Caracteristicile ciclurilor seismice din Vrancea (România)

                 

         Pentru a ,,radiografia” ciclicitatea seismelor din zona Vrancei, trebuie să avem în vedere nu doar cutremurele mari (de peste 7,1-7,5 sau chiar 8 grade pe scara Richter), în număr de 29, petrecute în perioada 1038-1990, ci va trebui să mai adăugam 4 presupuse/bănuite cutremure (din anii 814, 869, 914 și 969) ce-au avut loc în perioada 814-1038, precum și încă 4 cutremure care iarăși presupunem că vor urma în în anii: 2035, 2080, 2135, și 2204!

Explicațiile pentru cele 4 cutremure anterioare anului 1038 și pentru celălalte 4, posterioare anului 1990, le vom da cât de curând, pentru că, altminteri, nu veți avea ,,imaginea” completă a unui ciclu seismic ,,vrâncean”!

Așadar, pe parcursul ciclului seismic complet din zona Vrancei (814-2204) s-au petrecut, și se vor petrece, în total, 37 de cutremure de peste 7 grade, pe o perioadă de 1390 de ani, cât am calculat că durează un asemenea ciclu seismic vrâncean, care are o specificitate aparte față de toate celelalte cutremure din lume!

Având în vedere că istoriografia seismică românească ia ca an de referință anul 1038 (când a avut loc, în 15 august, un cutremur cu magnitudinea de 7,3 pe scara Righter), vom vedea, ceva mai târziu, că, de fapt, acel cutremur a marcat încheierea unui ciclu seismic vrâncean, deoarece avea să se petreacă la sfârșitul acelui ciclu, după care urma ,,o pauză” de 69 de ani! Apoi, urma să reînceapă un nou ciclu seismic-cel în care deja ne aflăm!     

Această caracteristică se pare că e speciică ciclului seismic vrâncean, care se desfășoară, parcă, după un anumit ,,scenariu în trepte”. Astfel TREAPTA nr. 1  (să o numim așa, deși e impropriu) cuprinde 6 seisme de peste 7 grade (Obs: La toate ,,treptele” am avut în vedere doar cutremurele de peste 7 grade), care se succed la o distanță temporală, unul față de altul, destul de mare (între 19-44 de ani). Aapoi, o ,,tăcere”  de 216 ani! Urmează o ,,pauză” de 45 de ani! 

A doua TREAPTĂ seismică e formată tot din 6 cutremre, dar diferența   temporală dintre ele este relativ mică (față de treapta anterioara): între 10 și 29 de ani! (Obs: Și după această ,,treaptă” urmează iarăși o ,,pauză” tot de 45 de ani!)

A treia TREAPTĂ e ,,formată”  din 4 cutremure, care se desășoară la o distanță  temoprală mare-între 50 și 61 de ani, unul față de altul!

A patra TREAPTĂ  e ,,formată” din 3 cutremure, care se ,,derulează” la o distanță temoprală relativ mică (față de ,,treptele” 1 și 3), mai precis, între 7 și 27 de ani! Apoi urmează iarăși o ,,pauză”, dar mai lungă: de 55 de ani!

                     Citiți mai departe

Scrisoare către Eminescu

Scrisoare către Eminescu

-la comemorarea a 130 de ani de la moartea sa-

Mai vină iară pe la noi, bădie,

că tristă este Țara fără tine!

Deși trec snobii-n lunge limuzine,

nu le înfloare-n inimi păpădie...

E-atâta dezbinare!...Crește ura

și-n valuri se revarsă pân’ la stele,

iar morții cântă-n țintirim manele,

ca-n Parlament, cât le permite gura...

Așa cimpoaie, nu ți-a fost dat să vezi,

nici garnituri de tren, cu doctorate!

Cu toții, azi, se socotesc Socrate:

Nomenclatură nouă, în cirezi!

Au barbișoane; părul prins cu sfoară,

ducând în mâini țucalele duioase,

căci ei se vor doar sluge credincioase,

cu mintea lor, așa moleculară...

De la Bruxelles, aruncă pietre, lancea

direct în țară, declarând răzoi

oricaruia din frați, ori dintre noi,

de parcă-s Don Quijote de la Manchea!

Mi-e dor de tine, bade drag, Mihai,

la Putna să ne-ntindem la voroave,

că vremile, în Țară, sunt gârboave

și lacrimi roșii înșirăm pe-un pai!

