Poem despre Emanuela Oprea - stareța Mănăstirii dintr-un Lemn -

 

Poem despre Emanuela Oprea

-      stareța Mănăstirii dintr-un Lemn  -

      

 

Când ai rămas, de mică, fără tată,

obrazul tău îmbujorat s-a frânt

și ai văzut cu mintea-ntâiași dată,

doar umbra ta, în cer și pe pământ!...

 

Și-atunci ți-ai zis, cu glasul de copilă

din Prahova, din satul tău, Ciorani:

,,Te rog mult, Doamne, fie-Ți Ție milă

și du-mă în Grădina Ghetsimani!

 

Asemeni lui Iisus, acolo,- n rugă,

genunchii inimii în flori să-mi pun;

să fiu doar cerurilor Tale slugă,

nu mângâieri cu pene de păun...

 

Tu, Cel ce vezi pe mama și-al meu frate,

ce-n inimă-au singurătăți și frig

(poate, ca orice om, au și păcate!),

auzi-mă acuma, când te strig,

 

că vreau să las în urma vieții mele,

pe-acest pământ, numai un singur semn:

Biserică frumoasă înspre stele

să-nalț la Mănăstirea dintr-un Lemn;

 

și acareturi mândre, și icoane

pictate-n rouratele culori;

grădini precum covoarele persane,

să calci pe ele Dumneata, în zori...

 

Eu văd cum viața-n frate-meu se stinge;

cum mama va ajunge-n bătrâneți;

cum lacrimile-mi peste ei vor ninge...

Doar Tu stăpân vei fi acestei vieți!...

 

Că doar atâta, Doamne, am aicea,

la Dintr-un Lemn unde m-ai adus,

așa cum stă-n răchite pitulicea,

pe apa Otăsăului, în sus...

 

Se duseră și fratele, și mama;

și tinerețea-mi, toată, în chilii,

și văd cum lacrima Fecioarei udă rama;

că ochii minții mele-s încă vii,

 

iar pentru toate-Ți mulțumesc eu ție,

Părinte-al meu, Cel care-ai fost și ești,

că strugurii din frunze roși, de vie,

acum mi-i storci în porțelane cești

 

și înspre ceruri viața-mi curge iară,

prin albe turle, ce-am zidit mai ieri,

încât sunt monahie ­– primăvară,

căci Tu mă chemi la Sfintele-Nvieri,

 

unde ai mei m-așteaptă toți, ca magii;

precum magnolii ce îmi dau îndemn

le duc cireșe coapte, dar și fragii

ce cresc la Mănăstirea dintr-un Lemn!

 

Eu știu c-amurgu-n ușă îmi va bate

și s-or deschide-a’ cerurilor porți;

că jurământul meu, de castitate,

ca pe un crin pe brațe ai sa-l porți!

 

Așa că, Doamne, iată-mă-s gătită,

ca, în genunchii inimii,- ai mei ani,

Ție-Ți închin, în ultima clipită,

rugându-Te: ,,Mă lasă-n Ghetsimani!”

 

 

        Surpate,                                                          George Voica

               25 ian. 2026

 

Mihai Bocșaru

 - acrostih pentru prietenul meu din Bucovina -

 

 

Mihai Bocșaru vine din vechime,

Iar neamul său, de dincolo de Prut;

Hotarul Țării fiind din țintirime

Așa de dârz, oștenii cei cu scut!

 

Inima lui în Bucovina este;

Boieri de viță veche, neamul său;

Oglindă-n care noi vedem poveste

Cu un stejar tăiat de ferăstrău!

 

Șenilele de tancuri sună-n noapte;

Aerul pare și-el însângerat!

Ramul Bocșarilor - cireșe coapte -,

Undire e și plâns nevinovat!...

 

 

 

TE-AM IUBIT, VIAȚĂ!

