Cultul vițelului/taurului, din Mesopotamia, până la Porolissum (în Dacia Porolissensis)

 

Nicolas Poussin: Adorarea Vițelului de Aur

Trebuie să recunosc, cu uimire, că acel cult al vițelului/al taurului nu mi-a atras prea mult atenția, deși îl întâlnisem la mai multe popoare: hitiți, babilonieni, sirieni, evrei, egipteni, până ce, în urmă cu două decenii mi-a fost dat să văd (la Muzeul de Artă și Arheologie din Zalău, jud. Sălaj) trei sau patru exemplare de viței sculptați în piatră, cu o artă desăvârșită, care m-a pus pe gânduri, fiindcă tocmai vizitasem Cetatea romană Porolissum, ridicată, în 106 d.Hr., de Împ. Traian, care, mai târziu, în vremea Împăratului Septimiu Sever (193-211 d.Hr.), avea să poarte rangul de municipiu și să fie declarată Capitala Daciei Porolissensis, „porolisum” însemnând (în traco-geto-dacă) „trecere”.

De fapt, așa și era, pentru că făcea trecerea dinspre teritoriul ocupat de Imperiul Roman și dacii liberi, cei din Oașul și Maramureșul de azi!

Și, tottuși, nu-mi venea să cred că în cultul roman apărea, iată, vițelul, cele 3 sau 4 exemplare de la Muzeul din Zalău provenind din această cetate, cea mai nordică cetate a Imperiului Roman!

Evident, însă, că acel cult nu putea aparține niciunui spațiu geto-dac, și atunci mi-am dat seama că acea cetate, Porolissum, nu fusese ridicată de strămoșii noștri, ci de alte seminții ce coborau adânc în spațiul sumerian, mesopotamian, dintre fluviile Tigru și Eufrat, pe care romanii le cuceriseră în cea mai mare parte, încă din vremea Împ. Traian, care a și murit în acel areal, în Siria, în 117 d.Hr., fiind otrăvit, zilnic (după cum el însuși a recunoscut, iar lucrul acesta l-am aflat de Pliniu cel Tânăr, secretarul său, din opera sa, „Panegiricul Împăratului Traian”) de Calidromos, un „spion” capturat de gen. lui Decebal, în lupta de la Adamclisi, dintre daci și romani, când toată legiunea romană (6.000 de soldați!) a fost masacrată, iar generalul dac, Șugag, l-a prins pe Calidromos (grec) și i l-a dus regelui Decebal, jurându-i, acestuia credință.

Astfel, regele Decebal, l-a trimis pe „prizonierul spion” Calidromos la regele parților, Pacorus II, cu misiunea de a-l ajuta, în lupta împotriva romanilor, care, evident, amenințau și Media parților, lucru care s-a și întâmplat imediat după 11 august 106 d.Hr., când regele Decebal s-a sinucis, capul și mâna sa dreaptă ajungând, astfel, pe o tipsie, în fața Senatului Roman, ca toată Roma să știe că Dacia a fost cucerită, devenind Provincie Romană.

După această dată, menționată mai sus, Împ. Traian a trecut Hellespontul și a ajuns în Asia Mică, unde moartea (prin „administrarea” zilnică a otrăvii, pusă în pâine de brutarul Calidromos) l-a prins de picioare la Selinuntum, în Munții Taurus, din Siria!

Chiar Împ. Traian a spus, venind spre Roma, fiind pe moarte (a și murit, de fapt, în drum spre Roma!):

„Eu am primit otrava!...”

Iată că din acel spațiu mesopotanian, sumerian, Împ. Traian trimise, poate, 2 legiuni romane („unități auxiliare”) să ridice Cetatea nordică Porolissum, unde erau 5 temple (unul al zeiței Nemesis – zeița răzbunării!), iar la intrarea în aceste temple (ori la unul dintre ele) s-au descoperit acei viței aflați, azi, la Muzeul de Artă și Arheologie din Zalău, viței de o rară frumusețe, poate unici în lume, păstrându-se în toată splendoarea lor.

                                    Citiți mai departe

Cea mai veche scriere chirilică din România. Țara Loviștei, la LACURI (900 D.Hr.)

 

            Încă de acum 25 de ani (din2001), de când am fost în Țara Loviștei, văzând pietrele cu litere chirilice, mi-am dat seama că, într-adevăr, aici a fost leagănul culturii și civilizației românești, a acestui neam traco-geto-dac, peste care s-au revărsat, ca o maree lingvistică (îndeosebi), mai multe neamuri migratoare, venite din largile, dar neîncăpătoarele stepe pontico-caspice, așa încât, tocmai de acolo venind, au ajuns până sub zidurile strălucitorului Constantinopole, fala Imperiului Bizantin.