Nu-i pasă nimanui decât de el!

Afghanistanul, morții ni-i trimite

pe scuturi împletite din răchite...

,, Păcat! Era așa de tinerel!... ”

Tot lutură-un drapel pe Parlament

și-n el e-atât de bine și rumoare!...

Doar unul chel, la cord cu pansament:

,,De-aici mă scoteți la pensionare!...”

E-atâta dezbinare, că și teii

se-njură, noaptea, -ntruna prin Copou,

văzând cum țucălarii și pigmeii

vor, pe momânt, le scrie: ,,Sunt erou!”

Mai vină iară pe la noi, bădie,

să ascultam iar buciumul, la stână,

pân’ ce răsare luna nouă, până

din nou va fi o ,,dulce Românie!”

Surpate,

04 Iunie 2019                                                        George Voica

Împăratul Nero avea rădăcini traco-gete

Bustul lui Nero de la  Musei Capitolini, Roma

Pentru a ajunge la o asemenea idee, trebuie,  mai întâi, să vorbesc despre vânzoleala vremurilor şi a neamurilor traco-gete, dinspre Arcul Carpatic, spre Grecia Centrală (Focida, Attica, Thessalia); apoi, Peloponesul, insulele din Marea Egee, Sicilia şi sudul Italiei, inclusiv NV şi SV Asiei Mici, deoarece încă se mai acreditează şi acum sintagma ,,Noi suntem urmaşii Romei”, când, de fapt, după cum vom vedea, e tocmai invers!

            Că neamul geto-dac a invadat Grecia (iar mai înaintea lor, băştinaşii kaukoni din Nordul Olteniei de azi, care fuseseră, în mare parte, alungați spre zona meridională), părea, cu două milenii î.Hr., ceva firesc.

Neamurile se mişcau odată cu turmele lor, în număr imens, căutând, evident, locuri mai bune de trai, atât pentru ei, cât şi pentru oi şi vite îndeosebi, dar şi pentru cai, încât a merge, echipat complet de război, ca mercenar, din zona hiperboreică – geto-dacică – spre Eubeea, de exemplu, şi a te îmbarca pe corăbii, luptând cu soldă, împotriva celor ce-i loveau pe greci, părea ceva obişnuit.

            Acest lucru ni-l spune chiar Pausanias (dar nu numai el, ci şi Suetonius, Sallustius, Plinius cel Tânăr, Plutarh etc.), care avea destule informaâii în acest sens.

            Ei, geto-dacii, porneau, aşadar, pe cai, până în Thessalia, iar de acolo se îmbarcau pe corăbii, plecând odată cu grecii, la luptă, aşa cum s-a întâmplat chiar şi la Termopile, dar nu în bătălia din 480 î.Hr., în care regele Leonidas (trădat de Efialte!) şi cei 300 de spartani au pierit până la ultimul om, ci două secole mai târziu, în timpul lui Antiochus (sau Antioh Soter – 281-261 î.Hr. – fiul lui Seleucus), când galii/celţii au invadat Italia, Macedonia şi Grecia, ajungândd chiar până-n Asia Mică.

            Atunci, în vremea regelui Antioh al Greciei, hopliţii geto-daci (din ,,ţara hiperboreenilor”!) luptau, ca mercenari, de partea grecilor, aşa cum o făcuseră şi-n timpul Războiului Peloponesiac (431-404 î.Hr.), dintre Sparta şi Atena (cu implicarea Siciliei, în Grecia Mare), când victoria a revenit Spartei!

            Iată ce ne spune Pausanias, referitor la hopliţii din ,,ţara hiperboreenilor”:

            ,,Îndată ce se încăierară (grecii cu galii, n.n.), lupta începu; se porniră asupra galilor fulgere şi pietre de stâncă smulse din  muntele Parnassos se prăbuşiră asupra galilor, iar hopliţii (mercenari geto-daci, n.n.) le părură nişte monştri barbarilor (galilor, n.n.). Se spune că unii dintre aceştia veniseră din ţara hyperboreenilor, ca de pildă Hyperohos şi Amadacos, iar despre al treilea, Pyrros, că era fiul lui Ahile.

Din pricina acelei alianţe, locuitorii din Delphi (din zona Focidei, în Grecia Centrală, n.n.), aduc jertfe lui Pyrros, cu toate că, mai demult, mormântul lui nu se mai bucura de cinstire, fiindcă el fusese considerat ca vrăjmaş”.

