Stindardul dacic – blazonul unui neam eroic

Moto: Chiar şi moartea ocoleşte uneori pe cel viteaz.

(Lucan – Farsalia, II, 75)

Pentru a desluşi semnificaţia/simbolistica stindardului dacic – reprezentat prin capul de lup şi,-n prelungirea acestuia, trupul fluturând al unui balaur −, cred că este absolut necesar să coborâm adânc în istoria antică, şi mult mai eparte de ea, pentru că, altminteri, nu vom putea nicicum să facem anumite conexiuni între vestitul steag de luptă şi provenienţa sa.

Tocmai de aceea am găsit de cuviinţă să abordăm contextual zoomorfismul lup-şarpe/balaur/dragon, făcând o ,,joncţiune” cu cele mai importante informaţii ale istoricilor antici greci, în special, dar şi latini, referitoare la rădăcinile neamului acestuia, informaţii pe care le-am regăsit (e drept, trunchiate!), prin preluare, atât la cronicarii moldoveni, dar şi la cei munteni.

            Întrucât Homer, în ,,Iliada”, vorbeşte despre ajutoarele militare pe care peucinii (cei din zona Insulei Peuke/Leuke – Insula Albă sau Insula Şerpilor, respectiv Basarabia şi Dobrogea de azi) – şi ciconii/kaukonii (cei din Munţii Caucasus/Cozia/Muntele Sacru al dacilor, din nordul Olteniei, respectiv geţii nord-dunăreni) le-au dat troienilor în războiul Troiei, din 1132 î.Hr., avem toate motivele să credem că, într-adevăr, atât peucinii cât şi cauconii/cioconii erau din acelaşi mare neam al geţilor.

Astfel, ştiind că dacii (geto-dacii) erau, după cum spunea Herodot, ,,cei mai viteji şi mai drepţi” dintre toţi din marele neam al tracilor (al doilea după indieni) şi cum geţii se-ntindeau din vechea Colchidă/Media/Gruzia de azi (messageţii), până la Tyras/Nistru/Basarabia (tyrageţii), la Tisa (tisageţii); apoi, geţii nord-dunăreni (între Carpaţi şi Dunăre), iar geţii sud-dunăreni, până-n Thessalia (tessageţii), avem, de acum, convingerea că numele de ,,geţi” încorpora o dublă origine semantică.

            Dacă pornim de la ,,Bhagavad gita” – numele unui foarte însemnat şi cunoscut poem filosofic indian (gita – cântec, n.n.), acesta face parte din epopeea ,,Mahabharata”, despre acest lucru vorbindu-se şi-n cealaltă mare epopee vedică, ,,Ramayana”, a lui Valmiki, la p.p. 286 şi 296, vol. II, unde se specifică:

            ,,Sri Krishna – a opta încarnare a lui Vishnu; lui i se datoreşte ,,Bhagavad gita”, adică ,,Poemul filosofic” (,,gita” denumind, clar, poeţii/cântăreţii, neavând nicicum o conotaţie peiorativă, ci din contră! n.n.).

(Valmiki – Ramayana, Editura Biblioteca pentru toţi, Bucureşti, 1968)

            Pe de altă parte, avem şi opinia reputatului savant şi lingvist Rhode, care, vorbind de arieni, aflaţi în partea de răsărit a Mării Caspice, respectiv între fluviile Sîrdaria şi Amudaria (care se varsă în Lacul Aral), în nordul Podişului Iranian, spre zona Munţilor Hymalaia, susţine că denumirea locuitorilor de acolo, ye ta, printr-o uşoară alterare fonetică a dus la denumirea de ,,geta”, respectiv ,,geţi”.

Aceştia, la fel ca un popor învecinat, usunii, erau ,,cu ochii albaştri şi cu părul blond” sau roşu.

Astfel, susţinându-l pe Rhode, Gr. Tocilescu ne spune cât se poate de limpede:

            ,,Se crede că aceştia (ye ta, n.n.) ar fi ultimul rest de origine indo-europeană, ba încă priviră (văzură, n.n.) în ei: pe moşii Goţilor, pe Geţi, al căror nume îl regăsiră în Justi sau Yeta”.

(Gr. Tocilescu – Dacia înainte de romani, Editura Academiei, Bucureşti, 1980, Cea mei veche populaţie a Daciei şi descoperirile arheologice şi preistorice, Partea a II-a, Cap. I, 1, p.p. 105-106)

 Citiţi mai departe