LESPEDEA DE MORMÂNT A LUI MIHNEA MIHAIL – STRĂBUNICUL LUI BASARAB I ( ÎNTEMEIETORUL ȚĂRII ROMÂNEȘTI,1330)

 

Lespedea de mormânt („lespedea albastră”) de la Titești, jud. Vâlcea, cred că este una dintre cele mai interesante și mai grăitoare lucrări de adevăr istoric din această țară, pentru că, până acum, poate că mulți istorici puneau la îndoială adevăratele rădăcini ale acestui popor, unic prin mozaicul său lingvistic, etnografic și cultural!

Susțin acest lucru, deoarece, dacă în lucrările anterioare (publicate recent pe Internet: e vorba de prima piatră de hotar a slavilor din această parte a Europei, dar și de unul dintre primii voievozi munteni, și anume PIMEN), am decriptat că, într-adevăr, în anul 560 slavii se stabiliseră deja, în Țara Loviștei, trăind în bună pace cu populația geto-dacă romanizată, iată că tot ei, slavii, ne aduceau, pentru prima dată, alfabetul chirilic și ne puneau domni și mari preoți, ca Pimen, de exemplu. Și asta, pe la anul 900 d.Hr.

În plus, mitul alfabetului chirilic născocit ori preluat de la greci de frații Metodiu și Kiril, nu mai poate sta în picioare, căci noi sârbo-românii din Țara Loviștei foloseam, iată, alfabetul chirilic cu aproape 300 de ani mai înainte de cei doi frați din Cetine (Macedonia sau Grecia de nord), care studiaseră la Thessalonic.

Faptul că sârbii și macedonenii (la care s-au adăugat și avarii, în anul 508, la opt ani după venirea emigranților slavi) se încuscriseră și, mai târziu aveau să dea voievozi și-n Priștina (vezi IO RADU NIGRU, v.v. Priștina 1128!), denotă limpede că mai întâi trecuseră pe aici, prin Ardeal și nordul Munteniei (Țara Loviștei), unde inițiaseră cultul religios, puseseră pietre de hotar, frumoase, cu litere chirilice, ce glăsuiau despre „pace” și despre „milă”, dar, mai cu seamă, de „Mesia”, de „Domnul Domnilor”, adică Iisus Hristos!

Aveau în sufletul lor un fel de dor pentru Bizanț, pentru ortodoxie, iar aplecarea spre cele sfinte denotă nu doar că ei înțeleseseră înaintea noastră (rugători la Soare!) că există un Creator al tuturor celor văzute și nevăzute, însă e bine să trăiești în milă și-n pace cu neamurile din preajmă, iar pentru aceasta zidiseră, iată, aici, în Țara Loviștei, la CĂȘĂRIA, lângă „IEZERE” (pentru că acolo erau trei lacuri; azi, mai e doar unu), prima biserică, la anul 900, ca, mai apoi, să-i găsim, după cum vom vedea, la anul 1244, când aveau, se pare, Episcopie.

Altminteri, de ce tătarii Hoardei de Aur a lui Batu-han (? - 1255), ajunși în Țara Loviștei, ar fi omorât nu doar voievodul (MIHNEA MIHAIL), ci și doi mari preoți (Isaia și Arsenie), punându-l în scaun pe voievodul SENESLAU, care nu poate fi decât fiul voievodului Mihnea Mihail.

„Lespedea albastră” de la Titești ne vorbește atât de limpede, pe jumătate din ea (partea de sus) de voievodul omorât de tătari, în anul 1244, după ce, cred, s-au întors din Ardeal, unde invadaseră Ungaria, fiind rău bătuți de sași, în Dealul Pâinii și alergați de aceștia până la intrarea în Muntenia, adică în Țara Loviștei, după cum am citit la P. P. Panaitescu.

                            Citiți mai departe

BASARAB I E ÎNGROPAT LA TITEȘTI, ÎN ȚARA LOVIȘTEI

 

Orice istoric din această Țară e, cred,  absolut convins că Basarab I (ori Basarad sau Basaraba, așa cum apare în „Cronica” polonezului Stryjkowski, tipărită la Warszawa/Varșovia, în 1848, cronicarul relatând evenimente istorice din călătoria sa, de la 1574, în Țările Române și în Turcia), cel care a întemeiat Țara Românească, în 1330, după Bătălia de la Posada, nu ar putea fi înmormântat decât la Curtea de Argeș, ori, de ce nu, la Câmpulung, însă nu este așa, și iată de ce!