(Pausanias – Călătorie în Grecie, vol. I, Cartea I, Cap. 5, 4, p. 40, Întreprinderea Poligrafiă Cluj-Napoca, 1974)

Era  normal ca vechea populaţie pelasgo-egipteană şi ioniană să-l considere vrăjmaş atât pe Ahile (cel din tribul helenic al aheenilor veniţi de la Tyras/Nistru, din Basarabia de azi), cât şi pe fiii acestuia: Neoptolemos şi Pyrros, şi chiar pe nepotul său, Pyrrhus – fiul lui Neoptolemos, de vreme ce invadase Grecia, alungându-i pe oameni înspre Răsărit, adică în insulele din Arhipeleagul Sporadelor şi Cycladelor, dar şi-n NV şi SV Asiei Mici. 

Citiţi mai departe

Potopul biblic, dorienii, ionienii şi Apollon

Antrenamente de luptă doriene

Biblia nu este singura scriere sacră în care se consemnează Potopul biblic, şi era firesc să nu fie aşa, de vreme ce Marele Diluviu a acoperit întreaga Planetă, ci nu doar spaţiul semitic!

            La această concluzie am ajuns după ce (citindu-i pe marii istorici antici, greci şi latini), am intrat în posesia unor uluitoare şi ciudate informaţii referitoare la acest fenomen generat de înclinaţia axei de rotaţie a pământului şi de schimbarea locului polilor magnetici ai acestui, lucru consemnat (mai precis, constatat) doar de mayaşi.

Aceştia ştiau (aflaseră), aşadar, că, o dată la 5.000 de ani, se întâmplă să se repete legile fizicii universale, iar schimbările amintite mai sus, să genereze adevărate,,apocalipse climatice”, aşa cum prea bine vedem şi-n zilele noastre, când natura e supusă unor ,,vibraţii” stranii!

            Revenind la subiect, trebuie să recunosc că, dacă Noe şi ai săi (3 feciori, 3 nurori şi nevastă-sa) au scăpat de ,,creşterea” nesăbuită a puhoaielor cereşti, folosindu-se de o corabie, iată că istoricii antici greci consemnează/ne sugerează că şi Deucalion a procedat întocmai.

Altfel, cum şi cu ce ar fi ajuns din Carpaţi în Insula Creta?!

Alţi istorici spun că s-ar fi refugiat pe Olimp!

Noi ştim, însă, că, din singurul său fiu, Hellen, au descins cele patru triburi aşa-zis ,,helene”: ionienii, dorienii, aheenii şi eolienii, care, în mil. II î.Hr., ar fi populat Grecia (care era pelasgă, după cum spune N. Densuşianu, în ,,Dacia Preistorică”) – aceştia luptându-se cu egiptenii lui Kekrops, întemeietorul Atenei.

Dar Deucalion – carpatin/caucon, de origine – pornise, probabil, spre Grecia, cu mult după Potop, aşa încât avem convingerea că, iniţial, când apele duluviului au început să crească, era firesc să se refugieze, cu-ntreaga-i curte regală, în cei mai înalţi munţi.

Poate aşa se explică de ce atât Dio Cassius cât şi Strabon, dar şi Diodor din Sicilia, şi mulţi alţi istorici antici greci vorbesc de Kaogaion/Kogaionon/Cozia (sau Kozen, după cum, vom vedea, într-o extinsă lucrare, mai târziu, că este consemnată în ,,Tăbliţele de plumb de la Sinaia!).

Nu e ceva exclus ca tocmai aici, în ,,Muntele Sfânt” al Daciei (Geto-Daciei) să se fi retras acest fabulos Deucalion, iar de aici, cum spuneam, să fi pornit spre sud, spre părţile meridionale (Grecia Centrală), pe ape, colonizând insulele Arh. Cycladelor şi Sporadelor şi ajungând, astfel, până în Creta.

Nu este absolut deloc întâmplător că la Cnossos, în Creta lui Minos, dar şi-n Micene (Grecia Centrală) s-a găsit cea mai frumoasă ceramică pictată, provenită de la Petreni, din sudul Basarabiei de azi!

