Sonetul 1
O,
din tot ce e mlădiu, să crească-ar vrea,
ca
rozele, ce moarte n-au în gând...
Vigoarea-i
pală și pâlpâie de-abia,
moștenitori
de n-oi avea curând!
Tu,
însă,-nchide a ochilor vedere,
lumina
pură te hrănească iar,
belșugului
nedându-i înviere!
Devoră-n
tine liniști din altar!
Tu,
care acuma ești ca aurora,
vestind
izvoru-n dulcele murmur,
îngroapă
în adâncu-ți tainic ora;
risipei
dă-te celor dimprejur!...
Dă-i
lumii milă; de asta lacom fii,
căci
lumea o mănâncă mormintele pustii!
Intrarea
în Parlament
Într-o
țară-așa prosperă ̶
Parastase
maneliste ̶
își
vor face carieră
toți
ce-au fost înscriși pe ... liste!
Demiteri
și demisii
Azi,
contează numai banul,
ci
nu ochii plânșii, triștii!
Sisif
e cu bolovanul,
iar
noi suntem cu mininiștrii!...
Unui
impotent cu pensie specială
̶ parodie după G. Coșbuc ̶
Mi-ați
pus la pensii cât am vrut,
că
m-ați văzut că sunt sărac
și-așa
sensibil la stomac,
dar
cu nevasta ce-ați avut,
de-mi
cere...păstârnac?!
Definiția
cheliei
Chelia
e o mămăligă
cu
coajă moale, aurită,
iar
de mai are câțiva peri,
e
mămăligă altoită!
Cred
că niciun iubitor de cultură nu poate să pună la îndoială previziunile ce ni le
oferă „Apocalipsa lui Ioan”, de vreme ce această lucrare i-a fost
arătată („în vedenii”, pe care el, apoi, și le-a pus în scris), de către
un înger pe care Domnul nostru Iisus Hristos îl trimisese în Insula Patmos,
acolo unde era surghiunit cel mai drag apostol al Mântuitorului, și anume Sf.
Ioan, în grija căruia îi fusese lăsată și Sf. Fecioară Maria, cea Născătoare de
Dumnezeu!
Cum
Iisus Hristos nu a mințit niciodată, spunând drept că El este CALEA, ADEVĂRUL și VIAȚA, de ce,
oare, am avea motive să ne îndoim de cele ce El i-a relevat Sf. Apostol Ioan?!
Așadar,
văzând că toate ale lumii au curs după cum se scrie în „Apocalipsă”,
atenția mi-am concentrat-o asupra evenimentelor din zilele noastre, dar și ceva
mai înainte de acestea, căci, dacă amenințarea nucleară e, de acum, e fățișă,
de ce n-am crede că totul e posibil să se desfășoare după „scenariul”
relatat în Cap. 9 al „Apocalipsei”?
Și,
fiindcă vor fi voci care vor vibra viforât împotrivă-mi, am să-ncep prin a
reproduce doar două aliniate din Cap. 8:
„Al
treilea înger a sunat din trâmbiță. Și a căzut din cer o stea mare, care
ardea ca o făclie; a căzut peste a treia parte din râuri și peste izvoarele
apelor.
Steaua se chema „Pelin”, și a treia parte din ape s-a
făcut în pelin (apele
au devenit amare, datorită cenușii radioactive a bombei nucleare, dată, în 6
august 1945, de americani, la Hiroshima; bomba se numea „Baby Boy”,
adică „Băiețelul”; a fost prima bombă atomică folosită după 5000 de ani,
când, în vremea Patriarhului Avraam, al evreilor, Sodoma și Gomora, dar și încă
cinci cetăți mai mici, au dispărut „într-o clipită”, pe locul lor fiind,
azi, Marea Moartă, cu ape foarte sărate, gelatinoase, în care, de atunci și
până-n ziua de azi, n-a mai crescut și nici că va mai crește ceva, vreodată:
animale marine, alge etc., n.n.).
Și mulți oameni au murit (peste 200.000 de
oameni au murit, atunci, la Hiroshima, deshidratându-se subit ̶ din
cauza uriașei temperaturi degajate de explozia nucleară ̶ din
trupurile lor rămânând, pe caldarâm, doar o umbră; cei care au reușit să se
târască până la un curs de apă, au băut și au murit pe loc, pentru că apele
deveniseră amare, ca pelinul, din cauza cenușii radioactive care a căzut din „ciuperca”
ce se ridicase datorită suflului teribilei explozii! n.n.) din pricina
apelor, pentru că fuseseră făcute amare”.
(Biblia
̶ Apocalipsa lui Ioan,
Cap. 8, al. 10 și 11)
Trecu
Crăciunul... Triste îmi sunt toate,
și
viața mea ─ pensionar buimac;
îmi
vine să m-arunc sub tren, sub roate,
sau
ștreangul să-mi atârn de un copac!...
Nu
am vaccin și frică-mi este mie,
cu
inima, cum stau, să nu mă duc
în
negru sac, în neagră veșnicie,
de
unde, să mă-ntorc, nu mai apuc...
