N-AM SĂ MAI FIU TÂNĂR NICIODATĂ

Dusă-i vremea, Anton Pann!...

Ay, ia, ia, ce gambe tari

mi-arătai în Ferentari!

Erai niagră, fă, nurlie,

Şi aveai o... păpădie!...

"Pitpalacul" năzuros

cânta-n crengi de chiparos;

m-aştepta în tremurici,

că aveai un mâncărici!...

Dar şi io, roşii globule,

nu ciolane cu fasule...

                * 

            *      *

Haoleu, Antoane Pann,

mădulare de cârlan,

nu mai vrei să vii la Şchei,

vremile să le deşchei;

pe-Anicuţa s-o mai vezi,

cum pune ţâţa-n zăpezi...

Te-am închis ăştia-n muzeu,

of, of, of şi aoleu!...

           –  ∕ ∕ –

                                 

            Alice

Prea frumoasa mea Alice,

portocală în parbriz;

şi, de zmeură, icoană;

piersic înflorit în strană,

umerii-ţi curgând în vale,

dor mi-e iar de dumitale,

că aveai pe vino-ncoace,

Thermopile, Samotrache,

şi amurg de Gibraltare,

ca vin roşu din păhare;

gene lungi, de la Misir;

Cleopatre-n coviltir

coperit cu galbeni nuferi,

de dogoare să nu suferi...

Astăzi, viaţa mi-e nimică...

Vreme trece, frunză pică!...

               –  ∕ ∕ –

           Dor

Din Surpate-n Maramu',

tânguieşte sufletu;

c-am avut, Doamne, cândva,

afine de Moskova,

ce râdeau în carnea-mi crudă,

şi zbanghie şi zăludă;

şi sprâncenele de mură,

ce-mi dormeau, noaptea, în şură,

pe fânul cu romaniţă,

cu miroazne de halviţă;

şi inima de lăptucă,

neştiind un' să se ducă...

                             * 

                         *      *

Răsai, lună, la Surpate,

peste rourile toate!

Răsai, lună-n Maramu'

şi mă du amu, amu!...

           –  ∕ ∕ –

Mai multe informaţii <<<aici>>>

De acelaşi autor:

Cantacuzinii – între Biserica Blacherne/ Vlaherne ( a Vlahilor ) şi Mănăstirea dintr-un Lemn

-         se dedică harnicei ş i inteligentei monahii  Emanuela Oprea, stareţa Mănăstirii dintr-un Lemn –

Moto: ,, Cine ş tie dacă suflarea omului se suie  în sus, ş i dacă suflarea dobitocului se pogoară în jos în pământ?

            Aş a că am văzut că nu este nimic mai bun pentru om decât să se veselească de lucrările lui: aceasta este partea lui. Căci cine-l va face să se bucure de ce va fi după el?”

(  Eclesiastul, cap.3, al. 21 ş i 22, p. 671)

         Şi câtă dreptate avea, Eclesiastul, fiul lui David, împăratul Ierusalimului!

Toate-ale lumii sunt trecătoare: ca,-n zori, sclipirea de rouă peste ierburi; ca aroma zmeurei, vara, rostogolită de vânt…

Dar neamul acesta, traco-get, de vlahi fremătând de pofte trupeşti, de mărire şi slavă, venise, parcă, din ceruri, primăvara,  urcând în lume odată cu sevele, toate, năvalnic, fără să-i pese că vremurile curg de mii şi mii de ani în acelaşi făgaş !

            Ce-i pasă, însă, sângelui tânăr, când descătuşat se porneşte spre-nalturi, vesel şuierând ca mierlele-n crângul de-aluni?!

            La antice triburi elene vedem fulgerarea de patimi, de suliţi, sprânceana năpustiindu-se-n scrâşnet peste cele albe, de piatră cetăţi, zidirile-i groase-ndoindu-le, sfărmându-le, apoi!

            Nu mult după-aceea ( la mai bine  de 1200 de ani de la moartea Eclesiastului ) neamul valahilor ( coborâtor din ahei, eolieni,ionieni şi dorieni, cu toţii veniţii din Carpaţi, de la Nistru, şi Istru, şi Pont Euxin ), al lui Alexios Comnenul şi al rudelor sale, Cantacuzinii, aveau să ridice,-n Bizanţ, Biserica Blacherne sau Vlaherne, adică Biserica Vlahilor, a cărei ctitorie se datorează Împăratului Marcian şi Doamnei sale, Pulcheria; târnosirea Sfintei Biserici a creştinătăţii avea, însă, să fie făcută de Împ. traco-get Leion I, cel originar din Axiopolis, adică Cernavoda de azi.

            Şi nu doar atât, căci, mai bine de 300 de ani, acest neam de vlahi ( deci, nu de greci, aşa cum toţi istoricii cred!) a fost creştin-ortodox şi-a stat în scaunul Bazileilor Constantinopolitani, făcând politica lumii aici, în Balcani, dar şi la sud şi chiar la nord de Dunăre; stăvilind pornirile selgiucizilor otomani,frângându-le pornirea, dar, mai apoi, întărindu-le pofta de pradă-n Bizanţ, până-n fatidicul an 1453, în 29 mai, când zăgazurile lumii s-au rupt, şi asta, tocmai datorită acelor lupte interne, ce-n neamul nostru, iată, dăinuiesc până azi!