De altminteri, marele istoric antic grec Pausanias ne confirmă supoziţiile noastre, aducând, în plus, informaţii extrem de importante, şi anume că Deucalion a ajuns, într-adevăr, în Creta, întemeind chiar şi un polis ce-i purta numele, după care avea să ajungă la Atena, unde a şi locuit şi a fost înmormântat:

            ,,Tezeu s-a îmbarcat pe o corabie, luând drumul spre Deucalion, în Creta”.

(Pausanias – Călătorie în Grecia, vol. I, Cartea I, 17, 6, p.65, Întreprinderea Poligrafică Cluj-Napoca, 1974)

sau:

                       Citiţi mai departe

Pythagoras – primul mare sculptor al Greciei antice

Cred că nu există istoric antic, grec ori latin, care să nu fi vorbit de puternica personalitate a lui Pythagoras, acest pelasgo-dorian de origine egipteană, după tatăl său, Mnesarchos. Străbunicul său (cu patru generaţii mai înainte) fusese Hipasos, un rege mai mic, din Philasia (din Arcadia, în NE Peloponesului).

Venirea dorienilor în Pelopones şi ocuparea acestuia de la vechii stăpâni – pelasgii egipteni – a produs, evident, mari tulburări, aşa cum se întâmplă, de obicei, la invadarea oricărui teritoriu, în sensul că o parte a populaţiei pactivează cu ocupantul, iar o altă parte i se opune prin forţa armelor.

Aşa s-au petrecut lucrurile şi prin sec. VIII-VII î.Hr., în timpul celui de-al doilea ,,val” al migraţieie ioniano-doriene care cobora dinspre Carpaţi, cu intenţia, clară, de a ocupa ce mai rămăsese neocupat de primul ,,val” ,,hiperboreic getic” să-l numim aşa, petrecut cu un veac înaintea Războiului Troian – aproximativ între 1300-1200 î.Hr.

Dacă ,,primul val” ocupase Thessalia, centrul Greciei (Attica – zona Atenei, cea înfiinţată de egipteanul pelasg Kekrops), insulele din Arh. Cyclodelor şi Sporadelor, ajungând până în Insula Creta, se pare că, iată, zona Atticii, Argolida şi Peloponesul încă nu intraseră sub stăpânirea traco-getă, ioniană şi doriană în egală măsură.

E drept că între cele două ,,valori getice”îşi încercase norocul şi tribul aheenilor din zona Tyrasului, adică dinspre Cetatea Albă de azi, din sudul actualei Basarabii, reuşind chiar să-i învingă pe ionieni şi să-i împingă spre Răsărit, înspre NV Asiei Mici.

Dar să revenim la Pythagoras, ai căror străbunici egipteni au avut de suferit rigorile ocupaţiei doriene a Peloponesului, respectiv a ţinutului Phliasia, din Arcadia, un ţinut înfloritor, de vreme ce acolo, la Phlius – capitala Phliasiei – egiptenii ridicaseră, se pare, prima acropolă din Grecia, cu mai multe secole înainte ca grecii să ridice asemenea citadele, pe o înălţime, în interiorul acelei citadele aflându-se frumoase polate princiare şi impresionante temple închinate marilor zeităţi.

Asemenea citadele (acropole) aveau să apară la Atena, Micene, Tirint, Corint etc., de-abia prin sec. V î.Hr., ceea ce denotă că pelasgii Egiptului veniseră-n Grecia, o ocupaseră şi, odată cu aceasta, impuseseră cultura şi civilizaţia lor, ce cobora dinspre Sumer, de la caldeeni, din care, de fapt, se şi trăgeau.

Dacă avem în vedere marile piramide: Keops, Kefren şi Mykerinos din Gizeh, de lângă Cairo, care ne ridicaseră cu cel puţin 2000 de ani mai înainte ca phlisienii să construiască acropola din Phlius, şi ţinând cont că acei pelasgi caldeo-egipteni ştiau (încă de acum 5000 de ani) de ,,triunghiul scalen”(fiindcă, alminteri, nu ar fi putut ridica piramidele), trebuie să înţelegem că nu noi, cei de azi, suntem, în domeniul ştiinţei şi al tehnicii, acea ,,axa mundi”, atotştiutorii Universului acestuia, ci au mai fost şi alţii, cu mult înaintea noastră, care aveau, cu adevărat, lumină divină!

           Citiţi mai departe

Stindardul dacic – blazonul unui neam eroic

Moto: Chiar şi moartea ocoleşte uneori pe cel viteaz.

