„Apocalipsa”, începând din vremea Covidului 19

 

Moto: „Trebuie să proorocești din nou la multe noroade, neamuri, limbi și împărății”.

(Apocalipsa lui Ioan, Cap. 10/al. 11)

 

            Pornind chiar de la acest moto, ni se spune cât se poate de limpede că proorocirile ce i s-au făcut Sf. Ap. Ioan de către un înger trimis de Iisus Hristos, nu sunt doar strict pentru „poporul ales”, ci pentru toți locuitorii Pământului, indiferent de religie, rasă etc.

            Evident că este extrem de greu să poți „localiza”, în „Apocalipsă”, timpul în care omenirea se află în prezent, mai ales că întreg conținutul „Apocalipsei” este doar metaforă și simbol, așa încât singurul lucru posibil  (spre a „desecretiza” mesajul) e doar acela de a te prinde, de a te agăța, măcar de un singur capăt de ață, ceea ce am și făcut!

            M-am oprit îndelung asupra Cap. 13, întrucât mi s-a părut că aici (ori de aici înainte!) voi putea pătrunde tainele adâncului acestei „CÂRȚI” unice în lume, prin bogatele-i informații cu adevărat uluitoare!

            Iată doar un singur alineat de care mi-am „agățat”, precum o boabă de rouă de un fir de iarbă, dimineața, în răsăritul soarelui:

            „Și a făcut ca toți: mici și mari, bogați și săraci, slobozi și robi, să primească un semn pe mâna dreaptă sau pe frunte.

            Și nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, fără să aibă semnul acesta, adică numele fiarei sau numărul numelui ei”.

(Apocalipsa, Cap. 13, al. 17 și 18)

            Nu vi se pare că „fiara” este temutul „Covid 19” (Deci, „numele fiarei sau numărul [19!] numelui ei”) și că semnul de pe mână se referă tocmai la vaccin, respectiv la rapel („icoana fiarei”) ?!

            Iar, dacă nu sunt deloc convingător, vă mai dau încă un exemplu, din care (cu siguranță!), veți fi în asentimentul meu, în sensul că, de data aceasta, chiar îmi veți da dreptate, căci a cădea foc din cer nu s-a întâmplat, în istoria umanității, decât de două ori: o dată în vremea robiei egiptene a poporului evreu, iar a doua oară, în 6 august 1945, când americanii au aruncat „focul din cer” (bomba atomică), la Hiroshima și la Nagasaki.

            Cum cele două „evenimente” s-au petrecut la o diferență de 75 de ani și cum, mai ales, Covidul 19 fiind acum „la modă”, am luat, ca punct de referință, anul 2020, adică „anul fiarei!”.

            Așadar, am pornit tocmai de aici, de la anul 2020, pe care, repet, l-am identificat (E posibil să fi greșit, dar atâta timp cât voi veni cu citate elocvente din „Apocalipsă” și din Biblie, sper să fiu credibil!) ca fiind arhicunoscut, întreg mapamondul aflând că în acest an, la Wuhan, în China, s-a descoperit acest virus, care nu e altceva decât cea mai  temută armă biologică a vremurilor noastre.

            O, de-ar fi doar informația aceasta, care, în mod cert, ar determina lumea științifică actuală să se concentreze în găsirea unui tratament adecvat!

            Dar dacă „Apocalipsa” ne sugerează că americanii au creat teribilul virus, pe care l-au vândut, mai apoi, cercetătorilor virusologi chinezi, care l-au „îmbunătățit” în laboratoarele subterane nu doar de la Wuhan, ci, mai ales, în cele din Pustiul Gobi (aflat între China și Mongolia) ce ați mai zice?!

            

                                          Citiți mai departe

Prizonierii infernului: vol. al II-lea

 

Viaţa asta, ca un bordel!..

 

 

            În 1944, în dimineaţa Paștelui, am plecat pe front,  la Iaşi. Era o dimineaţă frumoasă, de primăvară;  erau numai flori peste tot. Lămâiţa din grădiniţa casei înflorise sub fereastră. Am rupt o creangă şi mi-am  pus-o la mânerul valizei. Am plecat cu inima îndoită, dar când am ajuns în gara Băbeni am zis în gândul meu:

„Doamnne, dacă tu mi-ai dat viaţa asta şi vrei să mi-o iei acum, cât sunt tânăr, atunci facă-se voia ta, dar dacă vrei să mi-o laşi până la bătrâneţe, atunci te slăvesc, Deamne, şi am să te laud mereu !...”.

            De atunci, din gara Băbeni, parcă am prins curaj.