 

Epistolă către mine însumi

În noaptea asta aș vrea să-ți scriu scrisoare,

să-ți spun ce singur sunt și fără rost,

de vreme ce oricare din noi moare,

iar unii cred că eu, deja, „am fost”!,

 

dar am plecat în „dincolo” de lume;

nimeni nu-ntreabă de mai trag în ham;

de tălpile mi-au mai rămas în brume,

ori beau vin roș, la han, cu-Omar Khayaam...

 

Și-așa, deodată,-n Râmnic de m-ar vede,

plimbându-mă sub înfloriți castani,

ar zice: „Ăsta e chiar << Kalipede >>!...

Nu vrea să moară! – Ai dracu’ mitocani!...”

 

   Soarta

Oricare dintre noi avem o soartă,

ce duce-n Roma, ori la abator;

credem c-am prins a cerurilor toartă;

că-n Cana, vinul umple un ulcior,

 

de când te naști și vei petrece-ntruna,

precum Elena, Sapho și Mistral;

ca Whitman,-, rostogol, vei da tu luna;

că ai să bați cu crinii la țambal...

 

Și uite-așa se duce viața noastră;

mai zice soarta că te-ai ramolit,

și te trezești cu moartea la fereastră...

Mai du, de poți, corăbiile-n Crit!...

   

Vagabond

Eu n-am știut, cu anii, ce aș face;

i-am risipit în chefuri și tutun...

Priveam furtuna și-mi ziceam: „Ptiu, drace!

Ești plin de icre negre, de morun!...”

 

În Oaș și Maramu’ rupeam podele;

uiaga goală-o aruncam în cer;

prindeam cu-Esenin, în taiga, gazele;

le călăream, apoi, pân’la Tanger...

 

Și cu Nichita, la Desești, o noapte

am spart-o toată, cu horinca-n bot;

Gutâiu-și scutura cireșe coapte...

Va scrie despre ele-un...Herodot!

 

         Citiți mai departe

 

CARTEA CU PRIETENI

                   

                  

          N-am să mai fiu tânăr niciodată!

Mâna mea n-o mai dormi pe-un sân;

Pe înrouratul trup de fată,

Nu mai fi-voi eu nicicând stăpân!

 

Alte vremi veni-vor?! Nu se știe!...

Ochii mei vor rostui cuvânt,

Să-l așeze iar în poezie

Și mesteceni să aplece-n vânt?!

 

N-am să mai fiu tânăr niciodată!

Murele s-or coace tot la fel...

Cine-o mai învârte cerul, roată?!

Voi fi iarbă verde pentru-un miel?!

 

  

             M-au iubit Ardealul, fetele-i frumoase!

 

M-au iubit Ardealul, fetele-i frumoase!

păr de aur dulce, cu miresmi de tei

ce desculțe-mi intră-n măduva din oase,

sfârcul – flori de piersici – dându-ți să îl bei!

 

Sălcii verzi, pletoase, Someșul, la vale,

plete somnoroase ducea rostogol;

cu Omar Khaayamul goleam mari pocale,

vin de Pasargade, roșu și domol...

 

Clujul cu lalele, liliacu-n soare,

peste cruzii umeri răsturna răcori...

M-a iubit Ardealul, ce și-acuma are

pentru mine, poate, multe închisori!...

  

  

       Vagabond prin Ardeal

      Eu am iubit femeile frumoase,

trupuri fierbinți, de-atâtea fete mari,

ce abureau prin parcuri, pe terase

sub pofticioșii ochii mei, barbari!

 

Cicoarea,-n valuri, năvălea spre mine;

întregul lan mă împingea spre cer;

pe Vaser, mocănițele, pe șine,

strigau: „Trăiască acest poet becher!”

 

Nu îmi păsa ca-n verile acelea,

fără un șfanț eram în buzunar;

că arămie-a trupului meu, pielea

mi se zvânta pe-o creangă se stejar...

 

  

                Alexandru (Șoni) Franyi

Mi-e iar dor de Coștiui, dar și de Șony,

prietenul maghiar, ce frate-mi e;

de școala din Văleni, de-acei coconii!

S-au dus cu toții atât de repede...