            Și aici am în vedere, mai cu seamă, populația slavă, care s-a aliat cu acele mulțimi turanice ale stepei amintite; s-a amestecat cu acestea, impunându-se, însă, prin cultura lor, ce avea să culmineze cu scrierea chirilică a fraților vlași Metodiu și Kiril, aceștia fiind cei dintâi care și-au făcut studiile la Tessalonic, preluând de la greci majoritatea (ori o mare parte) din alfabetul acestora. E drept că și grecii (după cum am aflat de la Pliniu cel Tânăr, din  „Vieți paralele”) au împrumutat alfabetul de la fenicieni, aceștia fiind primii care au născocit alfabetul.

            Susțin cele de mai sus (referitor la migrația slavilor, cărora li s-au adăugat bulgarii și cutrigurii), pe baza informațiilor culese de la distinsul istoric Stelian Brezeanu:

            „Sec. VI (deceniile 2-3). Slavii apar pentru întâia oară la Dunărea de Jos, venind de la este de Prut; în alianță cu bulgarii și cutrigurii (nomazi, turanici, înrudiți cu hunii și bulgarii stabiliți în Macedonia, au trăit în stepele nordice ale Mării Negre, adică în stepele pontico-caspice, n.n.) întreprind primele incursiuni la sud de Dunăre, pustiind Moesia, Iliria și Tracia, ajungând sub zidurile Constantinopolului”.

 

(Stelian Brezeanu – O Istorie a Imperiului Bizantin, Editura Albatros, București, 1981, p. 23)

 

            Dar acele populații migratoare, barbare, se subînțelege că nu aveau decât „cultura” invaziei, a sabiei și a calului, ci nicidecum cultura macedonenilor, a grecilor, a vlașilor, adică a geto-dacilor sud-dunăreni, romanizați de Imperiul Roman, căci Grecia și Macedonia fuseseră cucerite și romanizate cu aproximativ 360 de ani mai înainte de a veni „mareea stepei turanice” revărsându-se până la Constantinopol, încât nu e deloc de mirare de ce Radu Nigru, voievod de Priștina, de origine macedo-vlahă, avea să-și părăsească locul de baștină, sud-dunărean, în 1128 și să treacă, la nord, Dunărea, stabilindu-se, mai întâi, la Făgăraș, după care avea să treacă munții, ajungând la Câmpulung (de Argeș), el fiind, de fapt (după părerea mea), acel legendar Negru-Vodă!

Dar să revenim la invazia slavilor (și-a aliaților lor) în Tracia.

Se subînțelege că slavii (în special sârbii) erau, totuși, aplecați spre cultură, comparativ cu cei ce veniseră cu ei, așa încât nu e de mirare de ce pe verso Icoanei Maicii Domnului, Făcătoare de Minuni, de la Mănăstirea dintr-un Lemn, a fost făcută o pictură, reprezentând Judecata de Apoi, căci am descoperit foarte, foarte clar anul executării picturii (610 d. Hr.), dar și „zugravii”: Dyonisie Vlac și Gavreli Trice (Trițe). Deci, un vlah și un sârb!

                        Citiți mai departe

VITRALII ÎN AMURG - Poeme

 

Ay, viața mea!

 

 

Ay, viața mea –

roș trandafir în Dunăre-aruncat,

în fierberea de ape, la Cazane,

când luna nouă

lângă ea mă vrea,

cu trupul proaspăt și așa curat,

precum fecioare-n antice Babiloane!...

 

Ay, viață, viață –

trenuri de noapte, gări necunoscute –

a mea ai fost, mai ești,

cum turle-n Dintr-un Lemn plutesc prin ceață,

miresmi de pere pergamute,

lichior de fragă,

nucă verde,-n cești!...

 

Ay, viața mea –

mireasmă-n calendare – 

caleștile-ți sunt, toate, fără roți;

Brocarturi roșii, moi, de catifea

le poartă, astăzi, vânturi pe spinare,

pe lăncile pierdute de perși, romani și goți!

 

 

Ruine

 

Ruine-n Gobi,

în nisip, palate

și munți de aur, ce topiți au fost

de toți nebunii lumii,

de negustorii,

a’căror oase, astăzi, calcinate

nu sunt măcar în lacre; adăpost

nu vor avea în miezul rece-al humii...

 

Ruine în Sahara, Karakum,

dar și-n Mojave,

Marele Deșert,

prin care târâtoarele-și fac drum,

c-au fost și-atunci, și-acuma numai javre

c-un orizont atâta de incert,

încât fantome albe, violete

mi-apar în orice noapte-n vis

într-un Eden

de vâlvătăi, ce, bete,

rostesc într-una: „Asta le-a fost scris!”,

când un nebun le scoate din joben!...

 

Ruine-n mine,

arămii frunzișe...