Pe tren, îmi ziceam:

            „Bă, dacă ai să fii prost şi n-ai să ştii să te păzeşti,

mori! E păcat de tine, atâta băiatul, de aproape doi metri şi de o sută douăsprezece kile !... Se satură din tine o sută de corbi şi cinci lupi!... Ai grijă de tine, că doar o viaţă, ai, nu o mie!...”.

            Până să ajungem pe front, ne-au încartiruit într-o

comună de langă Iași. Apoi, s-au gândit ei că noi habar

n-aveam de front și atunci ne-au trimis înapoi, la Focșani, la Şcoala de vânători de tancuri. Doar zece zile

am urmat şcoala asta. Era o şcoală severă. Am învăţat Faust Patron şi Ofen rohr (adică Burlan de sobă), o armă care distruge tancul, cât ar fi el de-al dracu'.

Proiectilul dă o temperatură de 4000 de grade şi pătrunde un blindaj de 30 cm grosime. E dat în          mă-sa !...

            Am învăţat cum să lucrăm cu aruncătoarele şi cum să vânăm tancurile, după care am plecat după unitate, la Iaşi. Unitatea noastră intrase pe linia intâi, în marginea Iaşului, în Pădurea Aroneanu.

            Numai când mă gândeam că peste câteva ore voi intra și eu direct pe front, în linia           întâi, parcă nu ştiu cum îmi venea. Parcă mi se răsuceau maţele în mine, se zvârcoleau ca pe grătar; îmi venea să vărs. Îmi venea  rău ca unei muieri borţoase, când nu-i place un miros de ceva. Asta mi s-a întâmplat și mie chiar în ziua aia, la bucătărie, când m-au rugat să .mănânc: „ Ia, mă,și tu, ce dracu! Ce-ai, mă?!” dar eu nu puteam nici să-i văd pe ostaşi cum duceau lingurile la gură. Eu nu vedeam decât cum proiectilele, schijele alea nenorocite le spintecau burdihanele umflate cu zeamă lungă, cu varză acră, cu o bucată de pâine, totul amestecat şi vărsat pe iarbă, cu mațele sparte și înșirate, târâte de corbi, cu mirosul ăla de mortăciune, de hoit, vara, atunci în august, mai ales, când se usucă cel mai repede carnea.

            Nu mâncasem de dimineaţa, dar nici că-mi era foame. Aveam stomacul gol-goluţ, de putea să alerge vântul prin el, dar din cauza frontului îmi pierise foamea. Bucătarii m-au mai rugat încă o dată, că m-au văzut îngândurat rău de tot, dar le-am spus să mă lase dracului odată în pace, că n-am chef de nici o mâncare.

      În sfârşit, am plecat pe linia întâi după aruncătoare. Până să ajung acolo, a început să tragă artileria. Eu nu ştiam să mă feresc, că nu luasem contact cu poziţia. Eu credeam că proiectilele veneau de la inamic.

                          Citiți mai departe

Prizonierii infernului: Vol. I

 

    Am iubit o tătăroaică 

Moto: „Ce popor a avut pe lume o oartă mai aprigă și mai zbuciumată, ce neam de oameni a stat mai viteaz și mai întreg în fața atâtor dureri?!” (Alexandru Vlahuță ─ România pitorească).

    Frumos al dracuʼși nebunatic rău am mai fost la tinerețea mea! Ca un mânz zburdam, de parcă smulsesem inimile din zece armăsari din Caucaz. Mă întorceam, toamna, de la clăci, unde chioteam și tăvăleam fetele prin foile de porumb și prin mătase, de le făceam să roșească așa cum sunt merele ionatane... 

    Veneam prin grădini, mă mai băgam prin câte un fânar sau prin câte o claie de fân cu una cu rană-n piept și cu mâncărime-n sânge și știam că toată lumea era a mea. 

    Ieșeam din fân ori din gluga de coceni și-o luam, unul într-o parte, altul în alta, mai pe lângă garduri și pe poteci lăturalnice, și ne îndreptam fiecare spre casa lui.

     Într-o noapte era lună mare pe cer. N-aveam cum să intru undeva, la vreo femeie tânără, cum erau cele ale concentraților, că se vedea ca ziua. Mergea umbra după mine, dar eu habar n-aveam de asta. Fulieram. Aveam 18 ani și mi se părea că toată viața am să umblu la fete și am să fluier cu mâinile în buzunare, pe ulițele satului. 

     Și într-o noapte de prin octombrie 1939, când veneam de la o clacă și luna mare se ținea grămadă, ca nebuna, în urma mea, tata mi-a deschis ușa și m-a luat la repengeli, de parcă era cu furcă și făcea cărare printr-un deal de mărăcini. 