 

Nu știe omul câte zile are

(trecute, însă,-n „Cartea Vieții”- or fi!),

dar bucură-te pentru fiecare,

căci vei pleca, fii sigur, într-o zi!...

 

„Mai dă-l în mă-sa! -or zice cioflingarii;

Turnul Babèl s-a spart de capul lui!...”

Doar cu copita știu lovi măgarii...

Mi-e dor de Șony și de-al lui Coștiui!

 

 

                     Citiți mai departe

LESPEDEA DE MORMÂNT A UNUI BAN AL CRAIOVEI

 

Orice lespede de mormânt e nu doar amintirea unui om, a clipei cea repede ce ni s-a dat, ci însăși o parte a istoriei noastre naționale, care, prin ea, respiră și azi, minunându-ne prin forța, vitalitatea și vigoarea acestui neam!

De câteva decenii, în incinta Bisericii „Sfânta Cuvioasă Parascheva” din Ciredaru (Băbeni-Gară), parohie a preotului Chera Dicui, apartinătoare a orașului Băbeni, județul Vâlcea, în Sf. Altar se află o asemenea lespede de mormânt de aproximativ 1,80 m. lungime/1m. lățime, frumos ornamentată floral (cu viță-de-vie unduitoare – simbol al eternei vieți, a nemuririi sufletului uman – ), care, nu doar prin grosimea ei „glăsuiește” că aparține unui om deosebit (cu rang și cu putere economică, desigur), ci, evident, inscripționării sale în limba română, simplă, fără amăgitoare „sclipiri” metaforice, redată în scriere chirilică.

Surprinzător (după cum vom vedea) e faptul că, asemeni „bolovanului”/stâncii enorme, inscripționate tot în chirilică, acolo, în Gruiul Plăcintei, în Dosul Dealului, la Titești, jud. Vâlcea, și pe această lespede de piatră mai întâlnim și ideograme; apoi, literele latine se îmbină (în noianul chirilic) cu litere grecești, semn cât se poate de limpede că într-adevăr, cum spunea Plutharh, grecii au luat alfabetul aramaic de la fenicieni, în sec. VIII î. Hr.

Dar, iată, după ce slavii au pătruns în Peninsula Balcanică, în anul 500 d.Hr., conviețuind cu grecii și cu macedonenii (dar și cu toți geto-dacii sud-dunăreni, care, în anul 100 d.Hr., aveau capitala la Tomis/Constanța și s-au numit, de atunci, vlahi, olahi, încât numele lui Nicolae Olahus avea să fie rostit cu respect la Curtea Coroanei Maghiare, la care ajunsese suveran!), slavii au preluat (se zice) alfabetul chirilic de la greci.

Adevărul, însă, e altul, și anume: Frații Metodiu și Kiril (geto-daci din Cetine, zona VLAȘKA-DRAKIE – adică, VLASIA DACIEI/olahii/vlahii din DACIA sud-dunăreană, pentru că DACIA DE AUR – din vremea lui Rhessos și Abaris – după cum am aflat din „Dacia preistorică” a lui Nicolae Densușianu – avea două capitale, acum 2300 de ani: una la N. de Dunăre (Sarmizegetusa) și alta în S. Dunării (la Kotopolițe, după cum eu însumi am aflat, decriptând, pe cât am putut „Tăblițele de plumb de la Sinaia”; Kotopolițe era, se pare, unde, azi, e Priștina, în Kosovo), au studiat la Thessalonic, oraș geto-dac, ei înșiși fiind geto-daci, așa încât nu un popor migrator e autorul/creatorul alfabetului chirilic, ce a stat, în bună parte, la baza alfabetului limbii române, ci am putea spune că noi înșine le-am creat: atât pe cel chirilic, cât și pe cel românesc! Altminteri, cum se explică faptul că nicio națiune, nu folosește un alt alfabet, în afara celui creat de ea însăși?!

