luni, 1 iunie 2026
miercuri, 13 mai 2026
Singur
Primăvară,
primăvară,
cocărăi
și tămâioară,
sub
mesteceni mă-nconjoară...
Hei,
tu, suflete-pereche ̶
galbeni
corni în minarete ̶ ,
cin’te cheamă, de ți-e sete
de
Karenina-aceea Annă,
adormită
în icoană,
sub
Marea Mediterană?!
Primăvară
cu taigale,
roși
cătine, umeri goale ̶
vijelii
sardanapale!...
Și
sunt singur, Doamne, iată,
într-o
lume ardeiată!
Ochiul
Tău nu mă mai cată!...
Spre toamnă
De
sălcuță, rămurele,
subțirele,
subțirele ̶
tinerețurile
mele!...
Vânt
vuind în codrii,-n vară,
răcoare
la subțioară,
vinuri
roșii în păhară...
Umeri
dulci, în unduire,
râu
de fragă în Psaltire,
junghiere
lungi, ivire...
Și
mi-e dor de ele-ntruna,
dar
cernită este luna
și
la harfă-i ruptă strana!...
Rugă
Voi
mai fi, cânva, brahmane,
leandrii
în Babiloane,
să-i
revărs peste cucoane?!
Voi
mai fi fântâni, cișmele
zidite
din viorle,
le
soarbă cerul cu stele?!
Dă-mi,
brahane, clorofilă,
să o
calce o copilă,
în
amurg, pe o cămilă,
când
intra-va în cetate,
dormindă
pe jumătate,
în
visări și în păcate!...
marți, 17 martie 2026
Antim Ivireanul în închisoarea de la Dintr-un Lemn
Antim
Ivireanul în închisoarea de la Dintr-un Lemn
̶ se dedică verișorului meu, ing. dr. Gheorghe
Smărăndoiu, din California (SUA) ̶
La numai doi ani de la urcarea pe tronul Țării Românești,
Constantin Brâncoveanu îl aduse în Țară pe georgianul din Tiflis (Tbilisi,
n.n.), Antim Ivireanul, având, ca mirean, numele de Andrei, fiind el (ne spune
G. Călinescu, în capodopera sa „Istoria literaturii române de la originini
până în prezent”, București, Editura
Minerva, 1940), „priceput” ca „bun desenator, xilograf,
caligraf, se pare că și „pictor și țesător de broderii, în sfârșit tipograf,
sub îngrijirea căruia se tipări un Liturghier grecesc și arăbesc (1701)”, după care urmează alte cărți arabe (deci,
nu turcești! n.n.) în Muntenia și Moldova, și o adevărată iradiere culturală
arabă, constatabilă în aceea că tipăriturile făcute cu literă adusă, din țările
române, la Alep (în Antiohia Siriei, unde au fost primii creștini, n.n.), poartă
stema munteană ori moldoveană” (Op. cit., p.p. 11-12).
Ce uită să ne spună, însă, George Călinescu e faptul că
toate tipăriturile executate de „vlădica” de Râmnic, din 1705, încoace,
scrise cu litere arabe, ci nu turcești ( după cum am spus mai sus), n-au fost
făcute din inițiativa acestuia, ci a Patriarhului Antiohiei, Silvestru, ce, mai
înainte fusese protosinghelul Patriarhului Antiohii, Kir Atanasiie, cel care a
venit aici, în țara noastră (în Țara Românească, n.n.), și în zilele lui
Constantin-vodă (Brâncoveanu, n.n.) și în zile mării sale lui Nicolae-vodă
(Mavrocordat (domn al Țării Românești în două rânduri: 1715-1716 și 1719-1730).
„Era om dumnezeiesc, bun, blând, smerit, ferindu-se de
toate relile, atâta cât întrecea întru bunătăți pe toți ceilalți ce i-am văzut
în viața noastră. Făcut-am și cărți bisericești pravostavnice cu slove
hărăpești, tipărindu-le aicea în țară (la Râmnic, în perioada 1701;
deci până a ajunge Antim Ivireanul vlădică de Râmnic! n.n.), dar ducându-le
sfinția sa în țara Antiohii și, împărțindu-le pe la biserici, s-au umplut toți
de bucurie, mulțumindu-i sfinții-sale de
lucrul care ei nicodată nu văzuse, cărți date în tipar cu slave hărăpești
(arabe, n.n.)”.
(Radu Popescu. Istorile
Țării Românești. Cronicari munteni 2, București, Editura Minerva,
1984, p. 300)
joi, 26 februarie 2026
O, veșnicia!...
