Împăratul Nero avea rădăcini traco-gete

Bustul lui Nero de la  Musei Capitolini, Roma

Pentru a ajunge la o asemenea idee, trebuie,  mai întâi, să vorbesc despre vânzoleala vremurilor şi a neamurilor traco-gete, dinspre Arcul Carpatic, spre Grecia Centrală (Focida, Attica, Thessalia); apoi, Peloponesul, insulele din Marea Egee, Sicilia şi sudul Italiei, inclusiv NV şi SV Asiei Mici, deoarece încă se mai acreditează şi acum sintagma ,,Noi suntem urmaşii Romei”, când, de fapt, după cum vom vedea, e tocmai invers!

            Că neamul geto-dac a invadat Grecia (iar mai înaintea lor, băştinaşii kaukoni din Nordul Olteniei de azi, care fuseseră, în mare parte, alungați spre zona meridională), părea, cu două milenii î.Hr., ceva firesc.

Neamurile se mişcau odată cu turmele lor, în număr imens, căutând, evident, locuri mai bune de trai, atât pentru ei, cât şi pentru oi şi vite îndeosebi, dar şi pentru cai, încât a merge, echipat complet de război, ca mercenar, din zona hiperboreică – geto-dacică – spre Eubeea, de exemplu, şi a te îmbarca pe corăbii, luptând cu soldă, împotriva celor ce-i loveau pe greci, părea ceva obişnuit.

            Acest lucru ni-l spune chiar Pausanias (dar nu numai el, ci şi Suetonius, Sallustius, Plinius cel Tânăr, Plutarh etc.), care avea destule informaâii în acest sens.

            Ei, geto-dacii, porneau, aşadar, pe cai, până în Thessalia, iar de acolo se îmbarcau pe corăbii, plecând odată cu grecii, la luptă, aşa cum s-a întâmplat chiar şi la Termopile, dar nu în bătălia din 480 î.Hr., în care regele Leonidas (trădat de Efialte!) şi cei 300 de spartani au pierit până la ultimul om, ci două secole mai târziu, în timpul lui Antiochus (sau Antioh Soter – 281-261 î.Hr. – fiul lui Seleucus), când galii/celţii au invadat Italia, Macedonia şi Grecia, ajungândd chiar până-n Asia Mică.

            Atunci, în vremea regelui Antioh al Greciei, hopliţii geto-daci (din ,,ţara hiperboreenilor”!) luptau, ca mercenari, de partea grecilor, aşa cum o făcuseră şi-n timpul Războiului Peloponesiac (431-404 î.Hr.), dintre Sparta şi Atena (cu implicarea Siciliei, în Grecia Mare), când victoria a revenit Spartei!

            Iată ce ne spune Pausanias, referitor la hopliţii din ,,ţara hiperboreenilor”:

            ,,Îndată ce se încăierară (grecii cu galii, n.n.), lupta începu; se porniră asupra galilor fulgere şi pietre de stâncă smulse din  muntele Parnassos se prăbuşiră asupra galilor, iar hopliţii (mercenari geto-daci, n.n.) le părură nişte monştri barbarilor (galilor, n.n.). Se spune că unii dintre aceştia veniseră din ţara hyperboreenilor, ca de pildă Hyperohos şi Amadacos, iar despre al treilea, Pyrros, că era fiul lui Ahile.

Din pricina acelei alianţe, locuitorii din Delphi (din zona Focidei, în Grecia Centrală, n.n.), aduc jertfe lui Pyrros, cu toate că, mai demult, mormântul lui nu se mai bucura de cinstire, fiindcă el fusese considerat ca vrăjmaş”.

(Pausanias – Călătorie în Grecie, vol. I, Cartea I, Cap. 5, 4, p. 40, Întreprinderea Poligrafiă Cluj-Napoca, 1974)

Era  normal ca vechea populaţie pelasgo-egipteană şi ioniană să-l considere vrăjmaş atât pe Ahile (cel din tribul helenic al aheenilor veniţi de la Tyras/Nistru, din Basarabia de azi), cât şi pe fiii acestuia: Neoptolemos şi Pyrros, şi chiar pe nepotul său, Pyrrhus – fiul lui Neoptolemos, de vreme ce invadase Grecia, alungându-i pe oameni înspre Răsărit, adică în insulele din Arhipeleagul Sporadelor şi Cycladelor, dar şi-n NV şi SV Asiei Mici. 

Citiţi mai departe