Mara, Doamna lui Mircea cel Bătrân, e îngropată la
Câmpulung Muscel
– se dedică verișorului
meu,ing. dr. Gh.Smărăndoiu, din California (SUA) –
Cu mult înaintea lui Ștefan cel Mare,Domnul Moldovei,
Mircea cel Bătrân s-a dovedit a fi ,,mare iubitor”, vorba cronicarului, căci
doar era de stirpă Basarabă ( strănepotul lui Basarab I, întemeietorul Țării
Românești, după bătălia de la Posada,
din 9-12 nov. 1330)!
I-a plăcut acestui neam Basarabesc să-și ia fecioare
străine, în special unguroaice ori sârboaice, așa cum sârboaică era și viitoare
Doamnă Mara, care, se pare, nu se obișnuise cu gândul că ,,năvalnicu”-i bărbat,
Mircea cel Bătrân o mai iubea și pe ,,autohtona” Anca, în pomelnicele de la
Tismana, Arnota și Râmnic ea apare, semn
clar că biata Doamnă Mara degeaba îi dăruise o grămadă de copii ( Mihail, Radu
Praznaglava, Alexandru Aldea, Vlad Dracul – tatăl lui Vlad Țepeș - și două
fete: Ana – căsătorită cu Radic, mare celnic - și Arina – căsătorită cu
sultanul Musa Celebi); degeaba era ea de neam crăiesc, sârbesc și împărătesc (
strănepoată a Împăratului Bizantin Mihail Glabas, care, fiind învins de Ștefan
Uroș II Milutin, îi dă craiului sârb pe fiica sa, Simonida, cea care va fi
mama a două fete: Ana și Calimichia,
aceasta din urmă ajungând să fie viitoarea mamă a lui Mircea cel Bătrân, după
cum am aflat de la Stelian Brezeanu, din lucrarea sa intitulată ,,O istorie a
Imperiului Bizantin” (Editura Albatros 1981, București, p. 182) și, pe
deasupra, Mara îi era și verișoară primară!
Dar, se vede, ,,iubirea dintâi” fusese luată de vânt!
Duse fuseseră și alergările nerăbdătoare ale Mircii-vodă, de la Arhiepiscopul
de la Ohrida, la Patriarhul de Constantinopole ,, care răspunse că nu aprobă o
însoțire cu o femeie care-i este rudă atât de apropiată, însă că nu dezaprobă o căsătorie recunoscută
de Arhiepiscopul de Ohrida. Uite popa, nu e popa! Și Mircea se însură” (C. Gane
– Trecute vieți de doamne și domnițe, vol. I, Chișinău, Editura Universitar,
1991, p. 16 )
Așa se face că, la târnosirea Bisericii voievodale a lui
Mircea cel Bătrân, de la Cozia (1386), ea, Mara, nu apare în pictura votivă,
așa cum ar fi fost normal, ci ,,macheta” Mănăstirii Cozia e ținută cu mâinile
de Mircea cel Bătrân și fiul său cel mare, Mihail, care, iată, purta numele
stră- străbunicului său, Împăratul Bizantin Mihail Glabas.
În zilele noastre ( doar câteva decenii în urmă), la
Budești, Vâlcea, s-a descoperit o coroană domnească, frumos lucrată, împodobită
cu pietre scumpe, de mare preț, pe care scria ,,ANCA”!
Dar, oare, Râmnicul nu era ,,orașul Domniei mele”, așa cum a spus Mircea
cel Bătrân?!
