Crucea din Titești (Vâlcea) ─ prima mărturie a formării poporului român

           Acerbii susținători ai teoriei „vidului demografic”, promovată de Roesler și de istoricii maghiari, a fost, iată, demontată nu doar prin apariția, pentru întâia oară, a scrierii decriptate de subsemnatul, referitoare la „descălecatul” Țării Românești ─ Titești, jud. Vâlcea, 1205, în vremea SARABULUI BASARAB, adică a voievodului și-n același timp, mare preot Basarab, titulatură pe care și-o luase, se vede, de la anticii săi înaintași: Zamolxe, Abaris, Rhesos și Dececeu, pentru ca, astfel să-și arate originea sa străveche, milenară! ─ dar la numai 3-4 metri mai jos de acest document inestinabil ca valoare istorică, de importanță națională, chiar în același zid al Bisericii din Titești, aveam să descopăr o altă inscripție la fel de valoroasă!

            Dacă din prima inscripție (postată pe Internet, cu titlul „Titești ─ capitala dintâi a tuturor românilor”) reieșea cât se poate de limpede că această localitate din Țara Loviștei, de la poalele Munților Făgăraș, a fost nu doar prima Capitală a românilor, dar și prima Episcopie, cu biserică proprie, aparținând de Patriarhia din Constantinopol încă din 1205, denotând că aici creștinusmul fusese cu mult mai vechi decât în unele țări ale Europei, de data aceasta avem confirmarea că poporul român s-a format în această străveche vatră de civilizație antică, în care se mai păstrează și-n ziua de azi Peștera lui Zamolxe (de acum 2500 de ani!) și cele trei castre romane, din vremea cuceririi Daciei de către Împ. roman Traian.

            De asemenea, teoria istoricilor maghiari (amintită mai sus) e pur și simplu spulberată, deoarece (deși ar părea că, parțial, ar avea dreptate, când susțin că noi, românii, am venit din sudul Dunării, ocupând, apoi, Dacia), într-adevăr, o parte a macedo-vlahilor romanizați, sud-dunăreni, veniseră-n nordul Dunării odată cu IO RADU NIGRU, V.V. (voievod) de Priștina (probabil în jurul anilor 1140-1150), însă, aici, în Oltenia și-n

Țara Loviștei nu era nicicum vorba de acel „vid demografic”!

         Din contră, aici Țara era plină de geți, vorbitori ai aceleiași limbi, traco-gete, ca și frații lor sud-dunăreni, vlahii macedoneni, care se retrăseseră din Priștina (vechea capitală KOTOPOLIȚE a Daciei de dincolo de Dunăre!) din cauza presiunii expansiunii otomane.

         Aici, însă, la nord de Dunăre,ei nu întâmpinaseră nicio opreliște! Din contră, fuseseră primiți ca frați oropsiți de străini, fiindcă, orice ar zice istoricii străini, sângele apă nu se face, iar oricine știa, încă de pe atunci, din sec. XIII d.Hr., că geții nord și sud-dunăreni erau de-același neam, vorbeau aceeași limbă, aveau aceleași obiceiuri și tradiții, păstrau cultul solar și pe cel al nemuririi sufletului etc., așa încât nu e de mirare de ce (după cum bine vom vedea și vom înțelege, prin deducție logică, desigur!) vlahii/românii sud-dunăreni ajunși în Oltenia (vezi, de exemplu, pe frații Litovoi și Ioan ─ voievozii Olteniei, ai Țării Litua ─ care probabil derivă de la Leto, respectiv Letona, în latină, zeitate adulată, se pare, de geții olteni!) s-au încuscrit cu boierii și banii Olteniei, dar, iată, și cu „roinicul”/regele, voievodul Țării Loviștei-Basarab, păstrând aici, în Țara Loviștei, o vreme, ambele nume: cel de Negru-vodă ─ provenit din IO RADU NIGRU ─ dar și pe cel de Basarab, pe care cele mai vechi cronici maghiare îl numesc BASARABĂ cel BĂTRÂN. Acest lucru denotă, limpede, că-n nordul Munteniei, în Țara Loviștei, era o dinastie voievodală: cea a Basarabilor!

