Prezentare cărţi

joi, 5 noiembrie 2026

Lespedea de mormânt a prmului voievod al românilor: PIMEN, anul 900 d.Hr.

 



Dacă într-o lucrare anterioară vorbeam de cea mai veche scriere chirilică din spațiul românesc și aveam în vedere crucea de pe mormântul lui P(I)MEN din Țara Loviștei, n-aș fi bănuit că norocul venea să-mi surâdă, în sensul că, datorită (iarăși) D-lui prof. Mișu Călinoiu (din Titești, jud. Vâlcea), aveam să aflu confirmarea morții lui Pimen (anul 900), nu doar, iată, de pe crucea funerară, ci și de pe lespedea mormântului său, unde e menționată aceeași dată (900 d. Hr.).

Dar marea, foarte marea surpriză avea să apară consemnată, prin săparea în piatră a faptului că era, poate, și primul voievod român din stânga Oltului, cu foarte mult timp mai înainte de Seneslau, cel care fusese menționat și în „Diploma Cavalerilor Ioaniți”, din 1247, ca fiind voievod în zona Titești (Țara Loviștei) sau în zona Aref (în Argeș), aproape de Cetatea Poienari, din sec. XIV-XV d.Hr.

Așadar, acel Mare Preot (venit din Ighișu Vechi, de lângă Mediaș, pe numele său Pimen Ighidiș), pare a fi primul voievod român, la anul 900, căci iată ce scrie pe lespedea sa de mormânt:

                                          Citiți mai departe

                                     



PIATRA DE HOTAR CU SCRIERE CHIRILICĂ, DIN TITEȘTI VÂLCEA. Anul 560 d.Hr.


 

        Trebuie să-i mulțumesc, iar și iar, Bunului Dumnezeu care, iată, m-a învrednicit cu bucuria cuvântului ce curge din piatra de hotar dintre noi și cer, mai întâi, ca după aceea, să se reverse peste întreaga noastră istorie națională, atât de mult hulită de unii, dar care știe să nu răspundă vrăjmășește, ci prin miresmi de chirilice litere/cuvinte săpate cu milă și pace, aici, în frumoasa Țară a Loviștei.

         Spun, „aici”, dar am în vedere întregul spațiu românesc, de la nord și de la sud de Dunăre, că niciun alt popor n-a avut, de-o parte și de cealaltă a fluviului, două capitale antice: Sarmizegetusa și Kotopolițe (Priștina, în Kosovo), pe care, pe bună dreptate, și azi, sârbii o numesc capitala lor dintâi, deși „dintâi”, în străvechime, fusese a geto-dacilor.

Dar vremurile cură și așa vor face de-a pururi, încât găsesc de cuviință să mă apropii de-nceputurile Evului Mediu, când slavii (sec. V-VI d.Hr.) de la Nipru, Bug și Nistru s-au revărsat ca o maree în clocot peste Țările Baltice, Moravia, Slovacia, Vistula, Croația (până-n spațiul venet!), Serbia, Macedonia, Bulgaria, încât Stara Planina (cândva geto-dacică, sud-dunăreană; asemeni, Rodope, Munții Haemus) era sub călcâiul lor.

Și-atunci, firește, te-ntrebi: Dar pe noi, pe geții și dacii nord-dunăreni, ne-au ocolit?! Au rămas Ardealul, Moldova, Muntenia și Oltenia fără de păs?!

Evident, că nu! Oare toponime ca: Brașov, Lipova, Orșova, Râșnov, Baskov, Craiova, Gherla, Turda, Prahova, Abrud etc., etc., ori hidronime , ca: Bistrița, Trotuș, Târnava, Cerna, Bârzava, Luncavăț ș.m.a. sunt o invenție poetică, nemaivorbind de andronime sau unelte de uz casnic, care, cu toate, vorbesc de la sine de o mare, foarte mare invazie slavă ce avea să-și arate, totuși, binefacerile, căci, orice s-ar spune, într-adevăr, în tot răul e un bine!

Susțin, imparțial, acest lucru, pornind tocmai de la o piatră de hotar din Țara Loviștei, pe care Dl. prof. Mișu Călinoiu din Titești (jud. Vâlcea) mi-a trimis-o (foto), și căruia iarăși îi mulțumesc!