            Dacă, într-adevăr, Domniei Sale îi ridicase (pe Râul Doamnei), la Câmoulung, Biserică Romană (ea, Doamna Marghita fiind catolică), o făcuse din dragoste lumească, însă nu trebuia să fie de-a pururea, neapărat, alături de ea, ci poate că-și dorise să-și afle „hodina de veci” la Curtea de Argeș, pentru că doar acolo ctitorise el Capitala Țării Românești.

Și tot acolo, fiul său, Nicolae-Alexandru, avea să ridice Biserica Domnească „Sf. Nicolae” (ce-i poartă numele!), dar avea să înființeze (în 1359) prima Mitropolie a Țării. Apoi, nepotul său, Vladislav I, va înființa și el a doua Mitropolie, la Severin, și tot ortodoxă.

În plus, fiind sfătuit cu har de către călugărul sârb Nicodim, Vladislav I va ctitori Mănăstirea Vodița (1370-1372) și Mănăstirea Tismana (1371-1378), fără să-i mai pese de îndemnurile mamei sale vitrege, Doamna Clara, care era catolică și a-ncercat să-l atragă și pe el la „papistași”!

Dar să revenim la Nicolae-Alexandru, fiul lui Basarab I.

Iată că și acesta i-a urmat tatălui său, luând-o (cum deja am spus) pe Doamna Clara, dar acest lucru s-a întâmplat după ce i-a murit Doamna dintâi, Maria, cu ea avându-l pe Vladislav I și o fată, Anca, iar cu Doamna Clara, pe Ana, cea care s-a căsătorit cu Strațimir, devenind, astfel, Împărăteasa Bulgariei, dar și catolică, după cum aflăm de la C. Gane, pe când sora ei vitregă, Anca (făcută cu Doamna Maria, cea decedată), nu și-a schimbat ortodoxia, devenind Împărăteasa Serbiei, căci se căsătorise cu craiul Uroș.

Ne spune moldoveanul C. Gane:

„Doamna Clara, fiind bigotă şi în strânse legături cu regele Ungariei şi cu Papa, şi-a petrecut viaţa de Doamnă în Curtea de Argeş, atât în timpul domniei soţului ei (Nicolae-Alexandru, 1352-1364, cât și într-a fiului ei vitreg, viteazul Vodă Vladislav (1364-1377, n.n.) căutând să convertească pe soţ, pe fiu (fiul vitreg, Vladislav I, făcut de Nicolae-Alexandru cu Doamna dintâi, Maria, n.n.), pe fratele ei, pe boieri şi tot poporul la adevărata credinţă creştinească, după părerea ei, catolicismul. Cu toate aceste strădanii, cu toate că era înconjurată de preoţi şi de misionari papistaşi, cu toată corespondenţa ce întreţinea cu scaunul papal din Roma, ea nu reuşi să catolicească decât numai una din fetele ei, Ana (a doua fată, Anca, îi era fată vitregă, fiind făcută de Nicolae-Alexandru cu Doamna dintâi, Maria, mamă bună și a lui Vladislav I, n.n.), care ajunse nevastă de crai, alui Straşimir, Ţarul Bulgariei. Biserica papistaşă (Romană, n.n.) din Curtea de Argeş a fost făcută de ea, acea biserică ale căror pitoreşti ruine se mai văd şi astăzi, pe un deal, în mijlocul grădinei publice din acel orăşel de provincie, fostă glorioasă capitală a Ţării Româneşti.

Un alt succes trecător al Doamnei Clara fu cel de a influenţa pe fiul ei vitreg, Vladislav I, după ce acesta, în anul 1369 (când Basarab I nu mai era; murise în 1352, n.n.), încheiase definitiv pacea cu regele Ungariei, a-l influenţa sau poata a-l sili, să cheme pe un episcop catolic, din Transilvania, în Ţara Românească, pentru a sfinţi aici biserici şi altare, pentru a ierta păcate şi a judeca pricini. Ceea ce dovedeşte de altfel, că numărul catolicilor din ţară era totuşi destul de mare”.

(C. Gane – Trecute vieți de doamne și domnițe, vol. I, Editura „Universitas”, Chișinău, 1991, p.p. 16-17)

                      Citiți mai departe

Lespedea de mormânt a prmului voievod al românilor: PIMEN, anul 900 d.Hr.

 

Dacă într-o lucrare anterioară vorbeam de cea mai veche scriere chirilică din spațiul românesc și aveam în vedere crucea de pe mormântul lui P(I)MEN din Țara Loviștei, n-aș fi bănuit că norocul venea să-mi surâdă, în sensul că, datorită (iarăși) D-lui prof. Mișu Călinoiu (din Titești, jud. Vâlcea), aveam să aflu confirmarea morții lui Pimen (anul 900), nu doar, iată, de pe crucea funerară, ci și de pe lespedea mormântului său, unde e menționată aceeași dată (900 d. Hr.).

