joi, 8 octombrie 2026

VITRALII ÎN AMURG - Poeme

Ay, viața mea!

Ay, viața mea –

roș trandafir în Dunăre-aruncat,

în fierberea de ape, la Cazane,

când luna nouă

lângă ea mă vrea,

cu trupul proaspăt și așa curat,

precum fecioare-n antice Babiloane!...

Ay, viață, viață –

trenuri de noapte, gări necunoscute –

a mea ai fost, mai ești,

cum turle-n Dintr-un Lemn plutesc prin ceață,

miresmi de pere pergamute,

lichior de fragă,

nucă verde,-n cești!...

Ay, viața mea –

mireasmă-n calendare –

caleștile-ți sunt, toate, fără roți;

Brocarturi roșii, moi, de catifea

le poartă, astăzi, vânturi pe spinare,

pe lăncile pierdute de perși, romani și goți!

Ruine

Ruine-n Gobi,

în nisip, palate

și munți de aur, ce topiți au fost

de toți nebunii lumii,

de negustorii,

a’căror oase, astăzi, calcinate

nu sunt măcar în lacre; adăpost

nu vor avea în miezul rece-al humii...

Ruine în Sahara, Karakum,

dar și-n Mojave,

Marele Deșert,

prin care târâtoarele-și fac drum,

c-au fost și-atunci, și-acuma numai javre

c-un orizont atâta de incert,

încât fantome albe, violete

mi-apar în orice noapte-n vis

într-un Eden

de vâlvătăi, ce, bete,

rostesc într-una: „Asta le-a fost scris!”,

când un nebun le scoate din joben!...

Ruine-n mine,

arămii frunzișe...

Pe Căile Lactee-s numai popi;

femei cu roși’pantofi, în sutiene,

acoperind lascive mandarine;

cu pas suav,

undire de gheișe...

O, ce mireasmă-n care să te-ngropi

și cu o lamă să îți tai trei vene...

Dar, din ruine, o lume se va naște;

Walt Whitman soarele va da de-a dura;

firul de iarbă prin nisip va trece,

nepăsător și tandru;

fraged, ca degete de moaște,

când lângă ele tu deschizi Scriptura,

ca Alexandru Macedon s-aplece

pe Babiloane-umbrite de-un leandru!...

Citiți mai departe

luni, 7 septembrie 2026

Epistolă către românii din America

Voi frați îmi sunteți! Vă iubesc întruna!

Aud cum Dunărea tot curge-n noi...

Înfiorată, văd cum trece luna;

cu lunge-mi gene-i mângâi umeri goi...

Cei verzi Carpați miresmele revarsă

peste Ocean, umplându-vă iar nări;

vi-e inima de dor așa de arsă,

că a-ți scălda-o-n lăcrimate mări...

Și vă-nțeleg; de voi sunt eu aproape,

ca mama de-al ei prunc, în nopți târzii;

cum cerul se rotește peste ape,

peste măceșe roșii, păpădii...

E-n voi atâta frământare-amară

și legănări de Bucovine verzi,

că-n voi doinește-ntreaga noastră țară

ce doar cu gândul numai o dezmierzi!...

Voi frați îmi sunteți! Respirați în mine!

Pe prag de mănăstire vă aștept

în satul meu, Surpate, ce-n suspine,

a învățat să fie demn și drept!...

De-aceea, de-ți veni în România,

opriți-vă și la căsuța mea!

În lan de grâu, cădea-va ciocârlia;

Luceafărul, asemeni, lângă ea...

Vom sta sub tei, când vântu-ncepe-adie;

va răsări, pe ceruri, curcubeu,

că nu-s bogat decât în poezie

și în iubirea ce v-o port mereu...

La noi, românii, Ana încă plânge,

căci zid de Argeș, pietrele, o strâng;

în iarbă curg, și-azi, lacrime de sânge,

că trupul ei și sufletu-mi se frâng

și se pornesc, cu Dunărea, la vale;

din Pontul Euxin ajung la voi;

vă văd umplând a noastre cești, pocale...

O, frații mei vreau pace, nu război!

Surpate, George Voica

30 august 2026

luni, 10 august 2026

31 august 2026, Ziua Limbii Române

De Ziua Limbii Române

Aud o limbă veche, traco-getă,

ce vine, val, Bizanț după Bizanț,

că roua-acestui colț de pe planetă,

se face, la români, un dulce lanț,

care cuprinde, -Argeș, și pe Ana;

,,Învățături Teodosie Neagoi”;

văd tresărind, la Dintr-un Lemn icoana;

lacrimi umplând fântânile, șuvoi ...

E ziua ta, bujorul meu de munte;

tu, limbă dusă-n brațe de țărani,

iar între ei și noi este o punte,

ce strălucește de cinci mii de ani!

În toiul verii, pârgă ești în mine;

ne răcorești, precum izvor curat,

căci Eminescu-n faguri de albine,

sămânța ta, ca-n brazde, -a semănat!

Eu vin de sub mesteceni, din Surpate,

și-n murmur lin, hlamida ta o țes,

că vreau s-o port, de-acuma,-n libertate

și-n ea să pun tot cerul ce-am cules!...

Surpate, George Voica

10 august 2026

joi, 6 august 2026

Epistolă către Traian Dobrinescu

- in memoriam -

Cum te-ai gândit să pleci așa, de-odată,

spre alte spații, ce tu nu le știi,

când viile,-n Orlești, spre tine cată

și te așteaptă,-n toamnă, ca să vii

cu-atâți amici, ce pragul casei tale,

noi l-am trecut înrourați și bând

vin roș și negru,-n de pământ pocale,

fără-a gândi că vei pleca-n curând!