Eu știu, de-acum,
că nimănui nu-i pasă,
că într-o zi nu
voi mai fi pe-acasă;
că doar ogorul meu
o să m-aștepte,
amirosindu-ți
urmele pe trepte...
Dar v-ați gândit
că fi-veți și voi, poate,
în „Veacu-acesta
de singurătate”,
în care eu încă
trăiesc și scriu?!
O, veșnicia,
nesfârșit pustiu!...
Mă-ntreb
Nu
mă iubește nimeni, de o vreme,
chiar
dacă multora le-am scris poeme;
le-am
pus în suflet palmieri și brize,
și
fremătânda mare, roși balize...
Niciunul
din aceștia nu mă cată!
Cred
că a lumii-s singura erată,
încât
mă-ntreb: „Pe-aici ce-o fi cu mine?!”
Și
vreme trece, și-altă vreme vine!...
În spital
Am
fost bolnav, dar n-a trecut să-mi spună
niciun
amic, măcar o vorbă bună;
că
accidentul vascular nu-i groapa,
la
care moartea vine de-și ia apa...
Doar
biet spitalul, albele halate
și
trei mesteceni,-n satul meu, Surpate,
treceau
să-mi spună că mai am eu viață...
O,
lume, lume, bâjbâind prin ceață!...
Contemporanilor mei
Nu
v-am cerut nimic, să scap de moarte,
ci
ajutor, să tipăresc o carte,
în
care-am scris de viață, de iubire,
sunând,
cum clopote de mănăstire,
că-n
mine ceru-ntreg se face roată;
în
ea nu fi-veți, însă, niciodată
unii
din voi, care mi-ați dat parale,
crezându-mă
un cerșetor pe cale...
Mara, Doamna lui Mircea cel Bătrân, e îngropată la Câmpulung Muscel
Mara, Doamna lui Mircea cel Bătrân, e îngropată la
Câmpulung Muscel
– se dedică verișorului
meu,ing. dr. Gh.Smărăndoiu, din California (SUA) –
Cu mult înaintea lui Ștefan cel Mare,Domnul Moldovei,
Mircea cel Bătrân s-a dovedit a fi ,,mare iubitor”, vorba cronicarului, căci
doar era de stirpă Basarabă ( strănepotul lui Basarab I, întemeietorul Țării
Românești, după bătălia de la Posada,
din 9-12 nov. 1330)!
I-a plăcut acestui neam Basarabesc să-și ia fecioare
străine, în special unguroaice ori sârboaice, așa cum sârboaică era și viitoare
Doamnă Mara, care, se pare, nu se obișnuise cu gândul că ,,năvalnicu”-i bărbat,
Mircea cel Bătrân o mai iubea și pe ,,autohtona” Anca, în pomelnicele de la
Tismana, Arnota și Râmnic ea apare, semn
clar că biata Doamnă Mara degeaba îi dăruise o grămadă de copii ( Mihail, Radu
Praznaglava, Alexandru Aldea, Vlad Dracul – tatăl lui Vlad Țepeș - și două
fete: Ana – căsătorită cu Radic, mare celnic - și Arina – căsătorită cu
sultanul Musa Celebi); degeaba era ea de neam crăiesc, sârbesc și împărătesc (
strănepoată a Împăratului Bizantin Mihail Glabas, care, fiind învins de Ștefan
Uroș II Milutin, îi dă craiului sârb pe fiica sa, Simonida, cea care va fi
mama a două fete: Ana și Calimichia,
aceasta din urmă ajungând să fie viitoarea mamă a lui Mircea cel Bătrân, după
cum am aflat de la Stelian Brezeanu, din lucrarea sa intitulată ,,O istorie a
Imperiului Bizantin” (Editura Albatros 1981, București, p. 182) și, pe
deasupra, Mara îi era și verișoară primară!
Dar, se vede, ,,iubirea dintâi” fusese luată de vânt!
Duse fuseseră și alergările nerăbdătoare ale Mircii-vodă, de la Arhiepiscopul
de la Ohrida, la Patriarhul de Constantinopole ,, care răspunse că nu aprobă o
însoțire cu o femeie care-i este rudă atât de apropiată, însă că nu dezaprobă o căsătorie recunoscută
de Arhiepiscopul de Ohrida. Uite popa, nu e popa! Și Mircea se însură” (C. Gane
– Trecute vieți de doamne și domnițe, vol. I, Chișinău, Editura Universitar,
1991, p. 16 )
Așa se face că, la târnosirea Bisericii voievodale a lui
Mircea cel Bătrân, de la Cozia (1386), ea, Mara, nu apare în pictura votivă,
așa cum ar fi fost normal, ci ,,macheta” Mănăstirii Cozia e ținută cu mâinile
de Mircea cel Bătrân și fiul său cel mare, Mihail, care, iată, purta numele
stră- străbunicului său, Împăratul Bizantin Mihail Glabas.