                                      Citiți mai departe



luni, 12 octombrie 2026

Cultul vițelului/taurului, din Mesopotamia, până la Porolissum (în Dacia Porolissensis)

 

Nicolas Poussin: Adorarea Vițelului de Aur


Trebuie să recunosc, cu uimire, că acel cult al vițelului/al taurului nu mi-a atras prea mult atenția, deși îl întâlnisem la mai multe popoare: hitiți, babilonieni, sirieni, evrei, egipteni, până ce, în urmă cu două decenii mi-a fost dat să văd (la Muzeul de Artă și Arheologie din Zalău, jud. Sălaj) trei sau patru exemplare de viței sculptați în piatră, cu o artă desăvârșită, care m-a pus pe gânduri, fiindcă tocmai vizitasem Cetatea romană Porolissum, ridicată, în 106 d.Hr., de Împ. Traian, care, mai târziu, în vremea Împăratului Septimiu Sever (193-211 d.Hr.), avea să poarte rangul de municipiu și să fie declarată Capitala Daciei Porolissensis, „porolisum” însemnând (în traco-geto-dacă) „trecere”.

De fapt, așa și era, pentru că făcea trecerea dinspre teritoriul ocupat de Imperiul Roman și dacii liberi, cei din Oașul și Maramureșul de azi!

Și, tottuși, nu-mi venea să cred că în cultul roman apărea, iată, vițelul, cele 3 sau 4 exemplare de la Muzeul din Zalău provenind din această cetate, cea mai nordică cetate a Imperiului Roman!

Evident, însă, că acel cult nu putea aparține niciunui spațiu geto-dac, și atunci mi-am dat seama că acea cetate, Porolissum, nu fusese ridicată de strămoșii noștri, ci de alte seminții ce coborau adânc în spațiul sumerian, mesopotamian, dintre fluviile Tigru și Eufrat, pe care romanii le cuceriseră în cea mai mare parte, încă din vremea Împ. Traian, care a și murit în acel areal, în Siria, în 117 d.Hr., fiind otrăvit, zilnic (după cum el însuși a recunoscut, iar lucrul acesta l-am aflat de Pliniu cel Tânăr, secretarul său, din opera sa, „Panegiricul Împăratului Traian”) de Calidromos, un „spion” capturat de gen. lui Decebal, în lupta de la Adamclisi, dintre daci și romani, când toată legiunea romană (6.000 de soldați!) a fost masacrată, iar generalul dac, Șugag, l-a prins pe Calidromos (grec) și i l-a dus regelui Decebal, jurându-i, acestuia credință.

Astfel, regele Decebal, l-a trimis pe „prizonierul spion” Calidromos la regele parților, Pacorus II, cu misiunea de a-l ajuta, în lupta împotriva romanilor, care, evident, amenințau și Media parților, lucru care s-a și întâmplat imediat după 11 august 106 d.Hr., când regele Decebal s-a sinucis, capul și mâna sa dreaptă ajungând, astfel, pe o tipsie, în fața Senatului Roman, ca toată Roma să știe că Dacia a fost cucerită, devenind Provincie Romană.

După această dată, menționată mai sus, Împ. Traian a trecut Hellespontul și a ajuns în Asia Mică, unde moartea (prin „administrarea” zilnică a otrăvii, pusă în pâine de brutarul Calidromos) l-a prins de picioare la Selinuntum, în Munții Taurus, din Siria!

Chiar Împ. Traian a spus, venind spre Roma, fiind pe moarte (a și murit, de fapt, în drum spre Roma!):

„Eu am primit otrava!...”

Iată că din acel spațiu mesopotanian, sumerian, Împ. Traian trimise, poate, 2 legiuni romane („unități auxiliare”) să ridice Cetatea nordică Porolissum, unde erau 5 temple (unul al zeiței Nemesis – zeița răzbunării!), iar la intrarea în aceste temple (ori la unul dintre ele) s-au descoperit acei viței aflați, azi, la Muzeul de Artă și Arheologie din Zalău, viței de o rară frumusețe, poate unici în lume, păstrându-se în toată splendoarea lor.


                                    Citiți mai departe


joi, 8 octombrie 2026

Cea mai veche scriere chirilică din România. Țara Loviștei, la LACURI (900 D.Hr.)