    „Toată vara, de vreo câțiva ani, umbli ca un vântură-lume! Umbli noaptea și ziua dormi, ʼtu-ți și dregu-ți de pârlit ce ești, că, dacă nu te iau în brânci și te arunc pe ușă-afară, de zic că nici n-am avut unul ca tine la casa mea! 

    Ce-ai, mă, îmi zicea, în căpățâna aia?! Rumeguș, ai, mă?! Nu vezi că se mai duc și băieții pe aici, pe colea, dar vin mai devreme acasă, iar a doua zi se scoală cu noaptea-n cap și-i dau drumul la muncă!...

     De acum încolo am să-ți închid ușa, dacă mai vii aproape de ziuă, de nu dorm eu și mamă-ta din pricina ta!...Și-am să te dau și-afară din casă, să știi!... Să te duci unde a dus mutul iapa!...” și mi-a ars două palme, de mi-a sărit pălăria pe sala casei. 

    Bine! i-am spus. Atunci, să știi că chiar am să plec...” și-am și depus, a doua zi, cerere de plecare în armată, ca voluntar, fără să știu ce urma să mi se întâmple în anii ce veneau, anii cei mai urâți ai vieții mele, în care am omorât, fără milă, o grămadă de oameni. Cine ar fi crezut că atunci, în 15 noiembrie 1939, când am plecat la Centrul de instrucție Vlădești, anii tinereții mele se vor năclăi de sânge?!

    La Vlădești am făcut trei luni la Transmisiuni, specialitatea telefonist.

Citiți mai departe

Fiii Soarelui, fiii oamenilor și forțele întunericului

 

                        Dedic această lucrare prietenilor mei, dr. C-tin Ionițescu și ec. C-tin Argeșanu

Moto: „Iată, Eu vin în curând; și răsplataMea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după fapta lui”

                                              (Apocalipsa lui Ioan, Cap. 22,12)

 

            Cred că nu există în cultura umanității o carte mai grea și mai adâncă în înțelepciune și-n simbolistică, așa cum este Biblia, ea fiind singura, de altminteri, care a surprins nu doar „izvorul edenic” din care a curs viața pe pământ, dar, mai ales, permanenta legătură dintre noi și astral.

Evident că mă refer la entitățile cerești, la „fiii Soarelui”, cu care, după potop, frumoasele fete ale pământenilor s-au însoțit:

            „Fiii lui Dumnezeu au văzut că fetele oamenilor (urmașe ale lui Adam și ale Evei, dar și fratele lui Abel, pe care Cain l-a ucis, n.n.) erau frumoase și din toate și-au luat de neveste pe acelea pe care le-au ales. Uriașii erau pe pământ în vremurile acelea, și chiar și după ce s-au împreunat fiii lui Dumnezeu cu fetele oamenilor, și le-au născut ele copii, aceștia erau vitejii (gen Goliat, n.n.) care au fost în vechime, oameni cu nume”.

(Biblia ─ Facerea, Cap. 6, 2, 4)

           

            Scheletele unor asemenea uriași au fost descoperite atât într-o galerie dintr-o mină de aur din Munții Apuseni (acest schelet fiind luat de sovietici și dus în Rusia), cât și în Țara Loviștei, în comuna Racovița, satul Copăceni, după cum am aflat chiar de la descoperitorul acelor oseminte, Dl. Dinu Vieru, care a găsit cele două schelete, săpând un beci sub casă:

            „Femurul avea peste 90 cm. ,iar zgârva era cât gura sacului mare, de cânepă; oasele, toate, le-a pus mama în doi saci,iar preotul le-a slobozit  de păcate,le-a stropit cu vin, le-a închinat și le-a îngropat creștinește într-o margine a cimitirilui nostru din Copăceni, unde se află și azi!”.

            Dacă femurul reprezintă mai bine de 1/3 din corp, înseamnă că scheletul „uriașilor” avea, aproximativ, 3 metri!

            Așadar, mai înainte ca Dumnezeu să-i creeze pe Adam și pe Eva, pe pământ existau oameni foarte înalți, așa încât se pare că Dumnezeu a dosit cu orice preț ca acea rasă de uriași să dispară, locul lor fiind luat de o rasă nouă, pe care El urma să o creeze, prin facerea lui Adam.

