Încă
de acum 25 de ani (din2001), de când am fost în Țara Loviștei, văzând pietrele
cu litere chirilice, mi-am dat seama că, într-adevăr, aici a fost leagănul
culturii și civilizației românești, a acestui neam traco-geto-dac, peste care
s-au revărsat, ca o maree lingvistică (îndeosebi), mai multe neamuri
migratoare, venite din largile, dar neîncăpătoarele stepe pontico-caspice, așa
încât, tocmai de acolo venind, au ajuns până sub zidurile strălucitorului
Constantinopole, fala Imperiului Bizantin.
Și
aici am în vedere, mai cu seamă, populația slavă, care s-a aliat cu acele
mulțimi turanice ale stepei amintite; s-a amestecat cu acestea, impunându-se,
însă, prin cultura lor, ce avea să culmineze cu scrierea chirilică a fraților
vlași Metodiu și Kiril, aceștia fiind cei dintâi care și-au făcut studiile la
Tessalonic, preluând de la greci majoritatea (ori o mare parte) din alfabetul
acestora. E drept că și grecii (după cum am aflat de la Pliniu cel Tânăr,
din „Vieți paralele”) au
împrumutat alfabetul de la fenicieni, aceștia fiind primii care au născocit
alfabetul.
Susțin
cele de mai sus (referitor la migrația slavilor, cărora li s-au adăugat
bulgarii și cutrigurii), pe baza informațiilor culese de la distinsul istoric
Stelian Brezeanu:
„Sec.
VI (deceniile 2-3). Slavii apar pentru întâia oară la Dunărea de Jos, venind
de la este de Prut; în alianță cu bulgarii și cutrigurii (nomazi,
turanici, înrudiți cu hunii și bulgarii stabiliți în Macedonia, au trăit în
stepele nordice ale Mării Negre, adică în stepele pontico-caspice, n.n.) întreprind
primele incursiuni la sud de Dunăre, pustiind Moesia, Iliria și Tracia,
ajungând sub zidurile Constantinopolului”.
(Stelian Brezeanu – O Istorie a
Imperiului Bizantin, Editura Albatros, București, 1981, p. 23)
Dar
acele populații migratoare, barbare, se subînțelege că nu aveau decât „cultura”
invaziei, a sabiei și a calului, ci nicidecum cultura macedonenilor, a
grecilor, a vlașilor, adică a geto-dacilor sud-dunăreni, romanizați de Imperiul
Roman, căci Grecia și Macedonia fuseseră cucerite și romanizate cu aproximativ
360 de ani mai înainte de a veni „mareea stepei turanice” revărsându-se
până la Constantinopol, încât nu e deloc de mirare de ce Radu Nigru, voievod de
Priștina, de origine macedo-vlahă, avea să-și părăsească locul de baștină,
sud-dunărean, în 1128 și să treacă, la nord, Dunărea, stabilindu-se, mai întâi,
la Făgăraș, după care avea să treacă munții, ajungând la Câmpulung (de Argeș),
el fiind, de fapt (după părerea mea), acel legendar Negru-Vodă!
Dar să revenim la
invazia slavilor (și-a aliaților lor) în Tracia.
Se subînțelege că
slavii (în special sârbii) erau, totuși, aplecați spre cultură, comparativ cu
cei ce veniseră cu ei, așa încât nu e de mirare de ce pe verso Icoanei Maicii
Domnului, Făcătoare de Minuni, de la Mănăstirea dintr-un Lemn, a fost făcută o
pictură, reprezentând Judecata de Apoi, căci am descoperit foarte,
foarte clar anul executării picturii (610 d. Hr.), dar și „zugravii”:
Dyonisie Vlac și Gavreli Trice (Trițe). Deci, un vlah și un sârb!