(Lucan – Farsalia, II, 75)

Pentru a desluşi semnificaţia/simbolistica stindardului dacic – reprezentat prin capul de lup şi,-n prelungirea acestuia, trupul fluturând al unui balaur −, cred că este absolut necesar să coborâm adânc în istoria antică, şi mult mai eparte de ea, pentru că, altminteri, nu vom putea nicicum să facem anumite conexiuni între vestitul steag de luptă şi provenienţa sa.

Tocmai de aceea am găsit de cuviinţă să abordăm contextual zoomorfismul lup-şarpe/balaur/dragon, făcând o ,,joncţiune” cu cele mai importante informaţii ale istoricilor antici greci, în special, dar şi latini, referitoare la rădăcinile neamului acestuia, informaţii pe care le-am regăsit (e drept, trunchiate!), prin preluare, atât la cronicarii moldoveni, dar şi la cei munteni.

            Întrucât Homer, în ,,Iliada”, vorbeşte despre ajutoarele militare pe care peucinii (cei din zona Insulei Peuke/Leuke – Insula Albă sau Insula Şerpilor, respectiv Basarabia şi Dobrogea de azi) – şi ciconii/kaukonii (cei din Munţii Caucasus/Cozia/Muntele Sacru al dacilor, din nordul Olteniei, respectiv geţii nord-dunăreni) le-au dat troienilor în războiul Troiei, din 1132 î.Hr., avem toate motivele să credem că, într-adevăr, atât peucinii cât şi cauconii/cioconii erau din acelaşi mare neam al geţilor.

Astfel, ştiind că dacii (geto-dacii) erau, după cum spunea Herodot, ,,cei mai viteji şi mai drepţi” dintre toţi din marele neam al tracilor (al doilea după indieni) şi cum geţii se-ntindeau din vechea Colchidă/Media/Gruzia de azi (messageţii), până la Tyras/Nistru/Basarabia (tyrageţii), la Tisa (tisageţii); apoi, geţii nord-dunăreni (între Carpaţi şi Dunăre), iar geţii sud-dunăreni, până-n Thessalia (tessageţii), avem, de acum, convingerea că numele de ,,geţi” încorpora o dublă origine semantică.

            Dacă pornim de la ,,Bhagavad gita” – numele unui foarte însemnat şi cunoscut poem filosofic indian (gita – cântec, n.n.), acesta face parte din epopeea ,,Mahabharata”, despre acest lucru vorbindu-se şi-n cealaltă mare epopee vedică, ,,Ramayana”, a lui Valmiki, la p.p. 286 şi 296, vol. II, unde se specifică:

            ,,Sri Krishna – a opta încarnare a lui Vishnu; lui i se datoreşte ,,Bhagavad gita”, adică ,,Poemul filosofic” (,,gita” denumind, clar, poeţii/cântăreţii, neavând nicicum o conotaţie peiorativă, ci din contră! n.n.).

(Valmiki – Ramayana, Editura Biblioteca pentru toţi, Bucureşti, 1968)

            Pe de altă parte, avem şi opinia reputatului savant şi lingvist Rhode, care, vorbind de arieni, aflaţi în partea de răsărit a Mării Caspice, respectiv între fluviile Sîrdaria şi Amudaria (care se varsă în Lacul Aral), în nordul Podişului Iranian, spre zona Munţilor Hymalaia, susţine că denumirea locuitorilor de acolo, ye ta, printr-o uşoară alterare fonetică a dus la denumirea de ,,geta”, respectiv ,,geţi”.

Aceştia, la fel ca un popor învecinat, usunii, erau ,,cu ochii albaştri şi cu părul blond” sau roşu.

Astfel, susţinându-l pe Rhode, Gr. Tocilescu ne spune cât se poate de limpede:

            ,,Se crede că aceştia (ye ta, n.n.) ar fi ultimul rest de origine indo-europeană, ba încă priviră (văzură, n.n.) în ei: pe moşii Goţilor, pe Geţi, al căror nume îl regăsiră în Justi sau Yeta”.