             Citiți mai departe

Gânduri la început de an

Gânduri vin, de-a rându,-n nopțile de iarnă,

mai ales când iată, iarăși îmi doresc,

ca globule roșii, sufletul să-mi cearnă

în voroave simple, -n graiul eminesc,

că așa de singur, niciodată, poate,

nu am fost în Țara asta, -a nimănui,

unde proștii urcă, având doctorate,

ca măgarii-n crengi de înloriți gutui!

Analiști politici—fețele de ceară—

îți vorbesc de câte-n lume iar vor fi;

că s-o face Brexit și-ar putea s-apară

Lerul Ceaușescu și cu Gadafi!....

Și cum ,,idioții Europei”, zice

Putin, c-am ajuns să trăim ca-n cușcă

precum sclavii,-odată,-n lovituri de bice,

,,azi nu știm să facem măcar praf de pușcă!”

Din ,,perfectă-armată, la curburi carpate”

și ,,o flotă” mare, ,,de invidiat”,

,,ungurii”, vecinii ,,râd” pe înfundate:

Țara tot coboară-n mahala și-n sat!

Gânduri vin, de-a rândul, și-așa greu m-apasă!

De-or fi,,două tururi” ori va fi ,,un tur”;

de ,,anticipate”, nimănui nu-i pasă,

dar simțim nădragii, sigur, rupți în c...!

   Surpate,                                                     George Voica

14 ianuarie 2020                                                                                             

Dor de Eminescu

Dor de Eminescu

─ la niversarea, pe 15 ian. 2020, a 170 de ani de la naștere a POETULUI─

Mi-e iarăși dor de dumneata, bădie,

că-i iarnă grea în Țara mea de-acum,

iar vremurile nimeni nu le știe:

de-om sta pe-aici ori ne-om căta de drum!

           

Ne înarmăm, de parcă mari războaie

vom duce-n Africi și-n Afganistan,

când second-hand-uri ne îmbracă-n straie

și cresc ciulinii-n vastul Bărăgan.

Crimeea-n mine viscolește-ntruna

și tobe bat partidele-păpuși;

pe Parlamente își prelinge luna

atât de fraged, proaspăt gălbenuș,

căci oratori, meșteșugind cuvinte,

cozi, la calende, de acuma-și fac,

scriind cu bidineaua pe morminte:

„Urâtă-i comedia lui Balzac!.

Azi, însă, Țara nu se poate plânge

că mai avem „mormanele de fier”,

și fericiă-i, când, pe masă,-și frânge

a pustei pâine ─ grâul furajer!...

Noi vă vom duce-n nunțile din Caana,

în care vinul va spori nespus,

curgând de la Caiafa pân' la Ana,

cum sângele pe crucea lui Iisus!...”

                      *

                 *        *

Mi-e iarăși dor de dumneata, bădie,

să vii la Putna, ca atunci, demult,

că Țara fără tine e pustie

și nici voroave nu mai pot s-ascult!...

Ce trist mi-e neamul și muscalul n-are

de ce ne certe, c-un cuvânt măcar:

e-atâta ură-n noi, în fiecare,

c-am spânzura și sfinții-n calendar!

Chiar de la Rostra se aruncă, grele,

cuvinte veninoase între frați;

un cor de violete cucuvele

tot cântă, răsunând peste Carpați!...

Și neguri vin pe Căi Lactee-ntruna;

mă strigă mama; plânge-n cimitir;

pe ceruri trece, sângerie, luna;

Bacovia îi cântă la clavir...

Se-aude-un țipăt, undeva, departe;

sunt verde lan de grâu pe sub ninsori...

Aș vrea să scriu, de-acum, o altă carte!

Țineți-mă, vă rog, de subțiori!...

                      *

                 *        *

Mi-e iarăși dor de dumneata, bădie;

de glas de bucium, seara, pe la stână,

deși e iarnă ─ tristă elegie,

ca teiul înflorind într-o fântână!...