  Citiți mai departe

TO SI BE (LA PATRU CĂNI)

 

Nu am întâlnit până acum o altă carte mai adâncă decât Biblia. A încerca să-i pătrunzi nenumăratele taine, e ca și cum, de unul singur, ai cuteza să-ncepi săparea unui tunel, traversând pământul, dintr-o parte în cealaltă, ori cum ai vrea să străbați văzduhul, în infinitul, universul cu piciorul sau cu mintea.

Însuși Sf. Ap. Pavel recunoaște că „Evanghelia” nu e de obârșie omenească, ci cerească:

„Fraților, vă mărturisesc că Evanghelia propovăduită de mine nu este o obârșie omenească; pentru că n-am primit-o, nici n-am învățat-o de la vreun om, ci prin descoperirea lui Hristos”.

(Biblia – Epistola lui Pavel către Galateni, Cap. 1/11și 12)

 

Iar lucrul acesta este demn de crezare, căci, deși SF. Apostol Pavel, inițial a prigonit Bisericile Domnului (având, pe atunci numele de Saul), mai apoi, având o revelație, a devenit unul dintre cei mai mari propovăduitori ai învățăturilor Domnului Nostru Iisus Hristos, mai ales după ce el însuși l-a cunoscut la Ierusalim, fiind, poate, ultimul dintre apostolii Săi:

„V-am învățat înainte de toate (se adresează Corintenilor, n.n.), așa cum am primit și eu: că Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi; că a fost îngropat și-a înviat a treia zi, după Scripturi; și că i S-a arătat lui Chifa (fratele lui Iisus Hristos, n.n.), apoi celor doisprezece (apostoli. n.n.).

După aceea S-a arătat la peste cinci sute de frați deodată, dintre care cei mai mulți sunt în viață, iar unii au adormit.

În urmă s-a arătat lui Iacov, apoi tuturor apostolilor. După ei toți, ca unei stârpituri, mi s-a arătat și mie, căci eu sunt cel mai neînsemnat dintre apostoli; nu sunt vrednic să port numele de apostol, fiindcă am prigonit biserica lui Dumnezeu”.

(Biblia – 1. Corinteni, Cap. 15/3, 4, 5, 6, 7 și 8)

 

sau:   citiți mai departe

                 

Coiful de aur al lui Decebal

 

        A descifra/decripta inscripția de pe coiful de aur descoperit la Coțofenești (actuala comună Verbilău, județul Prahova, în anul 1928, despre care unii așa-ziși istorici spun că ar fi din sec. V-IV Hr.), nu este deloc o muncă ușoară, dar a denatura adevărul despre destinul poporului român e de-a dreptul diabolic!

Însăşi lista cronologică publicată de aceşti istorici lasă loc de interpretare şi de privire piezșă asupra pregătirii lor.

Iată, așadar, „arborele genealogic” expus de ei:

1. CHARNABON (strămoșul acestui popor!), sec. V î.Hr.;

2. DROMICHETE (sec. 6-4 î.Hr.); corect, sec. IV-III î.Hr.;

3. BUREBISTA;

4. DURAS DIURPANEUS;

5. ROLLES (?!!); acesta era rege nu în Dacia, ci în Tracia Mare, care într-adevăr, includea și Dobrogea (Scythia Minor) de azi; în sec. I. î.Hr. el i-a ajutat pe romani să-i bată pe bastarnii nord-dunăreni, în anul 29-28 î.Hr., pentru care generalul Crassus i-a propus Împăratului Octavian Augustus să-i acorde titlul de  „prieten și apropiat al poporului roman”.  

Decebal a fost trădat de 7 generali:

1. Daceozatot - comandantul armatei Daciei.

2. Sluzitua;

3. Atzetamad Filexr;

4. Matot Zgetotezem - mare comandant al geților;

5. Datodelxtot Kdcilia;

6. Smolixtos;

7. Doigeto Tremi Getoe - comandant suprem al Armatei Geților, cel care i-a și smuls, probabil, coiful de aur lui Decebal, ducându-l în Geția.

Citiți mai departe