Aștept,
acasă, pensia să-mi vină,
s-o
dau la CAR-u și la nepoți;
să-mi
cumpăr pâine și ceva slănină
și-apoi
s-ascult iar știri cu idioți...
Ce
lehamite flască mi se face,
când
văd patriotarzi cu papion,
ce
zic că-n lupta de la Samotrake,
ei
au luptat, ca și Napoleon...
Iar
dacă țara este-n NATO,-acuma,
și
rușii ne privesc de peste gard,
se
datorează lor, că ei sunt spuma;
femeilor
în blăni de leopard...
*
*
*
Trecu
Crăciunul... Triste îmi sunt toate
și
popa umblă iar pe uliți reci;
de
Bobotează, poate îmi socoate
cât
trebuie să-i dau spre cei de veci...
Și
el e trist, și jenă văd că-i este;
Poem despre Havila, țara mea de dinainte de Dacia
Havila[1],
Havila și râul Pison[2]
Sunt singuru,-al vostru,
de-acum, epigon,
că-n
țara cu aur curat, cu păduri
se-adună,
se-adună lepădături;
nu
jură pe Biblii, ci doar pe Americi!...
bădie
Gheorghe, bădie Ion,
edemice
vremi nicicând n-or să vină;
nici
freamătul lin prin verdea cetină;
nici
apa-n cișmele, sub paltini subțiri;
magnolii
desculțe, pe sub mănăstiri...
Havila,
Havila și râul Pison,
sunt
singuru,-al vostru, de-acum, epigon,
ce
te privește din cer – o mireasă,
ce-n
straie albe, la hore-o să iasă,
dar
privighetori nu mai cântă în crâng...
Mi-e
dor de tine, Havila! Te plâng!...
̶ // ̶
Surpate, 16 ian. 2021
[1] Havila – numele dintâi
al Daciei.
[2] Pison- numele dintâi al Dunării (vezi Biblia
– Facerea, Cap. 2,11).
În „Dicționarul Literaturii române, de la origini pânăîn prezent” (editat
de Institutul de Lingvistică, Istorie literară și folclor, al Universității
„Al. I. Cuza”, Iași, lucrare apărută la Editura Academiei RSR, București, 1979,
p 312) aflăm că „strămoșii după tată ai
celui pentru care aveau să se imagineze diverse origini etnice - persană, armeană, albaneză, turcă, suedeză,
poloneză, bulgară, sârbă ori ruteană - sunt țărani români, veniți poate din
părțile Blajului, pe nume Eminovici sau Iminovici și trăiau în satul
Călineștii lui Cuparecu, de lângă Suceava, ca muncitori ai pământului.
Un Petrea Iminovici căsătorit cu
Agapia, este pomenit în codicele parohiale și s-ar fi născut pe la 1732.Fiul acestora și bunicul poetului, Vasile Eminovici, născut prin 1780, a fost
cântăreț bisericesc în satul natal și a avut șapte copii, tatăl poetului, Gheorghe, fiind primul născut (10 februarie 1812). Gheorghe
Eminovici a învățat carte la Suceava cu dascălul Ioniță.” (Op. cit., p. 312)
Numele poetului, Mihai Eminovici avea să fie schimbat ( în ianuarie 1866,
odată cu publicarea, în revista „Familia” – ce apărea la Pesta - , a poeziei
„La mormântul lui Aron Pumnu”) de Iosif Vulcan, directorul „Familiei”, care,
astfel se va considera „nașul” tânărului poet. Poate că I. Vulcan își va fi dat
seama că numele de-nceput Emin/Imin va
fi provenit de la strămoșii săi, de la poporul Emimilor/Eminilor, așa cum au fost : Nicolaus
Olahus(Vlahul/Valahul), provenit, de sigur, de la Vlahi, după cum mai sunt până
în ziua de azi și vor fi: Persu, Harapu, Machidon, Jidovu, Chinezu, Tătaru,
Rusu, Grecu, Roman, Ungureanu, Bulgaru, Sasu etc., etc. toate trăgându-se de la
neamul din care aceștia au făcut parte. Astfel au începu să se scrie în
„condici” numele locuitorilor acestei țări. Cum în 1862, Domnitorul Al. I. Cuza
a adăugat unor nume de familie sufixul „escu” (de la Ion-Ionescu; de la
Grigore-Grigorescu etc.) și toponimelor (derivate din andronime), sufixul
„ești” (Dragomir-Dragomirești, Călin-Călinești, Frâncu-Frâncești etc.) același
lucru l-a făcut, se vede, și Iosif Vulcan cu Mihai Eminovici, dând la o parte
sufixele habsburgice „ovici” și „ici” (vezi Filip-Filipovici, Pop-Popovici,
Slav-Slavici, Pas-Pasici). Astfel I. Vulcan a înlocuit sufixul habsburgic cu
sufixul românesc „escu”. Pornind de aici, e logic să deducem că „nașul” I.
