joi, 6 august 2026

Epistolă către Traian Dobrinescu

- in memoriam -

Cum te-ai gândit să pleci așa, de-odată,

spre alte spații, ce tu nu le știi,

când viile,-n Orlești, spre tine cată

și te așteaptă,-n toamnă, ca să vii

cu-atâți amici, ce pragul casei tale,

noi l-am trecut înrourați și bând

vin roș și negru,-n de pământ pocale,

fără-a gândi că vei pleca-n curând!

Purtai în sânge zada din Siberii,

agrișele cu fructe de rubin,

dar și-nflorite crengile de merii,

ce-mpodobeau Imperiul Bizantin

* *

Tu n-ai venit la mine, la Surpate!

Te-aș fi primit ca pe un frate bun;

mestecenii ar fi zburat prin sate,

strigând că te-ai întors dintr-un surghiun,

pe care, însă, de acuma, iată,

ești pregătit, de-a pururi, să-l înfunți,

chiar dacă inima mi-e supărată

și între noi sunt suspendate punți...

Cum te-ai gândit să pleci, de-acum, Traiane,

în mijlocul acestei veri de foc,

când văd pe mări covoarele persane;

pe cel din mijloc: tu și un prooroc?!

* *

Aveai în tine Etne și Vezuvii;

cu degetul cel mic le impingeai;

chiar Dunărea și Volga, și-alte fluvii,

le traversai cu herghelii de cai...

Acum nu știu ce să mai cred, că, parcă,

fântânile-ar seca fără să vrea,

când văd prea bine: inima-mi se-ncarcă

de-o liniște adâncă,-așa de grea...

Dar mă retrag în umbra ta de zadă,

în draga-ți izbă cu bătrâni mujici;

văd tălpi de sânge-n proaspăta zăpadă,

și-atuncea simt că ești cu noi aici;

că, poate, noua-ți carte-o vei deschide

pe nesfărșite lenur’le de maci;

ne-om imbrăca, cu toți, în roș hlamide

și ne vom pierde printre verzi copaci...

Un vânt, ne-o smulge-odată cu frunzișe

și haosul ne-o inghiți,visând

că-am fost doar ionatane și agrișe...

De trecere e omu-așa flămând?!

George Voica

Surpate,

05 august 2026

joi, 16 iulie 2026

Civilizații astrale

Dacă în zilele noastre, inteligența artificială poate deveni o forță teribilă, prin crearea unor arme cum n-au mai existat vreodată pe pământ (deși le-am întâlnit la vechii iuzi, în capodoperele lor literare: Mahabharata și Ramayana), de ce n-am crede, oare, că, într-adevăr, totul se repetă, ciclic: o dată la 5000 de ani?! Altminteri, cum ne-ar putea cineva convinge că Soarele și Luna pot fi oprite-n loc, prin „poruncă” divină, ori prin invocarea unui prooroc, așa cum a fost, de bună seamă, Iosua – cel care a condus armata lui Moise, la ieșirea din robia egipteană, în anul 1449, după o robie de 430 de ani?!

Isaia i-a urmat lui Moise (după ce acesta a murit și a fost înmormântat în Câmpia Moabului), devenind, firește, Împăratul poporului evreu, care, prin lupte dârze, a cucerit toată Țara Canaanului, învingându-i și pe Amoriți, cel mai vestit popor de luptători din acea vreme, și asta tocmai datorită lui Iosua, după cum aflăm din „Biblie”:

„Atunci, Iosua a vorbit Domnului, în ziua când a dat Domnul pe Amoriți în mâinile copiilor lui Israel și a zis în fața lui Israel: „Oprește-te, soare, asupra Gabaonului Și tu, lună, asupra văii Aialonului!” Și soarele s-a oprit și luna și-a întrerupt mersul, Până ce poporul și-a răzbunat pe vrăjmașii lui. Lucrul acesta nu este scris oare în Cartea Dreptului? Soarele s-a oprit în mijlocul cerului și nu s-a grăbit să apună aproape o zi întreagă. N-a mai fost nicio zi ca aceea, nici înainte, nici după aceea, când Domnul să fi ascultat glasul unui om, căci Domnul lupta pentru Israel. Și Iosua și tot Israelul împreună cu el s-au întors în tabără, la Ghilgal”.

(Biblia – Iosua. Cucerirea Țării Canaanilor, Cap. 10, al. 12-15)

Această neobișnuită întâmplare („fenomenul Iosua”!) se petrecea cam în anul 1200 î.Hr., când, de la Potopul biblic, din 6200 î.Hr., se scurseseră, iată, 5000 de ani!

Așadar, o dată la 5000 de ani, se petrecea ceva care nu putea fi explicat.

Și, totuși, mayașii (care zi de zi cercetau „mersul cerului” – asemeni dacilor, în vremea lui Zamolxe, sec. VI î.Hr., notându-și absolut orice mișcare a constelațiilor, putând, astfel, prevesti ce va urma!) am observat că, o dată la 5000 de ani, axa pământului se înclină, iar polii magnetici ai pământului își schimbă locul!

Această necunoscută „taină” a fizicii universale a fost numită „ciclul cosmic mayaș”, nume pe care vechii locuitori ai Peninsulei Yucatán, din Mexic, și l-au luat de la zeitatea lor, Maya, de aici „rasa mayașilor”:

„Centrul cultural Yacatan, reprezentat prin rasa Maya, a dat, în secolele I-VIII d.Hr., arhitecți de mare valoare, constructori ai unor clădiri ornamentate cu sculpturi și basoreliefuri. Legendele lor religioase sunt cuprinse în două cărți: Poporul Vuh și Analele Cacichilor”.