Purtai în sânge zada din Siberii,

agrișele cu fructe de rubin,

dar și-nflorite crengile de merii,

ce-mpodobeau Imperiul Bizantin

* *

Tu n-ai venit la mine, la Surpate!

Te-aș fi primit ca pe un frate bun;

mestecenii ar fi zburat prin sate,

strigând că te-ai întors dintr-un surghiun,

pe care, însă, de acuma, iată,

ești pregătit, de-a pururi, să-l înfunți,

chiar dacă inima mi-e supărată

și între noi sunt suspendate punți...

Cum te-ai gândit să pleci, de-acum, Traiane,

în mijlocul acestei veri de foc,

când văd pe mări covoarele persane;

pe cel din mijloc: tu și un prooroc?!

* *

Aveai în tine Etne și Vezuvii;

cu degetul cel mic le impingeai;

chiar Dunărea și Volga, și-alte fluvii,

le traversai cu herghelii de cai...

Acum nu știu ce să mai cred, că, parcă,

fântânile-ar seca fără să vrea,

când văd prea bine: inima-mi se-ncarcă

de-o liniște adâncă,-așa de grea...

Dar mă retrag în umbra ta de zadă,

în draga-ți izbă cu bătrâni mujici;

văd tălpi de sânge-n proaspăta zăpadă,

și-atuncea simt că ești cu noi aici;

că, poate, noua-ți carte-o vei deschide

pe nesfărșite lenur’le de maci;

ne-om imbrăca, cu toți, în roș hlamide

și ne vom pierde printre verzi copaci...

Un vânt, ne-o smulge-odată cu frunzișe

și haosul ne-o inghiți,visând

că-am fost doar ionatane și agrișe...

De trecere e omu-așa flămând?!

George Voica

Surpate,

05 august 2026

joi, 16 iulie 2026

Dacă în zilele noastre, inteligența artificială poate deveni o forță teribilă, prin crearea unor arme cum n-au mai existat vreodată pe pământ (deși le-am întâlnit la vechii iuzi, în capodoperele lor literare: Mahabharata și Ramayana), de ce n-am crede, oare, că, într-adevăr, totul se repetă, ciclic: o dată la 5000 de ani?! Altminteri, cum ne-ar putea cineva convinge că Soarele și Luna pot fi oprite-n loc, prin „poruncă” divină, ori prin invocarea unui prooroc, așa cum a fost, de bună seamă, Iosua – cel care a condus armata lui Moise, la ieșirea din robia egipteană, în anul 1449, după o robie de 430 de ani?!

Isaia i-a urmat lui Moise (după ce acesta a murit și a fost înmormântat în Câmpia Moabului), devenind, firește, Împăratul poporului evreu, care, prin lupte dârze, a cucerit toată Țara Canaanului, învingându-i și pe Amoriți, cel mai vestit popor de luptători din acea vreme, și asta tocmai datorită lui Iosua, după cum aflăm din „Biblie”:

„Atunci, Iosua a vorbit Domnului, în ziua când a dat Domnul pe Amoriți în mâinile copiilor lui Israel și a zis în fața lui Israel: „Oprește-te, soare, asupra Gabaonului Și tu, lună, asupra văii Aialonului!” Și soarele s-a oprit și luna și-a întrerupt mersul, Până ce poporul și-a răzbunat pe vrăjmașii lui. Lucrul acesta nu este scris oare în Cartea Dreptului? Soarele s-a oprit în mijlocul cerului și nu s-a grăbit să apună aproape o zi întreagă. N-a mai fost nicio zi ca aceea, nici înainte, nici după aceea, când Domnul să fi ascultat glasul unui om, căci Domnul lupta pentru Israel. Și Iosua și tot Israelul împreună cu el s-au întors în tabără, la Ghilgal”.

(Biblia – Iosua. Cucerirea Țării Canaanilor, Cap. 10, al. 12-15)

Această neobișnuită întâmplare („fenomenul Iosua”!) se petrecea cam în anul 1200 î.Hr., când, de la Potopul biblic, din 6200 î.Hr., se scurseseră, iată, 5000 de ani!

Așadar, o dată la 5000 de ani, se petrecea ceva care nu putea fi explicat.

Și, totuși, mayașii (care zi de zi cercetau „mersul cerului” – asemeni dacilor, în vremea lui Zamolxe, sec. VI î.Hr., notându-și absolut orice mișcare a constelațiilor, putând, astfel, prevesti ce va urma!) am observat că, o dată la 5000 de ani, axa pământului se înclină, iar polii magnetici ai pământului își schimbă locul!

Această necunoscută „taină” a fizicii universale a fost numită „ciclul cosmic mayaș”, nume pe care vechii locuitori ai Peninsulei Yucatán, din Mexic, și l-au luat de la zeitatea lor, Maya, de aici „rasa mayașilor”:

„Centrul cultural Yacatan, reprezentat prin rasa Maya, a dat, în secolele I-VIII d.Hr., arhitecți de mare valoare, constructori ai unor clădiri ornamentate cu sculpturi și basoreliefuri. Legendele lor religioase sunt cuprinse în două cărți: Poporul Vuh și Analele Cacichilor”.

(Diac. Prof. univ. dr. Emilian Vasilescu – Istoria Religiilor, Editura Didactică și Pedagogică, ediția a III-a, București, 1998, p. 53).

Citiți mai departe