            Că pe pământ nu erau doar Adam, Eva și Cain (fiul lor, care își ucisese fratele, Abel), ci și alți oameni (uriași, desigur), aflăm tot din Biblie, care iată ce ne spune:

            „Apoi, Cain a ieșit din fața Domnului (din Rai/Eden, care, era, se pare chiar pe locul Mării Egee, Mării Carpathice și Mării Libiei, din E. Mării Mediterane de azi ─, în zona litoralului bulgăresc găsindu-se, cu câteva decenii în urmă, mai multe piese perfect geometrice, de aur curat, ceea ce denotă că aici fusese, înainte de Adam și de potop, o supercivilizație, dar tot din „zona Raiului” ─ care era o adevărată grădină ─ „ieșea un râu și uda grădina”, iar din acel râu, apele sale se împărțeau în „patru brațe”. „Numele celui dintâi era Pison [posibil, Dunărea, și veți vedea de ce, n.n.]; el înconjoară toată țara Havila [viitoarea Dacie? n.n.], unde se găsește aur. Aurul din țara aceasta este bun [Obiecte de aur, dacice, s-au găsit la Byblos, în Fenicia, dar și-n Egipt, n.n.]; acolo se găsește și bedelion și piatra de onix [ piatră semiprețioasă, folosită la ornamente, n.n.].

                   Citiți mai departe

Masa de piatră din Titești, Țara Loviștei, vatra etnogenezei poporului român

 

                                    Se dedică D-lui Nicușor Daneș,primarul comunei Titești

 

 

 Într-adevăr, faptele și numele bun ale strămoșilor tăi vor rămâne de-a pururi în istoria acestui neam, căci noi ne-am iubit mai presus de orice acest pământ cu izvoare și cetini, cu primăveri și troițe de leandri și de lămâiță; cu buciume ce încă mai sună și-acum, seara, la stână, când stelele cad în fântâni; când roșii mușcate dorm între aburindele pâini; când mama, în somn, și azi mă mângâie, deși ea nu mai este, și nu e, nu e!...

Astfel am văzut eu frumoasa Țară a Loviștei, al cărei nume ne duce cu gândul, evident, la Lytuon/Litovoi, Litua, așa cum era numită Oltenia (vechea Dacie Alutensis, romană, din vremea lui Traian!), ai cărei voievozi dintâi au fost frații Ioan și Litovoi, iar în Țara Loviștei, Basarabii încuscriți (la fel ca și Litovoii macedoneni din Skopje) cu IO RADU NIGRU vv. (voievod) PRIȘTINA 1128, după cum scrie pe inelul-pecete ce-l purta și care s-a găsit la Curtea de Argeș!

Deci, frații Ioan și Litovoi stăpâneau partea dreaptă a Oltului, dar și Hațegul și Amlașul (Mărginimea Sibiului), până la Dunăre, partea stângă a Oltului (Muntenia în cea mai mare parte, cu Capitala la Titești), iar lucrul acesta e atestat din 1204, pe o piatră funerară, existentă și azi la Titești, județul Vâlcea.

Iată acum dinastia BASARABILOR, adică a urmașilor SARABILOR (cei care oficiau cultul religios, Marii Preoți, așa cum, în vremea lui Zamolxe, sec. VI î.Hr. și până în vremea lui Burebista, sec. I î.Hr., acesta din urmă avându-l ca Mare Preot pe Deceneu, cel ce studiase astronomia și teologia în Egipt; asemeni și Zamolxe, împreună cu Pitagora) își trăgea numele de la BASARA, care în limba egipteană înseamnă „vulpe”, căci Marii Preoți se înveșmântau în mantie din blană de vulpe, atunci când oficiau cultul religios ─ cult solar, apolinic.

Cu alte cuvinte, aici, în Țara Loviștei, din spatele Kogaiononului/Masivul Cozia (unde se află acest Munte Sacru al Dacilor), BASARABII au găsit de cuviință să-și ia acest nume de la Marii Preoți Daci, căci aici, la Cozia, se află și azi peștera în care, spre bătrânețe, a trăit Zamolxe (în ea și murind), dar și locul celei de-a doua peșteri (la 8-10 m. distanță una de alta, marcată cu un bolovan ovoidal, foarte mare), în care presupun că a fost îngropat Deceneu!

            Iată, acum, dinastia BASARABILOR, care s-a încuscrit cu cei din dinastia lui IO RADU NIGRU vv. PRIȘTINA 128:

                         Citiți mai departe

Homer, despre cauconi și ciconi ¬ strămoșii noștri de baștină

 

Moto: Este bine chiar dușmanilor să te adresezi cu cuvinte frumoase.