 




            Încă de acum 25 de ani (din2001), de când am fost în Țara Loviștei, văzând pietrele cu litere chirilice, mi-am dat seama că, într-adevăr, aici a fost leagănul culturii și civilizației românești, a acestui neam traco-geto-dac, peste care s-au revărsat, ca o maree lingvistică (îndeosebi), mai multe neamuri migratoare, venite din largile, dar neîncăpătoarele stepe pontico-caspice, așa încât, tocmai de acolo venind, au ajuns până sub zidurile strălucitorului Constantinopole, fala Imperiului Bizantin.

            Și aici am în vedere, mai cu seamă, populația slavă, care s-a aliat cu acele mulțimi turanice ale stepei amintite; s-a amestecat cu acestea, impunându-se, însă, prin cultura lor, ce avea să culmineze cu scrierea chirilică a fraților vlași Metodiu și Kiril, aceștia fiind cei dintâi care și-au făcut studiile la Tessalonic, preluând de la greci majoritatea (ori o mare parte) din alfabetul acestora. E drept că și grecii (după cum am aflat de la Pliniu cel Tânăr, din  „Vieți paralele”) au împrumutat alfabetul de la fenicieni, aceștia fiind primii care au născocit alfabetul.

            Susțin cele de mai sus (referitor la migrația slavilor, cărora li s-au adăugat bulgarii și cutrigurii), pe baza informațiilor culese de la distinsul istoric Stelian Brezeanu:

            „Sec. VI (deceniile 2-3). Slavii apar pentru întâia oară la Dunărea de Jos, venind de la este de Prut; în alianță cu bulgarii și cutrigurii (nomazi, turanici, înrudiți cu hunii și bulgarii stabiliți în Macedonia, au trăit în stepele nordice ale Mării Negre, adică în stepele pontico-caspice, n.n.) întreprind primele incursiuni la sud de Dunăre, pustiind Moesia, Iliria și Tracia, ajungând sub zidurile Constantinopolului”.

 

(Stelian Brezeanu – O Istorie a Imperiului Bizantin, Editura Albatros, București, 1981, p. 23)

 

            Dar acele populații migratoare, barbare, se subînțelege că nu aveau decât „cultura” invaziei, a sabiei și a calului, ci nicidecum cultura macedonenilor, a grecilor, a vlașilor, adică a geto-dacilor sud-dunăreni, romanizați de Imperiul Roman, căci Grecia și Macedonia fuseseră cucerite și romanizate cu aproximativ 360 de ani mai înainte de a veni „mareea stepei turanice” revărsându-se până la Constantinopol, încât nu e deloc de mirare de ce Radu Nigru, voievod de Priștina, de origine macedo-vlahă, avea să-și părăsească locul de baștină, sud-dunărean, în 1128 și să treacă, la nord, Dunărea, stabilindu-se, mai întâi, la Făgăraș, după care avea să treacă munții, ajungând la Câmpulung (de Argeș), el fiind, de fapt (după părerea mea), acel legendar Negru-Vodă!

Dar să revenim la invazia slavilor (și-a aliaților lor) în Tracia.

Se subînțelege că slavii (în special sârbii) erau, totuși, aplecați spre cultură, comparativ cu cei ce veniseră cu ei, așa încât nu e de mirare de ce pe verso Icoanei Maicii Domnului, Făcătoare de Minuni, de la Mănăstirea dintr-un Lemn, a fost făcută o pictură, reprezentând Judecata de Apoi, căci am descoperit foarte, foarte clar anul executării picturii (610 d. Hr.), dar și „zugravii”: Dyonisie Vlac și Gavreli Trice (Trițe). Deci, un vlah și un sârb!


                        Citiți mai departe


VITRALII ÎN AMURG - Poeme

 




Ay, viața mea!

 

 

Ay, viața mea –

roș trandafir în Dunăre-aruncat,

în fierberea de ape, la Cazane,

când luna nouă

lângă ea mă vrea,

cu trupul proaspăt și așa curat,

precum fecioare-n antice Babiloane!...

 

Ay, viață, viață –

trenuri de noapte, gări necunoscute –

a mea ai fost, mai ești,

cum turle-n Dintr-un Lemn plutesc prin ceață,

miresmi de pere pergamute,

lichior de fragă,

nucă verde,-n cești!...

 

Ay, viața mea –

mireasmă-n calendare – 

caleștile-ți sunt, toate, fără roți;

Brocarturi roșii, moi, de catifea

le poartă, astăzi, vânturi pe spinare,

pe lăncile pierdute de perși, romani și goți!