Asta înseamnă, poate, că fratele său, Dan, îi era frate
vitreg și acestuia Radu I îi lăsase
Curtea de Argeș, unde bunicul lor, Nicolae-Alexandru, își stabilise Capitala și
tot aici întemeind, pentru prima oară, Mitropolia Țării Românești; a doua
Mitropolie fiind ridicată, apoi, de Neagoe Basarab, la Târgoviște, acesta din
urmă făcând și Mănăstirea din Curtea de Argeș, după cum așa de frumos ne spune
renumitul cronicar muntean Radu Popescu (Rafail, ca și călugăr):
,,Acest Neagoe-vodă a fost fecior Pârvului vornecul,
nepot de frate bunului Barbu Craiovescul. Carele, luând domenii, multe bunătăți
spun să fie făcut și aicea în țară, și pe la Ierusalim, la Sfetagosa (Muntele
Sfânt, Muntele Athos, n. n. ), mile și mănăstiri pe acolo au dres, au innoit,
și aicea în țară 2 mănăstiri mari a făcut: una, Mitropolia din Târgoviște;
alta, mănăstirea de la Curtea de Argeș, care potrivă nu avea în toată lumea, mi
se pare, în meșteșugul lucrărilor ce să văd, pe den afară de piatră cioplită
peste tot, și cu flori săpate peste toate pietrile și toată biserica; ce sunt
atâtea sute de flori (cât) nu se află doao flori să se asemene una cu alta. În
scurte cuvinte, în lume nu să va afla ca aceasta; fericit cel ce au făcut-o,
fericiți cei ce au lucrat-o; vrednici sunt de laudă!” (Radu Popescu – Istoriile domnilor Țării
Românești. Cronicari munteni. 2, Editura Minerva, București, 1984, p. 42)
Și Doamna lui Neagoe Basarab (pe nume, Milița-Despina)
era tot sârboaică, din neamul despoților sârbi Brancovici, dar, după moartea
soțului ei (în 1521) avea să își găsească și ea (dar și Teodosie și fiii ei)
moartea tot printre străini, ajungaând să cerșească (spre a supraviețuii) la
Țarigrad (Istanbul), așa încât ne-ntoarcem iarăși la nefericita Doamnă Mara a
Mircii-Vodă, pe care o lăsaserăm în urmă cu mai bine de 100 de ani, al cărei
chip e zugrăvit la Schitul Brădet, frumoasă, distinsă! Se vedea bine că se
trăgea din neamul împărătesc al Bizantinilor.
Dar când vezi că ,,iubărețul” Mircea dă năvală prin
ograda verde a Țării și ridică Sf. Mânăstire Domnească la Cozia, cum să nu îți
faci griji că n-o sa-i fii alăturea, mormânt lângă mormânt, ci printre neamuri
îndepărtate, de altă credință, căci acolo, la Câmpul-lung Muscel era îngropată
și Marghita, Doamna lui Basarab I, (unguroaică, catolică), dar și Clara (tot
unguroaică și catolică; era Doamna lui Nicolae-Alexandru); poate și Doamna lui
Vladislav-vodă, fiul Clarei; Doamna lui Radu I (zis cel Mare), Calinichia și
Mara erau de religie ortodoxă!
Trâind, printre ,,papistașele” din Câmpul lung Muscel, se
pare că și Mara, biata, a trecut la catolicism, ctitorind (asemenei viitoarei
Doamnei Maria Brâncoveanu, la Surpate), ,,biserică romanică”. Deci, catolică:
,,Fiind și preoți de la Biserica domnească de la Campulung
( Muscel, n.n. ) , care este făcută de doamna Mircii-Vodă” (adică, de Doamna
Mara, n.n.).
(Radu Popescu, op. cit., p. 203)
Și ce se-alege din ,,repedea clipă ce ni s-a dat?! Doamna
Mara, cu Biserica romană, domnească ( aici fiind ingropată) și cu Râul Doamnei,
ce trece prin Câmpulung Muscel, iar Doamna Maria Brâncoveanu, : cu ctitoria ei
de la Surpate (unde este îngropată) și cu Drumul Doamnei, care, iată, le
păstrează trecerea prin această lume ce aleargă după vânt, ,,având în cap numai
fumuri”, cum zicea Rafail monahul!
Dar când în urmă îți lași ctitorie
și nume de râu ori de drum,
lacrima neamului, iată, învie
și curge întruna, duium...
Atuncea, clopote încep ca să bată
din Constantinopol până-n Bucegi;
sudoarea lor e-atât de curată,
încât nu vor fi niciodată pribegi,
căci scris-au monahii, în albe chilii,
de Mara, Milița-Despina,
ca tu, suflete, -nspre ele să vii,
s-aprinzi lumânării lumina...
Și, dacă încă rămas-am sub stele,
lui Dumnezeu, popor de-împărați,
Basarabilor las și-eu vorbele mele:
,,Pe umerii voștri stau Munții Carpați!...”
Surpate, George Voica
19 februarie 2026