 Pentru mai multe informaţii, faceţi click <<<aici>>>

De acelasi autor:

Mihai Viteazul a plâns la Mănăstirea Surpate

   Moto: Pentru părinți, copilul rămâne tot copil, 

chiar dacă devine conducătorul unei  țări.                                                                            (Proverb libanez)

Spre a vorbi de viața unui domn muntean al Evului Mediu, e ca și cum ar trebui să simți freamătul codrilor și-al vremurilor amare, de-atunci; tresărirea sângelui tânăr, dornic de mireasma trupului unor domnițe-alergând desculțe prin roua ierbii înalte, având în urechi tropotul barbar al călărimii pierzându-se-n noapte, în munți, pe țărmuri de Olt, într-o toamnă târzie; e ca și cum ai auzi sunet de bucium, de chemare la luptă, undeva la câmpie, - nspre fluviu, în jos, printre arbori bătrâni, scufundați în mlaștini și-n cețuri…

Eu așa am simțit atâta de-aproape zbuciumul și tremurul cărnii al celui ce-a fost, pentru tot neampul meu, un nou început de poveste curat românească, de respirare de cetini și de sprânceană privind fulgerător peste lume, aici, în Carpați și-n Balcani, la Dunăre și la Marea cea Mare; și-am mai simțit că nimic nu este de mai mare folos decât a pieri pe câmpul de luptă, pentru ca poporul tău să stea mândru și drept în lumina proaspătă a dimineții acestei vieți ce ni s-a dat…

Iar el, Mihai Viteazul, venea, ca năpraznici furtuni, din stirpea acelor ahei și alexandrmacedoni  ce vânzoliseră vremuri și spații netulburate decât de pelasgi, de mezi, de perși și de parți, ori de romanii cei demni, care-și duceau pe scuturi de-aramă inima, fierbinte vibrând, ce Universului parcă zbateri mari îi dădeau, ca și cum Universul degrabă-ar fi vrut o altă lume să nască, și chiar în clipa aceea!

Pentru mai multe detalii, va rugam sa faceţi click <<<aici>>>

De acelaşi autor:

Herodot, despre noi şi despre fraţii noştri

                                              Moto: Nu este legatură mai sfântă decât accea a fraternităţii.

                                                                                     (N.V. Gogol-Taras Bulba, IX)

 Ca, dintru început, suntem cu toţii fraţi (inclusiv cu Dumnezeu !), nu mai încape-ndoială, dar că peste vremi, fraţii ajung să se urască şi să se sfăşie între ei, iarăşi adevărat este, de parcă vânturi amare ar frământa inimile noastre, milenii de-a rândul, încât, uneori, ne e atâta de greu (pentru unii, umilitor chiar!) să ne mai recunoaştem rădăcinile!...

 De n-ar fi istoria aceasta, în care să se consemneze viforniţe-albastre de năpraznici lumini şi de umbră asemeni, mai că ne-am crede în genune pierduţi!

Căci vremi, noiane de vremuri au curs (şi-or curge-nainte, de-a rândul), fară  măcar să ne pese că, odată, în miez de ierni risipite-n neant de amintiri de legendă, cândva, oameni ca noi au luat ţărâna lumii-n picioare, învolburându-se odată cu ea, fără să-şi pună,-n amurg, măcar o-ntrebare, doar o singură, una: ,,Asemeni ţie, ţărână, voi fi?!

O, de-i aşa, cât de dragă  îmi eşti! Bucura-se-vor tălpile mele în veac!...Alături de voi, fraţii mei, eu de-a pururi voi fi sub ceruri albastre!...”

Noi suntem, însă, trecători, grăbind pe pământ; visând ,,pământ, şi apă, şi vin”, asemeni lui Sesostris si Kecrops, de la Misir, ori asemeni lui Cirus cel Mare şi urmaşilor săi: Istaspe, Darius, Xerxes, fraţii noştri, rădăcinile noastre de ani 4000, de când vântul vrajbei s-a abătut peste noi, peste ei, tulburându-ne-adânc, încât ,,părintele Istoriei”, Herodot, surprins pare-a fi, atunci când vede cum sângele,-ntruna, fierbinte, tresaltă în neamuri, mai vârtos în neamul person şi pelasg, din care şi noi cu sfială ne tragem!...

Pentru mai multe informaţii faceţi click <<<aici>>>

De acelaşi autor:

Dionys-Vakhie sau Vranchii (Dionys-Vlahul?!), Biserica Vlaherne din Constantinopole şi Împ.Leon I Vlahul

Uneori, sunt lucruri care, la început, par a nu avea nimic comun unele cu altele, însă vremile cură după anumite legi, pe care mintea noastră, de oameni trecători, cu greu le cuprinde.