În zilele noastre ( doar câteva decenii în urmă), la
Budești, Vâlcea, s-a descoperit o coroană domnească, frumos lucrată, împodobită
cu pietre scumpe, de mare preț, pe care scria ,,ANCA”!
Dar, oare, Râmnicul nu era ,,orașul Domniei mele”, așa cum a spus Mircea
cel Bătrân?!
Asta înseamnă, poate, că fratele său, Dan, îi era frate
vitreg și acestuia Radu I îi lăsase
Curtea de Argeș, unde bunicul lor, Nicolae-Alexandru, își stabilise Capitala și
tot aici întemeind, pentru prima oară, Mitropolia Țării Românești; a doua
Mitropolie fiind ridicată, apoi, de Neagoe Basarab, la Târgoviște, acesta din
urmă făcând și Mănăstirea din Curtea de Argeș, după cum așa de frumos ne spune
renumitul cronicar muntean Radu Popescu (Rafail, ca și călugăr):
,,Acest Neagoe-vodă a fost fecior Pârvului vornecul,
nepot de frate bunului Barbu Craiovescul. Carele, luând domenii, multe bunătăți
spun să fie făcut și aicea în țară, și pe la Ierusalim, la Sfetagosa (Muntele
Sfânt, Muntele Athos, n. n. ), mile și mănăstiri pe acolo au dres, au innoit,
și aicea în țară 2 mănăstiri mari a făcut: una, Mitropolia din Târgoviște;
alta, mănăstirea de la Curtea de Argeș, care potrivă nu avea în toată lumea, mi
se pare, în meșteșugul lucrărilor ce să văd, pe den afară de piatră cioplită
peste tot, și cu flori săpate peste toate pietrile și toată biserica; ce sunt
atâtea sute de flori (cât) nu se află doao flori să se asemene una cu alta. În
scurte cuvinte, în lume nu să va afla ca aceasta; fericit cel ce au făcut-o,
fericiți cei ce au lucrat-o; vrednici sunt de laudă!” (Radu Popescu – Istoriile domnilor Țării
Românești. Cronicari munteni. 2, Editura Minerva, București, 1984, p. 42)
Și Doamna lui Neagoe Basarab (pe nume, Milița-Despina)
era tot sârboaică, din neamul despoților sârbi Brancovici, dar, după moartea
soțului ei (în 1521) avea să își găsească și ea (dar și Teodosie și fiii ei)
moartea tot printre străini, ajungaând să cerșească (spre a supraviețuii) la
Țarigrad (Istanbul), așa încât ne-ntoarcem iarăși la nefericita Doamnă Mara a
Mircii-Vodă, pe care o lăsaserăm în urmă cu mai bine de 100 de ani, al cărei
chip e zugrăvit la Schitul Brădet, frumoasă, distinsă! Se vedea bine că se
trăgea din neamul împărătesc al Bizantinilor.
Dar când vezi că ,,iubărețul” Mircea dă năvală prin
ograda verde a Țării și ridică Sf. Mânăstire Domnească la Cozia, cum să nu îți
faci griji că n-o sa-i fii alăturea, mormânt lângă mormânt, ci printre neamuri
îndepărtate, de altă credință, căci acolo, la Câmpul-lung Muscel era îngropată
și Marghita, Doamna lui Basarab I, (unguroaică, catolică), dar și Clara (tot
unguroaică și catolică; era Doamna lui Nicolae-Alexandru); poate și Doamna lui
Vladislav-vodă, fiul Clarei; Doamna lui Radu I (zis cel Mare), Calinichia și
Mara erau de religie ortodoxă!
Trâind, printre ,,papistașele” din Câmpul lung Muscel, se
pare că și Mara, biata, a trecut la catolicism, ctitorind (asemenei viitoarei
Doamnei Maria Brâncoveanu, la Surpate), ,,biserică romanică”. Deci, catolică:
,,Fiind și preoți de la Biserica domnească de la Campulung
( Muscel, n.n. ) , care este făcută de doamna Mircii-Vodă” (adică, de Doamna
Mara, n.n.).
(Radu Popescu, op. cit., p. 203)
Și ce se-alege din ,,repedea clipă ce ni s-a dat?! Doamna
Mara, cu Biserica romană, domnească ( aici fiind ingropată) și cu Râul Doamnei,
ce trece prin Câmpulung Muscel, iar Doamna Maria Brâncoveanu, : cu ctitoria ei
de la Surpate (unde este îngropată) și cu Drumul Doamnei, care, iată, le
păstrează trecerea prin această lume ce aleargă după vânt, ,,având în cap numai
fumuri”, cum zicea Rafail monahul!