 

 

Ruine

 


Ruine-n Gobi,

în nisip, palate

și munți de aur, ce topiți au fost

de toți nebunii lumii,

de negustorii,

a’căror oase, astăzi, calcinate

nu sunt măcar în lacre; adăpost

nu vor avea în miezul rece-al humii...

 

Ruine în Sahara, Karakum,

dar și-n Mojave,

Marele Deșert,

prin care târâtoarele-și fac drum,

c-au fost și-atunci, și-acuma numai javre

c-un orizont atâta de incert,

încât fantome albe, violete

mi-apar în orice noapte-n vis

într-un Eden

de vâlvătăi, ce, bete,

rostesc într-una: „Asta le-a fost scris!”,

când un nebun le scoate din joben!...

 

Ruine-n mine,

arămii frunzișe...

Pe Căile Lactee-s numai popi;

femei cu roși’pantofi, în sutiene,

acoperind lascive mandarine;

cu pas suav,

undire de gheișe...

O, ce mireasmă-n care să te-ngropi

și cu o lamă să îți tai trei vene...

 

Dar, din ruine, o lume se va naște;

Walt Whitman soarele va da de-a dura;

firul de iarbă prin nisip va trece,

nepăsător și tandru;

fraged, ca degete de moaște,

când lângă ele tu deschizi Scriptura,

ca Alexandru Macedon s-aplece

pe Babiloane-umbrite de-un leandru!...


     Citiți mai departe

        




luni, 7 septembrie 2026

Epistolă către românii din America

 




Voi frați îmi sunteți! Vă iubesc întruna!

Aud cum Dunărea tot curge-n noi...

Înfiorată, văd cum trece luna;

cu lunge-mi gene-i mângâi umeri goi...

 

Cei verzi Carpați miresmele revarsă

peste Ocean, umplându-vă iar nări;

vi-e inima de dor așa de arsă,

că a-ți scălda-o-n lăcrimate mări...

 

Și vă-nțeleg; de voi sunt eu aproape,

ca mama de-al ei prunc, în nopți târzii;

cum cerul se rotește peste ape,

peste măceșe roșii, păpădii...

 

E-n voi atâta frământare-amară

și legănări de Bucovine verzi,

că-n voi doinește-ntreaga noastră țară

ce doar cu gândul numai o dezmierzi!...


                                        Voi frați îmi sunteți! Respirați în mine!

Pe prag de mănăstire vă aștept

în satul meu, Surpate, ce-n suspine,

a învățat să fie demn și drept!...

 

De-aceea, de-ți veni în România,

opriți-vă și la căsuța mea!

În lan de grâu, cădea-va ciocârlia;

Luceafărul, asemeni, lângă ea...

 

Vom sta sub tei, când vântu-ncepe-adie;

va răsări, pe ceruri, curcubeu,

că nu-s bogat decât în poezie

și în iubirea ce v-o port mereu...

 

La noi, românii, Ana încă plânge,

căci zid de Argeș, pietrele, o strâng;

în iarbă curg, și-azi, lacrime de sânge,

că trupul ei și sufletu-mi se frâng


și se pornesc, cu Dunărea, la vale;

din Pontul Euxin ajung la voi;

vă văd umplând a noastre cești, pocale...

O, frații mei vreau pace, nu război!

 

                                             

           Surpate,                                                                              George Voica

         30 august 2026 


luni, 10 august 2026

31 august 2026, Ziua Limbii Române

 



De Ziua Limbii Române

 

Aud o limbă veche, traco-getă,

ce vine, val, Bizanț după Bizanț,

că roua-acestui colț de pe planetă,

se face, la români, un dulce lanț,

 

care cuprinde, -Argeș,  și pe Ana;

,,Învățături Teodosie Neagoi”;

văd tresărind, la Dintr-un Lemn icoana;

lacrimi umplând fântânile, șuvoi ...

 

E ziua ta, bujorul  meu de munte;

tu, limbă dusă-n brațe de țărani,

iar între ei și noi este o punte,

ce strălucește de cinci mii de ani!

 

În toiul verii, pârgă ești în mine;

ne răcorești, precum izvor curat,

căci Eminescu-n faguri de albine,

sămânța ta, ca-n brazde, -a semănat!

 

 

Eu vin de sub mesteceni, din Surpate,

și-n murmur lin, hlamida ta o țes,

că vreau s-o port, de-acuma,-n libertate

și-n ea să pun  tot cerul ce-am cules!...


 Surpate,                                                             George Voica

        10 august 2026