Pe Căile Lactee-s numai popi;

femei cu roși’pantofi, în sutiene,

acoperind lascive mandarine;

cu pas suav,

undire de gheișe...

O, ce mireasmă-n care să te-ngropi

și cu o lamă să îți tai trei vene...

 

Dar, din ruine, o lume se va naște;

Walt Whitman soarele va da de-a dura;

firul de iarbă prin nisip va trece,

nepăsător și tandru;

fraged, ca degete de moaște,

când lângă ele tu deschizi Scriptura,

ca Alexandru Macedon s-aplece

pe Babiloane-umbrite de-un leandru!...

     Citiți mai departe

        

Epistolă către românii din America

 

Voi frați îmi sunteți! Vă iubesc întruna!

Aud cum Dunărea tot curge-n noi...

Înfiorată, văd cum trece luna;

cu lunge-mi gene-i mângâi umeri goi...

 

Cei verzi Carpați miresmele revarsă

peste Ocean, umplându-vă iar nări;

vi-e inima de dor așa de arsă,

că a-ți scălda-o-n lăcrimate mări...

 

Și vă-nțeleg; de voi sunt eu aproape,

ca mama de-al ei prunc, în nopți târzii;

cum cerul se rotește peste ape,

peste măceșe roșii, păpădii...

 

E-n voi atâta frământare-amară

și legănări de Bucovine verzi,

că-n voi doinește-ntreaga noastră țară

ce doar cu gândul numai o dezmierzi!...

                                        Voi frați îmi sunteți! Respirați în mine!

Pe prag de mănăstire vă aștept

în satul meu, Surpate, ce-n suspine,

a învățat să fie demn și drept!...

 

De-aceea, de-ți veni în România,

opriți-vă și la căsuța mea!

În lan de grâu, cădea-va ciocârlia;

Luceafărul, asemeni, lângă ea...

 

Vom sta sub tei, când vântu-ncepe-adie;

va răsări, pe ceruri, curcubeu,

că nu-s bogat decât în poezie

și în iubirea ce v-o port mereu...

 

La noi, românii, Ana încă plânge,

căci zid de Argeș, pietrele, o strâng;

în iarbă curg, și-azi, lacrime de sânge,

că trupul ei și sufletu-mi se frâng

și se pornesc, cu Dunărea, la vale;

din Pontul Euxin ajung la voi;

vă văd umplând a noastre cești, pocale...

O, frații mei vreau pace, nu război!

 

                                             

           Surpate,                                                                              George Voica

         30 august 2026 

31 august 2026, Ziua Limbii Române

 

De Ziua Limbii Române

 

Aud o limbă veche, traco-getă,

ce vine, val, Bizanț după Bizanț,

că roua-acestui colț de pe planetă,

se face, la români, un dulce lanț,

 

care cuprinde, -Argeș,  și pe Ana;

,,Învățături Teodosie Neagoi”;

văd tresărind, la Dintr-un Lemn icoana;

lacrimi umplând fântânile, șuvoi ...

 

E ziua ta, bujorul  meu de munte;

tu, limbă dusă-n brațe de țărani,

iar între ei și noi este o punte,

ce strălucește de cinci mii de ani!

 

În toiul verii, pârgă ești în mine;

ne răcorești, precum izvor curat,

căci Eminescu-n faguri de albine,

sămânța ta, ca-n brazde, -a semănat!

 

 

Eu vin de sub mesteceni, din Surpate,

și-n murmur lin, hlamida ta o țes,

că vreau s-o port, de-acuma,-n libertate

și-n ea să pun  tot cerul ce-am cules!...

 Surpate,                                                             George Voica

        10 august 2026

 

 

Epistolă către Traian Dobrinescu

- in memoriam - 

 

Cum te-ai gândit să pleci așa, de-odată,

spre alte spații, ce tu nu le știi,

când viile,-n Orlești, spre tine cată

și te așteaptă,-n toamnă, ca să vii

 

cu-atâți amici, ce pragul casei tale,

noi l-am trecut înrourați și bând

vin roș și negru,-n de pământ pocale,

fără-a gândi că vei pleca-n curând!

 

Purtai în sânge zada din Siberii,

agrișele cu fructe de rubin,

dar și-nflorite crengile de merii,

ce-mpodobeau Imperiul Bizantin

                             *

                       *         *

 Tu n-ai venit la mine, la Surpate!

Te-aș fi primit ca pe un frate bun;

mestecenii ar fi zburat prin sate,       

strigând că te-ai întors dintr-un surghiun,

 

pe care, însă, de acuma, iată,

ești pregătit, de-a pururi, să-l înfunți,

chiar dacă inima mi-e supărată

și între noi sunt suspendate punți...

 

Cum te-ai gândit să pleci, de-acum, Traiane,

în mijlocul acestei veri de foc,

când văd pe mări covoarele persane;

pe cel din mijloc: tu și un prooroc?!       