(Gr. Tocilescu – Dacia înainte de romani, Editura Academiei, Bucureşti, 1980, Cea mei veche populaţie a Daciei şi descoperirile arheologice şi preistorice, Partea a II-a, Cap. I, 1, p.p. 105-106)

 Citiţi mai departe

Iarăşi despre Posada din Ţara Loviştei

Lupta de la Posada în Cronica pictată de la Viena

Moto: ,,E mai bine să te laude alţii, decât să te lauzi tu însuţi”

            Se spune despre noi, despre români, că n-am avea ,,acte de identitate”, prin care să ne dovedim vieţuirea în acest spaţiu, lucru ce nu este adevărat, chiar dacă ,,izvoarele” ne sunt destul de sărace! Şi-atunci, dacă pe noi nu ne credeţi că suntem cel mai vechi popor din Europa, măcar aţi face bine să ascultaţi ce spun alte neamuri despre noi!

            Aşa se face că ţara aceasta şi neamul acesta învârtejit de viforniţele vremilor ce-au izbit, memiloase, în el, a stat, totuşi, dinaintea mirării inimilor vecinilor noştri, care, spre lauda lor, au şi scris despre noi: uneori cu mânie, cu obidă şi stupizenie oarbă; alteori, însă, cu uimire şi admiraţie!

            Aşa se face că-n anii '65-70, Academia Română a găsit de cuviinţă să reediteze valoroasele lucrări ale unor călători străini (aşa cum ar fi: Paul de Alep, Evlia Celebi, Maciej Stryjkowski, Pierre Lescalopier, Antonio Maria Graziani, Ludovic Odescalchi ş.m.a.) prin Ţările Române, aducând, astfel, o importantă contribuţie la îmbogăţirea fondului istoric (îndeosebi medieval) al acestei naţii, dar şi importante precizări de ordin toponimic, hidronimic etc.

            Toate aceste informaţii, puse cap la cap, realizează acea panoramă cronologică a evenimentelor istorice cu adevărat remarcabile, măreţe, punând şi mai bine în lumină drama acestui popor bântuit, parcă, de un blestem de lacrimi amare!

            Cum subiectul lucrării de faţă doreşte să abordeze, cu precădere, clarificarea (pentru totdeauna!) a locului desfăşurării bătăliei de la Posada, din 9-12 nov. 1330, am găsit de cuviinţă să ne oprim, îndeosebi, asupra ,,Cronicii” polonezului Maciej Stryjkowski, cel care (împreună cu ,,nobilul Coroanei” Poloniei, Andrei Taranowski) a făcut o călătorie în Turcia, traversând atâr Ţara Românească, cât şi Moldova, între anii 1574 şi 1575, şi aducându-ne cele mai de preţ informaţii referitoare, îndeosebi, la locul desfăşurării bătăliei de la Posada, ceea ce pentru noi, românii, constituie ,,actul de naştere al poporului român”.

            B. P. Haşdeu, Odobescu şi alţi mari istorici români (inclusiv N. Iorga, D. Onciul, Xenopol etc.) aveau, desigur, cunoştinţă de ,,Cronica polonă” a lui M. Stryjkowski, aşa încât să poată stabili cu certitudine locul celebrei bătălii, însă e adevărat că vina nu le aparţine nici acestora, dar nici (mai cu seamă) istoricilor de azi, ci totul se datorează confuziei de toponime şi hidronime (dar şi de ,,răsturnare” a anilor 1574 şi 1575), pe care M. Stryjkowski a făcut-o, fiind, pur şi simplu ,,furat” de noianul informaţiilor, al evenimentelor istorice şi sociale, îndeosebi din Moldova, aşa încât el, cronicarul şi aventurierul (după cum singur recunoaşte), a fost absorbit mai mult de farmecul tradiţiilor şi obiceiurilor neamurilor prin ţările cărora trecuse: români, bulgari, sârbi, traci, tătari, turci, frânci, greci ş.a., pe aceştia din urmă găsindu-i pretutindeni în spaţiul vlaho-trac!

            Pornind de aici, de la ,,vârtejul” informaţiilor şi al trăirilor afective, ar trebui să-l înţelegem şi să-l apreciem pe M. Stryjkowski, cu toate că, în mod cert, dă mare bătaie de cap oricărui cercetător al cronicii sale, mai ales în a stabili, cu rigurozitate, traseul urmat de el, spre Turcia, în anii 1574, dar şi la întoarcere, nemaiurmându-şi calea pe unde veniseră (adică prin Moldova), ci îndreptându-se de la Bucureşti spre Sibiu.

Citiţi mai departe