Dar marea, foarte marea surpriză avea să apară consemnată, prin săparea în piatră a faptului că era, poate, și primul voievod român din stânga Oltului, cu foarte mult timp mai înainte de Seneslau, cel care fusese menționat și în „Diploma Cavalerilor Ioaniți”, din 1247, ca fiind voievod în zona Titești (Țara Loviștei) sau în zona Aref (în Argeș), aproape de Cetatea Poienari, din sec. XIV-XV d.Hr.

Așadar, acel Mare Preot (venit din Ighișu Vechi, de lângă Mediaș, pe numele său Pimen Ighidiș), pare a fi primul voievod român, la anul 900, căci iată ce scrie pe lespedea sa de mormânt:

                                          Citiți mai departe

                                     

PIATRA DE HOTAR CU SCRIERE CHIRILICĂ, DIN TITEȘTI VÂLCEA. Anul 560 d.Hr.

 

        Trebuie să-i mulțumesc, iar și iar, Bunului Dumnezeu care, iată, m-a învrednicit cu bucuria cuvântului ce curge din piatra de hotar dintre noi și cer, mai întâi, ca după aceea, să se reverse peste întreaga noastră istorie națională, atât de mult hulită de unii, dar care știe să nu răspundă vrăjmășește, ci prin miresmi de chirilice litere/cuvinte săpate cu milă și pace, aici, în frumoasa Țară a Loviștei.

         Spun, „aici”, dar am în vedere întregul spațiu românesc, de la nord și de la sud de Dunăre, că niciun alt popor n-a avut, de-o parte și de cealaltă a fluviului, două capitale antice: Sarmizegetusa și Kotopolițe (Priștina, în Kosovo), pe care, pe bună dreptate, și azi, sârbii o numesc capitala lor dintâi, deși „dintâi”, în străvechime, fusese a geto-dacilor.

Dar vremurile cură și așa vor face de-a pururi, încât găsesc de cuviință să mă apropii de-nceputurile Evului Mediu, când slavii (sec. V-VI d.Hr.) de la Nipru, Bug și Nistru s-au revărsat ca o maree în clocot peste Țările Baltice, Moravia, Slovacia, Vistula, Croația (până-n spațiul venet!), Serbia, Macedonia, Bulgaria, încât Stara Planina (cândva geto-dacică, sud-dunăreană; asemeni, Rodope, Munții Haemus) era sub călcâiul lor.

Și-atunci, firește, te-ntrebi: Dar pe noi, pe geții și dacii nord-dunăreni, ne-au ocolit?! Au rămas Ardealul, Moldova, Muntenia și Oltenia fără de păs?!

Evident, că nu! Oare toponime ca: Brașov, Lipova, Orșova, Râșnov, Baskov, Craiova, Gherla, Turda, Prahova, Abrud etc., etc., ori hidronime , ca: Bistrița, Trotuș, Târnava, Cerna, Bârzava, Luncavăț ș.m.a. sunt o invenție poetică, nemaivorbind de andronime sau unelte de uz casnic, care, cu toate, vorbesc de la sine de o mare, foarte mare invazie slavă ce avea să-și arate, totuși, binefacerile, căci, orice s-ar spune, într-adevăr, în tot răul e un bine!

Susțin, imparțial, acest lucru, pornind tocmai de la o piatră de hotar din Țara Loviștei, pe care Dl. prof. Mișu Călinoiu din Titești (jud. Vâlcea) mi-a trimis-o (foto), și căruia iarăși îi mulțumesc!

                                      Citiți mai departe

Cultul vițelului/taurului, din Mesopotamia, până la Porolissum (în Dacia Porolissensis)

 

Nicolas Poussin: Adorarea Vițelului de Aur

Trebuie să recunosc, cu uimire, că acel cult al vițelului/al taurului nu mi-a atras prea mult atenția, deși îl întâlnisem la mai multe popoare: hitiți, babilonieni, sirieni, evrei, egipteni, până ce, în urmă cu două decenii mi-a fost dat să văd (la Muzeul de Artă și Arheologie din Zalău, jud. Sălaj) trei sau patru exemplare de viței sculptați în piatră, cu o artă desăvârșită, care m-a pus pe gânduri, fiindcă tocmai vizitasem Cetatea romană Porolissum, ridicată, în 106 d.Hr., de Împ. Traian, care, mai târziu, în vremea Împăratului Septimiu Sever (193-211 d.Hr.), avea să poarte rangul de municipiu și să fie declarată Capitala Daciei Porolissensis, „porolisum” însemnând (în traco-geto-dacă) „trecere”.