                               *

                        *         *

Aveai în tine Etne și Vezuvii;

cu degetul cel mic le impingeai;

chiar Dunărea și Volga, și-alte fluvii,

le traversai cu herghelii de cai...

 

Acum nu știu ce să mai cred, că, parcă,

fântânile-ar seca fără să vrea,

când văd prea bine: inima-mi se-ncarcă

de-o liniște adâncă,-așa de grea...

 

Dar mă retrag în umbra ta de zadă,

în draga-ți izbă cu bătrâni mujici;        

văd tălpi de sânge-n proaspăta zăpadă,

și-atuncea simt că ești cu noi aici;

 

că, poate, noua-ți carte-o vei deschide

pe nesfărșite lenur’le de maci;

ne-om imbrăca, cu toți, în roș hlamide

și ne vom pierde printre verzi copaci...

 

Un vânt, ne-o smulge-odată cu frunzișe

și haosul ne-o inghiți,visând

că-am fost doar ionatane și agrișe...

De trecere e omu-așa flămând?!

 

 

 George Voica

 Surpate,

05 august 2026      

                            

Civilizații astrale

 

    Dacă în zilele noastre, inteligența artificială poate deveni o forță teribilă, prin crearea unor arme cum n-au mai existat vreodată pe pământ (deși le-am întâlnit la vechii iuzi, în capodoperele lor literare: Mahabharata și Ramayana), de ce n-am crede, oare, că, într-adevăr, totul se repetă, ciclic: o dată la 5000 de ani?! Altminteri, cum ne-ar putea cineva convinge că Soarele și Luna pot fi oprite-n loc, prin „poruncă” divină, ori prin invocarea unui prooroc, așa cum a fost, de bună seamă, Iosua – cel care a condus armata lui Moise, la ieșirea din robia egipteană, în anul 1449, după o robie de 430 de ani?!

    Isaia i-a urmat lui Moise (după ce acesta a murit și a fost înmormântat în Câmpia Moabului), devenind, firește, Împăratul poporului evreu, care, prin lupte dârze, a cucerit toată Țara Canaanului, învingându-i și pe Amoriți, cel mai vestit popor de luptători din acea vreme, și asta tocmai datorită lui Iosua, după cum aflăm din „Biblie”:

    „Atunci, Iosua a vorbit Domnului, în ziua când a dat Domnul pe Amoriți în mâinile copiilor lui Israel și a zis în fața lui Israel: „Oprește-te, soare, asupra Gabaonului Și tu, lună, asupra văii Aialonului!” Și soarele s-a oprit și luna și-a întrerupt mersul, Până ce poporul și-a răzbunat pe vrăjmașii lui. Lucrul acesta nu este scris oare în Cartea Dreptului? Soarele s-a oprit în mijlocul cerului și nu s-a grăbit să apună aproape o zi întreagă. N-a mai fost nicio zi ca aceea, nici înainte, nici după aceea, când Domnul să fi ascultat glasul unui om, căci Domnul lupta pentru Israel. Și Iosua și tot Israelul împreună cu el s-au întors în tabără, la Ghilgal”.

                                                                (Biblia – Iosua. Cucerirea Țării Canaanilor, Cap. 10, al. 12-15)

    Această neobișnuită întâmplare („fenomenul Iosua”!) se petrecea cam în anul 1200 î.Hr., când, de la        Potopul biblic, din 6200 î.Hr., se scurseseră, iată, 5000 de ani!

    Așadar, o dată la 5000 de ani, se petrecea ceva care nu putea fi explicat.

    Și, totuși, mayașii (care zi de zi cercetau „mersul cerului” – asemeni dacilor, în vremea lui Zamolxe, sec. VI î.Hr., notându-și absolut orice mișcare a constelațiilor, putând, astfel, prevesti ce va urma!) am observat că, o dată la 5000 de ani, axa pământului se înclină, iar polii magnetici ai pământului își schimbă locul!

    Această necunoscută „taină” a fizicii universale a fost numită „ciclul cosmic mayaș”, nume pe care vechii locuitori ai Peninsulei Yucatán, din Mexic, și l-au luat de la zeitatea lor, Maya, de aici „rasa mayașilor”:

    „Centrul cultural Yacatan, reprezentat prin rasa Maya, a dat, în secolele I-VIII d.Hr., arhitecți de mare valoare, constructori ai unor clădiri ornamentate cu sculpturi și basoreliefuri. Legendele lor religioase sunt cuprinse în două cărți: Poporul Vuh și Analele Cacichilor”.

(Diac. Prof. univ. dr. Emilian Vasilescu – Istoria Religiilor, Editura Didactică și Pedagogică, ediția a III-a, București, 1998, p. 53).

                                                        Citiți mai departe