Dar când în urmă îți lași ctitorie
și nume de râu ori de drum,
lacrima neamului, iată, învie
și curge întruna, duium...
Atuncea, clopote încep ca să bată
din Constantinopol până-n Bucegi;
sudoarea lor e-atât de curată,
încât nu vor fi niciodată pribegi,
căci scris-au monahii, în albe chilii,
de Mara, Milița-Despina,
ca tu, suflete, -nspre ele să vii,
s-aprinzi lumânării lumina...
Și, dacă încă rămas-am sub stele,
lui Dumnezeu, popor de-împărați,
Basarabilor las și-eu vorbele mele:
,,Pe umerii voștri stau Munții Carpați!...”
Surpate, George Voica
19 februarie 2026
luni, 26 ianuarie 2026
Poem despre Emanuela Oprea - stareța Mănăstirii dintr-un Lemn -
Poem
despre Emanuela Oprea
- stareța Mănăstirii
dintr-un Lemn -
Când ai rămas, de mică, fără tată,
obrazul tău îmbujorat s-a frânt
și ai văzut cu mintea-ntâiași dată,
doar umbra ta, în cer și pe pământ!...
Și-atunci ți-ai zis, cu glasul de copilă
din Prahova, din satul tău, Ciorani:
,,Te rog mult, Doamne, fie-Ți Ție milă
și du-mă în Grădina Ghetsimani!
Asemeni lui Iisus, acolo,- n rugă,
genunchii inimii în flori să-mi pun;
să fiu doar cerurilor Tale slugă,
nu mângâieri cu pene de păun...
Tu, Cel ce vezi pe mama și-al meu frate,
ce-n inimă-au singurătăți și frig
(poate, ca orice om, au și păcate!),
auzi-mă acuma, când te strig,
că vreau să las în urma vieții mele,
pe-acest pământ, numai un singur semn:
Biserică frumoasă înspre stele
să-nalț la Mănăstirea dintr-un Lemn;
și acareturi mândre, și icoane
pictate-n rouratele culori;
grădini precum covoarele persane,
să calci pe ele Dumneata, în zori...
Eu văd cum viața-n frate-meu se stinge;
cum mama va ajunge-n bătrâneți;
cum lacrimile-mi peste ei vor ninge...
Doar Tu stăpân vei fi acestei vieți!...
Că doar atâta, Doamne, am aicea,
la Dintr-un Lemn unde m-ai adus,
așa cum stă-n răchite pitulicea,
pe apa Otăsăului, în sus...
Se duseră și fratele, și mama;
și tinerețea-mi, toată, în chilii,
și văd cum lacrima Fecioarei udă rama;
că ochii minții mele-s încă vii,
iar pentru toate-Ți mulțumesc eu ție,
Părinte-al meu, Cel care-ai fost și ești,
că strugurii din frunze roși, de vie,
acum mi-i storci în porțelane cești
și înspre ceruri viața-mi curge iară,
prin albe turle, ce-am zidit mai ieri,
încât sunt monahie – primăvară,
căci Tu mă chemi la Sfintele-Nvieri,
unde ai mei m-așteaptă toți, ca magii;
precum magnolii ce îmi dau îndemn
le duc cireșe coapte, dar și fragii
ce cresc la Mănăstirea dintr-un Lemn!
Eu știu c-amurgu-n ușă îmi va bate
și s-or deschide-a’ cerurilor porți;
că jurământul meu, de castitate,
ca pe un crin pe brațe ai sa-l porți!
Așa că, Doamne, iată-mă-s gătită,
ca, în genunchii inimii,- ai mei ani,
Ție-Ți închin, în ultima clipită,
rugându-Te: ,,Mă lasă-n Ghetsimani!”
Surpate, George Voica
25
ian. 2026
joi, 11 decembrie 2025
Mihai Bocșaru
Mihai Bocșaru
Mihai
Bocșaru vine din vechime,
Iar
neamul său, de dincolo de Prut;
Hotarul
Țării fiind din țintirime
Așa
de dârz, oștenii cei cu scut!
Inima
lui în Bucovina este;
Boieri
de viță veche, neamul său;
Oglindă-n
care noi vedem poveste
Cu
un stejar tăiat de ferăstrău!
Șenilele
de tancuri sună-n noapte;
Aerul
pare și-el însângerat!
Ramul
Bocșarilor - cireșe coapte -,
Undire
e și plâns nevinovat!...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)