Vulcan a înțeles foarte bine că numele viitorului mare poet se trăgea de la
EMIMI/EMINI (sg. EMIM/EMIN) și că acei oameni aparțineau unui mare neam, de
care străbunicul poetului (Petrea Iminovici)
era cu adevărat mândru, de vreme ce nu-și schimbase numele nici în Ardeal, dar
nici în Moldova. Își păstrase numele ca, vreodată, cineva să-și dea seama că
urmașii săi aparțineau unui neam antic, cu rădăcini foarte adânci în istoria
umanității!
I.Vulcan (la fel ca și G. Călinescu, mai târziu, în „Istoria literaturii
române de la origini până în prezent”, 1942) intuise, așadar, că numele
de-nceput se referea la nemul din care el făcea parte, dar nu a insistat, cred,
asupra acestui aspect. Nici G. Călinescu! Au insistat, însă, alți scormonitori
ai istoriei literare, care i-au găsit obârșia lui Eminescu, te miri unde!
Bucovina din NE Carpaților Orientali, parte a Moldovei medievale,era
provincie aparținând Imperiului habsburgic încă din 1775. Atunci, poate se
adăugase la numele străbunicului său (Petrea Imin/Emin) sufixul „ovici”.
Moto: Ferice de omul care găsește înțelepciunea
și de omul care capătă pricepere!”
(Biblia - Pildele lui Solomon, Cap. 3, al. 13)
După cum reiese din „Biblie”, prima rasă de oameni (pe care
a creat-o Dumnezeu) a fost cea a URIAȘILOR:
„Uriașii erau pe pământ în vremurile acelea (în care trăiau urmașii
lui Adam și ai Evei, n.n.), și chiar și
după ce s-au împreunat fiii lui Dumnezeu
(civilizație astrală, evident, n.n.) cu
fetele oamenilor, și le-au născut ele copii; aceștia erau vitejii care au fost
în vechime, oameni cu nume”.
(Biblia - Genesa, Cap. 6, al. 4)
Dar să vedem care au fost urmașii lui Adam (excluzându-l pe fiul său, Cain,
pe care l-a alungat din Rai, și care a ajuns în Răsărit, în Țara Nod - zona
Himalayei, probabil, India,, Iran ─ unde s-a căsătorit și-a avut copii, din
care, se pare, se trag triburile nord-iraniene: mezii, perșii, parții și sacii,
aceștia din urmă [sub denumirea de saci/daci] ajungând în părțile noastre,
în Arcul Carpatic [vezi Sacidava/ Miercurea Sibiului, adică „dava”/Cetatea
sacilor], așa încât triburile helene [ionienii, dorienii, aheenii și
eolienii], provenite din Deucalion, au cucerit nu doar vechea Țară Havila
[Dacia de mai apoi], ci atât nordul, cât și sudul „râului Pison”/Dunărea, și toată Grecia care, mai târziu, prin sec.
XIX - XVIII î.Hr., aveau să fie cuceriți, la rându-le, de renumiții pelasgi,
urmașii lui Noe; la POtop, această rasă, descendentă din Cain, scăpase, cu
siguranță, retrăgându-se în zona foarte înaltă a Himalayei), căci Adam, subînțelegem din Biblie, făcea și el parte din „rasa primordială a uriașilor”, pe care
Dumnezeu i-a scârbit pentru fărădelegile lor, părându-i rău că i-a creat, și,
astfel, hotărându-le pieirea:
„Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ, și că toate
întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre
rău.
I-a părut rău Domnului că a făcut pe om pe pământ (Deci, însuși Dumnezeu recunoaște că i-a făcut pe Uriași și că ei au fost
primii care au colonizat Pământul, n.n.), și S-a mâhnit în inima Lui.
Și
Domnul a zis: „Am să șterg de pe fața
pământului pe omul pe care l-am făcut, de la om până la vite, până la păsările
cerului, căci îmi pare rău că i-am făcut”.
(Biblia - Genesa, Cap. 6, al. 5,6 și 7)
Iată, acum, urmașii lui
Adam (cărora le vom pune, în paranteze, și vârsta, căci, după cum bine veți
vedea, este surprinzătoare, față de cea a noii rase, celeste, de după Potop),
până la Noe.
Așadar, urmașii „uriașului” Adam (937) au fost: Set
(912), Enos (905), Caiman (910), Mihalaleel (895), Iared (962), Enoh ─ „cel ce a umblat cu Dumnezeu” ─ (365),
Metusala (969), Lameh (777).
Referitor la Lameh, Biblia e destul de „lapidară”, însă am aflat, totuși, că,
la naștere, avea pielea foarte albă, era blond și ochii-i erau așa de albaștri
(ca ai lui Iisus Hristos!), fața lui emanând atâta strălucire, încât, firește,
mama sa a fost întrebată „cu cine l-a creat,
că pare a fi o ființă cerească, ci nu una omenească, încât femeia s-a jurat că
nu s-a-mpreunat cu niciun „fiu al
Cerului”, ceea ce denotă că atât Lameh,
cât și bunicul său, Enoh, aparțineau
unei civilizații astrale.