De fapt, așa și era, pentru că făcea trecerea dinspre teritoriul ocupat de Imperiul Roman și dacii liberi, cei din Oașul și Maramureșul de azi!

Și, tottuși, nu-mi venea să cred că în cultul roman apărea, iată, vițelul, cele 3 sau 4 exemplare de la Muzeul din Zalău provenind din această cetate, cea mai nordică cetate a Imperiului Roman!

Evident, însă, că acel cult nu putea aparține niciunui spațiu geto-dac, și atunci mi-am dat seama că acea cetate, Porolissum, nu fusese ridicată de strămoșii noștri, ci de alte seminții ce coborau adânc în spațiul sumerian, mesopotamian, dintre fluviile Tigru și Eufrat, pe care romanii le cuceriseră în cea mai mare parte, încă din vremea Împ. Traian, care a și murit în acel areal, în Siria, în 117 d.Hr., fiind otrăvit, zilnic (după cum el însuși a recunoscut, iar lucrul acesta l-am aflat de Pliniu cel Tânăr, secretarul său, din opera sa, „Panegiricul Împăratului Traian”) de Calidromos, un „spion” capturat de gen. lui Decebal, în lupta de la Adamclisi, dintre daci și romani, când toată legiunea romană (6.000 de soldați!) a fost masacrată, iar generalul dac, Șugag, l-a prins pe Calidromos (grec) și i l-a dus regelui Decebal, jurându-i, acestuia credință.

Astfel, regele Decebal, l-a trimis pe „prizonierul spion” Calidromos la regele parților, Pacorus II, cu misiunea de a-l ajuta, în lupta împotriva romanilor, care, evident, amenințau și Media parților, lucru care s-a și întâmplat imediat după 11 august 106 d.Hr., când regele Decebal s-a sinucis, capul și mâna sa dreaptă ajungând, astfel, pe o tipsie, în fața Senatului Roman, ca toată Roma să știe că Dacia a fost cucerită, devenind Provincie Romană.

După această dată, menționată mai sus, Împ. Traian a trecut Hellespontul și a ajuns în Asia Mică, unde moartea (prin „administrarea” zilnică a otrăvii, pusă în pâine de brutarul Calidromos) l-a prins de picioare la Selinuntum, în Munții Taurus, din Siria!

Chiar Împ. Traian a spus, venind spre Roma, fiind pe moarte (a și murit, de fapt, în drum spre Roma!):

„Eu am primit otrava!...”

Iată că din acel spațiu mesopotanian, sumerian, Împ. Traian trimise, poate, 2 legiuni romane („unități auxiliare”) să ridice Cetatea nordică Porolissum, unde erau 5 temple (unul al zeiței Nemesis – zeița răzbunării!), iar la intrarea în aceste temple (ori la unul dintre ele) s-au descoperit acei viței aflați, azi, la Muzeul de Artă și Arheologie din Zalău, viței de o rară frumusețe, poate unici în lume, păstrându-se în toată splendoarea lor.

                                    Citiți mai departe

Cea mai veche scriere chirilică din România. Țara Loviștei, la LACURI (900 D.Hr.)

 

            Încă de acum 25 de ani (din2001), de când am fost în Țara Loviștei, văzând pietrele cu litere chirilice, mi-am dat seama că, într-adevăr, aici a fost leagănul culturii și civilizației românești, a acestui neam traco-geto-dac, peste care s-au revărsat, ca o maree lingvistică (îndeosebi), mai multe neamuri migratoare, venite din largile, dar neîncăpătoarele stepe pontico-caspice, așa încât, tocmai de acolo venind, au ajuns până sub zidurile strălucitorului Constantinopole, fala Imperiului Bizantin.

            Și aici am în vedere, mai cu seamă, populația slavă, care s-a aliat cu acele mulțimi turanice ale stepei amintite; s-a amestecat cu acestea, impunându-se, însă, prin cultura lor, ce avea să culmineze cu scrierea chirilică a fraților vlași Metodiu și Kiril, aceștia fiind cei dintâi care și-au făcut studiile la Tessalonic, preluând de la greci majoritatea (ori o mare parte) din alfabetul acestora. E drept că și grecii (după cum am aflat de la Pliniu cel Tânăr, din  „Vieți paralele”) au împrumutat alfabetul de la fenicieni, aceștia fiind primii care au născocit alfabetul.