(Diac. Prof. univ. dr. Emilian Vasilescu – Istoria Religiilor, Editura Didactică și Pedagogică, ediția a III-a, București, 1998, p. 53).

Citiți mai departe

marți, 16 iunie 2026

PLÂNGE-TE, LUME, PE TINE!

Bujor roșu, de Comana

Bujor roșu, de Comana -

Bizanțuri sfințind icoana!

La Ponoare,-n lilieci,

fete mari, în lungi zăvelci!...

Canioanele,-n Bicaz -

sprânceni negre, crud obraz;

păpădie-n țintirime -

rouă de Ierusalime...

În mine, tineri mesteceni...

Viață, viță, cum te legeni!

Nea Mărine!

Nea Mărine, nea Mărine,

s-au copt cireșii la tine!

Du un coș la mănăstire

și dă-i popii, să-ți cetire,

că-ngropat ești în păcate,

din Ghetsimani, la Surpate!...

Nea Mărine, nea Mărine,

să îl rogi și pentru mine,

că i-oi duce și-eu, la vară,

lanul galben, de secară!...

Citiți mai departe

luni, 1 iunie 2026

GEORGE VOICA, CETĂȚEAN DE ONOARE al localității Călinești, Maramureș

PREMIERE

miercuri, 13 mai 2026

Singur

Primăvară, primăvară,

cocărăi și tămâioară,

sub mesteceni mă-nconjoară...

Hei, tu, suflete-pereche ̶

galbeni corni în minarete ̶ ,

cin’te cheamă, de ți-e sete

de Karenina-aceea Annă,

adormită în icoană,

sub Marea Mediterană?!

Primăvară cu taigale,

roși cătine, umeri goale ̶

vijelii sardanapale!...

Și sunt singur, Doamne, iată,

într-o lume ardeiată!

Ochiul Tău nu mă mai cată!...

Spre toamnă

De sălcuță, rămurele,

subțirele, subțirele ̶

tinerețurile mele!...

Vânt vuind în codrii,-n vară,

răcoare la subțioară,

vinuri roșii în păhară...

Umeri dulci, în unduire,

râu de fragă în Psaltire,

junghiere lungi, ivire...

Și mi-e dor de ele-ntruna,

dar cernită este luna

și la harfă-i ruptă strana!...

Rugă

Voi mai fi, cânva, brahmane,

leandrii în Babiloane,

să-i revărs peste cucoane?!

Voi mai fi fântâni, cișmele

zidite din viorle,

le soarbă cerul cu stele?!

Dă-mi, brahane, clorofilă,

să o calce o copilă,

în amurg, pe o cămilă,

când intra-va în cetate,

dormindă pe jumătate,

în visări și în păcate!...

Citiți mai departe

marți, 17 martie 2026

Antim Ivireanul în închisoarea de la Dintr-un Lemn

Antim Ivireanul în închisoarea de la Dintr-un Lemn

̶ se dedică verișorului meu, ing. dr. Gheorghe Smărăndoiu, din California (SUA) ̶

La numai doi ani de la urcarea pe tronul Țării Românești, Constantin Brâncoveanu îl aduse în Țară pe georgianul din Tiflis (Tbilisi, n.n.), Antim Ivireanul, având, ca mirean, numele de Andrei, fiind el (ne spune G. Călinescu, în capodopera sa „Istoria literaturii române de la originini până în prezent”, București, Editura Minerva, 1940), „priceput” ca „bun desenator, xilograf, caligraf, se pare că și „pictor și țesător de broderii, în sfârșit tipograf, sub îngrijirea căruia se tipări un Liturghier grecesc și arăbesc (1701)”, după care urmează alte cărți arabe (deci, nu turcești! n.n.) în Muntenia și Moldova, și o adevărată iradiere culturală arabă, constatabilă în aceea că tipăriturile făcute cu literă adusă, din țările române, la Alep (în Antiohia Siriei, unde au fost primii creștini, n.n.), poartă stema munteană ori moldoveană” (Op. cit., p.p. 11-12).

Ce uită să ne spună, însă, George Călinescu e faptul că toate tipăriturile executate de „vlădica” de Râmnic, din 1705, încoace, scrise cu litere arabe, ci nu turcești ( după cum am spus mai sus), n-au fost făcute din inițiativa acestuia, ci a Patriarhului Antiohiei, Silvestru, ce, mai înainte fusese protosinghelul Patriarhului Antiohii, Kir Atanasiie, cel care a venit aici, în țara noastră (în Țara Românească, n.n.), și în zilele lui Constantin-vodă (Brâncoveanu, n.n.) și în zile mării sale lui Nicolae-vodă (Mavrocordat (domn al Țării Românești în două rânduri: 1715-1716 și 1719-1730).

„Era om dumnezeiesc, bun, blând, smerit, ferindu-se de toate relile, atâta cât întrecea întru bunătăți pe toți ceilalți ce i-am văzut în viața noastră. Făcut-am și cărți bisericești pravostavnice cu slove hărăpești, tipărindu-le aicea în țară (la Râmnic, în perioada 1701; deci până a ajunge Antim Ivireanul vlădică de Râmnic! n.n.), dar ducându-le sfinția sa în țara Antiohii și, împărțindu-le pe la biserici, s-au umplut toți de bucurie, mulțumindu-i sfinții-sale de lucrul care ei nicodată nu văzuse, cărți date în tipar cu slave hărăpești (arabe, n.n.)”.

(Radu Popescu. Istorile Țării Românești. Cronicari munteni 2, București, Editura Minerva, 1984, p. 300)

Citiți mai departe