunea un ţăran bătrân, din Ţara Loviştei, că ,,ghinda e o sămânţă de lume”!

            Era ceva atât de simplu şi atât de frumos, dar impresionant prin reverbelaţia sa în timp, prin veacuri.

            Tocmai de aceea aveam să rămân atât de surprins, citindu-l pe Ammianus Marcellinus, care, în capodopera sa, ,,Istorie Romană”, vorbeşte, printre altele, şi despre stejarii din Dodona (Epir-Macedonia):

            ,,Ancheta dura şi se întindea până acolo, încât să se susţină că mulţi, pentru a afla când moare împăratul (Constantiu – fiul lui Constantin cel Mare – sec. IV. d. Hr., n.n.), au consultat oracolul de la Charos  (insulă din Marea Egee, unde era venerat Apollo; aici era o pădure socotită sfântă şi un oracol la care slujitoarele zeului dădeau răspunsuri celor ce puneau întrebări despre viitor, n.n.), stejarii seculari de la Dodona (Epir-Macedonia), sau răspunsurile de la sărbătorile din Delphi (oraş antic, în Focida, Grecia Centrală/Attica, vestit prin sanctuarul lui Apollo, sec. VIII î, Hr., în care, mai târziu, avea să slujească şi Plutarh, n.n.)”.

(Ammianus Marcellinus − Istorie Romană, Întreprinderea Poligrafică Cluj, 1982, Cartea XIX, Cap. 12, 15, p. 223)

Dar la Dodona, în Epir, ne spune Nicolae Densuşianu, în ,,Dacia preistorică”, mergeau, vara, la seceriş, cinci fecioare neprihănite, geto-dace, ducând cu ele câte o coroniţă de grâu, drept ofrandă lui Apollo, dar şi alte daruri de mare preţ.

Stejarii de la Dodona trebuie să fi fost pădurea ce înconjura Templul lui Apollo, aşa încât, nu cred că greşim, făcând o apropiere între acei stejari de la Dodona şi cei de la Dintr-un Lemn, unde, se ştie, din vremi prea bătrâne, au existat stejari multiseculari, dintr-unul din ei făcându-se o bisericuţă de lemn.

            Cea existentă azi e o copie fidelă a celei iniţiale, arse, din care, însă, s-a mai păstrat (ca prin minune!) o cruce de lemn de stejar (ce fusese şi este şi-acum pe acoperişul bisericuţei), pe care scria, în chirilică, ,,RADU”.

            Cum în fosta Ţară Românească s-a găsit inelul-pecete, din aur, al lui RADU NIGRU (inscripţionat IO RADU NIGRU, v.v. – adică ,,voievod”, n.n. – PRIŞTINA, 1128), de ce n-am crede că frumoasa şi impresionanta icoană a Sf. Fecioara Maria Născătoare de Dumnezeu, de la Dintr-un Lemn, a fost adusă, poate, chiar de acest RADU NIGRU, la începutul sec. XII, mai ales că se vede foarte, foarte clar că Sf. Icoană a Maicii Domnului e tipic bizantină, având dimensiuni de-a dreptul impresionante: 1,40/1,20 m., ceea ce dovedeşte că, în mod cert, este o icoană împărătească, lucrată la Constantinopol, ori în Muntele Athos, la Mănăstirea Theotokos!

Citiţi mai departe