            Susțin cele de mai sus (referitor la migrația slavilor, cărora li s-au adăugat bulgarii și cutrigurii), pe baza informațiilor culese de la distinsul istoric Stelian Brezeanu:

            „Sec. VI (deceniile 2-3). Slavii apar pentru întâia oară la Dunărea de Jos, venind de la este de Prut; în alianță cu bulgarii și cutrigurii (nomazi, turanici, înrudiți cu hunii și bulgarii stabiliți în Macedonia, au trăit în stepele nordice ale Mării Negre, adică în stepele pontico-caspice, n.n.) întreprind primele incursiuni la sud de Dunăre, pustiind Moesia, Iliria și Tracia, ajungând sub zidurile Constantinopolului”.

 

(Stelian Brezeanu – O Istorie a Imperiului Bizantin, Editura Albatros, București, 1981, p. 23)

 

            Dar acele populații migratoare, barbare, se subînțelege că nu aveau decât „cultura” invaziei, a sabiei și a calului, ci nicidecum cultura macedonenilor, a grecilor, a vlașilor, adică a geto-dacilor sud-dunăreni, romanizați de Imperiul Roman, căci Grecia și Macedonia fuseseră cucerite și romanizate cu aproximativ 360 de ani mai înainte de a veni „mareea stepei turanice” revărsându-se până la Constantinopol, încât nu e deloc de mirare de ce Radu Nigru, voievod de Priștina, de origine macedo-vlahă, avea să-și părăsească locul de baștină, sud-dunărean, în 1128 și să treacă, la nord, Dunărea, stabilindu-se, mai întâi, la Făgăraș, după care avea să treacă munții, ajungând la Câmpulung (de Argeș), el fiind, de fapt (după părerea mea), acel legendar Negru-Vodă!

Dar să revenim la invazia slavilor (și-a aliaților lor) în Tracia.

Se subînțelege că slavii (în special sârbii) erau, totuși, aplecați spre cultură, comparativ cu cei ce veniseră cu ei, așa încât nu e de mirare de ce pe verso Icoanei Maicii Domnului, Făcătoare de Minuni, de la Mănăstirea dintr-un Lemn, a fost făcută o pictură, reprezentând Judecata de Apoi, căci am descoperit foarte, foarte clar anul executării picturii (610 d. Hr.), dar și „zugravii”: Dyonisie Vlac și Gavreli Trice (Trițe). Deci, un vlah și un sârb!

                        Citiți mai departe

VITRALII ÎN AMURG - Poeme

 

Ay, viața mea!

 

 

Ay, viața mea –

roș trandafir în Dunăre-aruncat,

în fierberea de ape, la Cazane,

când luna nouă

lângă ea mă vrea,

cu trupul proaspăt și așa curat,

precum fecioare-n antice Babiloane!...

 

Ay, viață, viață –

trenuri de noapte, gări necunoscute –

a mea ai fost, mai ești,

cum turle-n Dintr-un Lemn plutesc prin ceață,

miresmi de pere pergamute,

lichior de fragă,

nucă verde,-n cești!...

 

Ay, viața mea –

mireasmă-n calendare – 

caleștile-ți sunt, toate, fără roți;

Brocarturi roșii, moi, de catifea

le poartă, astăzi, vânturi pe spinare,

pe lăncile pierdute de perși, romani și goți!

 

 

Ruine

 

Ruine-n Gobi,

în nisip, palate

și munți de aur, ce topiți au fost

de toți nebunii lumii,

de negustorii,

a’căror oase, astăzi, calcinate

nu sunt măcar în lacre; adăpost

nu vor avea în miezul rece-al humii...

 

Ruine în Sahara, Karakum,

dar și-n Mojave,

Marele Deșert,

prin care târâtoarele-și fac drum,

c-au fost și-atunci, și-acuma numai javre

c-un orizont atâta de incert,

încât fantome albe, violete

mi-apar în orice noapte-n vis

într-un Eden

de vâlvătăi, ce, bete,

rostesc într-una: „Asta le-a fost scris!”,

când un nebun le scoate din joben!...

 

Ruine-n mine,

arămii frunzișe...

Pe Căile Lactee-s numai popi;

femei cu roși’pantofi, în sutiene,

acoperind lascive mandarine;

cu pas suav,

undire de gheișe...

O, ce mireasmă-n care să te-ngropi

și cu o lamă să îți tai trei vene...

 

Dar, din ruine, o lume se va naște;

Walt Whitman soarele va da de-a dura;

firul de iarbă prin nisip va trece,

nepăsător și tandru;

fraged, ca degete de moaște,

când lângă ele tu deschizi Scriptura,

ca Alexandru Macedon s-aplece

pe Babiloane-umbrite de-un leandru!...

     Citiți mai departe