Înţelegându-le, totuşi, ce revărsare de mireasmă, de parcă oloaie domneşti, de demult, ar curge blând în verzile ierbi, primăvara, când cerul e-nalt, şăgalnic, sfios...

Aşa şi istoria-aceasta, a neamului meu, cu rădăcinile sale, pierzându-se-n legende de viforniţi albastre, de legănare de săbii străfulgerânde-n amurg de glicină, departe, în urmă, cu milenii vibrând, şopotind pe sub umbroase doruri, şi freamăt, şi-alean, şi bocet de mamă, îndurerată plângând pierderea ,,drag fiului ei”, în ţară străină...

Că nu e alta mai dulce ,,voroavă” decât să asculţi cum de sub margini de zări de milenii fierbinţi, agurinde, cântarea străbunilor tăi, pe ţărmuri de lumi, de viaţă!...

Pornind de aici, de la ceea ce simt (şi-ntodeauna-am simţit!) pentru neamul acesta de-a pururi în tresărire de larmă, de bucium, de şuier năprăznic şi chiot de luptă, şi-apropiindu-mă, iată, de sfârşit de lucrare, îndrăznesc  a zice că nimic nu-i mai sfântă decât amintirea strămoşilor, a părinţilor noştri, risipiţi ca floarea de măr, ca floarea de câmp, în primăveri şi-n veri de dulce-amar de destin blestemat, ce-avură aici, din Dunăre-n Carpaţi şi la Marea cea Mare, şi mult, cu mult mai departe-nspre sud, dincolo de Istrul cu-nvolburatele-i ape, adânci ca şi inima mea, în care glasuri mai aud şi acum!

Pentru mai multe informaţii faceţi click <<<aici>>>

De acelaşi autor:

Deucalion şi Caloianul

                                                                    

Moto: Să iubim şi prietenia şi adevărul; totuşi, este o datorie sfântă să preţuim mai mult adevărul.

                                                                                                    (Aristotel – Etica nicomahică, I, IV, 1096,)

   Evident că nimic, dar absolut nimic nu e întâmplător în curgerea firească a lucrurilor de-a lungul vremilor, în frământările şi zbuciumul sufletului uman şi, implicit, în rosturile istoriei ce ni s-au impus de Bunul Dumnezeu,încă dintru-nceputul Creaţiei.

Atunci, însă, când, norocul îţi surâde, ori, mai precis, intri în graţiile muzelor şi ale ,, dirijorilor celeşti”, în faţa cărora tu eşti ,, o nimică ”, poţi spune că, într-adevăr, la mijloc e bunăvoinţa lor.

Altminteri, cum ai putea concepe că atâta noian de timp ar curge fără ,, ştirea ” cuiva; fără a lăsa urme în amintirea noastră genetic-ancestrală, aşa cum ar fi , de exemplu, potopul biblic, marile convulsii vulcanice, care făceau ,, să se bată cap în cap vârfurile munţilor ”, aceştia rupându-se, crăpând, aşa cum bine zicea Homer, referindu-se la Insula Carpathos, din Marea Egee, căreia ( pe bună dreptate ) i-a zis Ins. Crapathos, având, desigur, în minte acea memorie genetică de care vorbeam : amintirea unor vremi prehomerice, în care Carpaţii noştri s-au crăpat, cu adevărat, lăsând ca apele uriaşului lac meotic să se reverse în Dunăre, formând marile râuri : Oltul, Jiul şi Mureşul?!

Pentru maai multe informatii faceţi click <<<aici>>>

De acelaşi autor:

Zamolxes, reformatorul

Locul nașterii tale nu ți-l alegi; nici clipa ori locul morții; la fel, destinul ce ți-l urmezi în ,,repedea trecătoare suflare de viață ce ni s-a dat”

        Cine-și închipuie că Zamolxes era un agatârș de rând, venit în Dacia, în sec. VI î. Hr., și stabilit pe cursul de mijloc al Mureșului ( cum spune, limpede, Vasile Pârvan în ,, Getica” sa ), se înșeală amarnic!

        Ce fel de om poate fi acela care, acum mai bine de două milenii și jumătate, pornea la studii spre Grecia și, mai ales, spre Egipt?!

Lucrul acesta ar fi fost la îndemâna oricui?! Eu cred că nu!

        Cu siguranță că Zamolxes era un tânăr cu o educație aleasă, aparținând familiei regale a Daciei, ori castei sacerdotale?

        În ce mă privește, înclin să cred că cea de-a doua supoziție pare mult mai plauzibilă, ținând cont că el a împletit instrucția laică ( în insula Samos, cu astronomul și fizicianul Pherekydes; în insula Creta, asemenea lui Licurg, unde a studiat legislația, Constituția) cu, îndeosebi, cea teologică.

        Ambele componente educaționale vizau, așadar, nu doar astronomia, medicina, astrologia, fizica, cosmogonia, arhitectura, lingvistica, cât, mai ales, se punea accent pe inițierea în tainele teologiei, astrologiei, ce vizau cultul solar, sensul vieții și al morții ( preceptele morale ).

Pentru mai multe informaţii daţi clik <<<aici>>>

De acelaşi autor