Publius Syrus ¬ Sentințe

 

            Ce poate, oare, să fie mai dulce și mai sfânt pe pământ, decât frăția de sânge, de grai și de cânt, când șuieră-n inimi vifornițe albastre și-auzi cum izvoarele cură; când știi că rude ne sunt toate-ale noastre, chiar și doina legănându-se-n gură, căci anii-milenii peste Carpați se lăsară, ca roua peste verzile cetini, ca-n veci miresmele să rămână ca-n vară, când pragul casei ni-l calcă prieteni veniți din Troia, Byzanț și Megara: în dreapta, Icoana Fecioarei Maria; cu pletele-n vânt, tremurându-le nara, auzind în cer ciocârlia...

Și-atunci, știind din cine se trag, din kauconi, din ciconi, amintindu-și de tot ce li-e drag, somn lin i-o cuprinde-n poieni...

            Astfel am înțeles eu acest neam românesc, cu cea mai mare vechime din Europa, din care a izvorât civilizația Greciei antice și-a lumii întregi, căci frăția ce ne-a legat de mai bine de  patru milenii, e eceeași și-acum, aici, între Carpați și Byzanț, încât dreptate îi dăm excepționalului scriitor Nikolai Gogol, care, în cartea sa „Taras Bulba”, spunea:

            „Nu este legătură mai sfântă decât aceea a fraternității”.

            Dar, cu mai bine de 2800 de ani înaintea lui Gogol, cel care a remarcat frăția neamului nostru traco-get a fost Homer, cel dintâi și cel mai mare poet al acestei lumi (și istoric, am putea spune), despre care istoricul bulgar Hristo Danov ne spune cu uimire, parcă:

            „Cele mai timpurii date autentice asupra triburilor din această regiune (din Thracia; din Carpați până-n vechea Negară și Byzantion, n.n.) provin de la Homer. Credem că nu vom greși dacă amintim în același timp pe sinti (Sintoi) și ciconi. Sinții sunt menționați în primul cânt al „Iliadei”, Homer prezentându-i, după cât se pare, drept cea mai veche populație a Insulei Lemnos”.

            (Hristo Danov ¬ Tracia antică, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1976, p. 118)

 

sau:

            ”Amănunte clare, păstrate la autorii mai târzii și în primul rând la Strabon, arată limpede că sintii (Sintoi) au rămas un anumit timp în Tracia de sud-est, unde sunt amintiți împreună cu triburi trace (sai [daii, dacii, n.n.]),  sapeii [sau sapoi/saii/sacii/dacii ¬ trib nord-iranian emigrat spre vest la începutul mileniului al II-lea, î.Hr., cf. Lui V. Pârvan, n.n.] și alții)”.

(Hristo Danov ¬ Op. cit., p. 118)

 

            Dar iată ce ne spune Homer despre sintieni (ramură a sacilor/dacilor), în „Iliada”:

  Citiți mai departe

Burebista și inscripția de la Mesambria

 

         Încă de la început, trebuie să atragem atenția cititorului, că vechea Mesambria (azi, Nesebăr, la Nord de Golful Burgas, din actuala Bulgarie) a fost o colonie grecească, fondată în jurul anului 520 î.Hr. de către grecii din Calcedon, care au fost ajutați de cei din vechea Megară și din Byzantion, ori acest lucru ne face să credem că de la Dunărea de Jos, până unde avea să se ridice cea mai veche biserică, Biserica Blacherne/Vlaherne (adică a Vlahilor) a strămoșilor noștri geto-vlahi sud-dunăreni, se vorbea aceeași limbă ─ respectiv traco-geta!

 

            Astfel, nu e de mirare de ce în inscripția din Mesambria întâlnim cuvinte care se păstrează și azi în fondul lexical principal al limbii romane, ceea ce deosebește, fără tăgadă, că originea limbii române actuale nu trebuie căutată în spațiul latin, ci exact în spațiul nord și sud-dunărean, ce se întindea, într-adevăr, nu doar din sudul Dunării până-n vecgea Megară, ci chiar dincolo de Bosfor, în NV Asiei Mici, până-n Troada, în a cărei câmpie se afla vestita Troie, la care (după cum aflăm din ,,Iliada” lui Homer) a venit în ajutor (în timpul Războiului Troian, sec. XII î.Hr.) nu doar tracii, ci și ciconii, adică geții nord-dunăreni, ce locuiau de la Muntele Kaukas (Cozia sau Kaukon ─ de aici, locuitorii căpătând numele de cauconi sau ciconi, iar limba lor, koine!) până la Dunăre. Mai limpede, cei din Oltenia de azi!

            De asemenea, nu doar fondul lexical traco-get ne-a atras atenția asupra epigrafiei de la Mesambria, ci, în cel mai surprinzător mod (pentru istoria noastră națională!), numele lui Burebista, despre care istoricii și arheologii ar fi trebuit să facă vorbire.

                        Citiți mai departe