Aceeași soartă o avem, se știe!

Tot tristă-i Țara și aproape-n plop,

însă aezi, burduf de poezie,

se văd, prea bine, și la ...microscop!...

Cum să trăiești în lumea lor de loaze,

de caracudă și de politruci,

când se-opintesc în mocirloase fraze,

că-ți vine la Socola să te duci?!

Azi, Kierkegaard e o nimica toată;

„doctori bulati”─ au boate de ciobani

și te conving că roata e pătrată,

și că Posada-a fost la Perișani!...

De Sărbători, ne-om așeza la cină;

în Nazaret va străluci o stea;

noi, însă, vom purta aceeași vină:

că nu te naști și-n iarna asta grea!

 Surpate,                           George Voica

02. dec. 2019

Titești ─ capitala dintâi a tuturor românilor

          Distinsul prof.univ.dr. Ioan Piso, directorul Muzeului de Arheologie al Transilvaniei, spunea, și pe bună dreptate, că ,,pasul Câineni” este al doilea (după Sarmizegetusa) ca importanță istorică națională, deoarece aici, în Țara Loviștei, este leagănul românismului, care se-ntinde, de o parte și de cealaltă a Oltului, de la Cozia Veche/Capitala regelui dac Rhessos (după cum reiese, clar, din ,,Tăblițele de plumb de la Sinaia”─ cartea cu același nume apărând în acest an, la Editura Rotipo, din Iași, sub semnătura subsemnatului ─ care sonsemnează și cele mai vechi toponime și hidronime din acest spațiu: ,,Cozen in doso Caciulat) / Cozia din spatele Căciulatei, precum și ,, Aulum” ─ vechiul nume al Alutusului, despre care Macarie ─ Patriarhul Antiohiei ─ spunea în 1653, vizitând aceste locuri, că zona Coziei, Mănăstirea Cozia, Muntele Cozia, Oltul sunt ,,Grădima Maicii Domnului”!

            Aici, în ,,pasul Câineni”, din Țara Loviștei, și-au găsit sfârșitul doi generali romani, poate cei mai străluciți pe care i-a avut vreodată Imperiul Roman: e vorba de gen. Cornelius Phuskus ─ mort în 87 d.Hr. (când generalul Diegis, fratele lui Decebal, i-a întins o cursă și comandantul Legio X Alaudae ─ a Ciocârliilor, fiindcă legionarii romani purtau, la coif, o pană de ciocârlie ─ a fost capturat cu întreaga sa legiune, cu mașinile de luptă, cu steagurile și cu însemele romane, pe care, în anul 101 d.Hr., împ. Traian avea să le găsească în spatele ,,munților zidiți de Decebal” ─ cum am aflat de la Strabon și de la Dio Cassius ─ astfel gen. Cornelius Fuskus fiind obligat, moral, să se sinucidă cu propriu-i pumnal, găsit lângă lespedea de granit, inscripționată ,,PHUSKUS”, în 1973, de arh. Cornel Vulpe și de col. de armată Vlădescu), dar și gen. cel mai bun al împ. Traian, și anume Longinus, care, la începutul primului război daco-roman, avea să cadă și el în cursa aceluiași strălucit gen. Diegis, fratele lui Decebal.

            Dar Țara Loviștei ─ care, de fapt, era adevărata ,,Poartă de Fier a Transilvaniei” ─ fusese cunoscută cu mai bine de 600 de ani mai înainte de moartea celor doi generali romani, iar lucrul acesta aveam să-l aflăm nu doar de la cei doi vestiți istorici și geografi amintiți mai sus, ci și din Tăblițele de plumb de la Sinaia, care ne vorbesc despre trei preoți din Argedava, porniți spre Sarmizegetusa, urmând a face un popas, pe Olt, în Țara Loviștei, la o peșteră a ,,doi zei”.  Evident că referirea era la Peștera lui Zamolxe, din actuala comună Racovița, județul Vâlcea, peșteră pe care Zamolxe pusese de i-o săpase în ,,carnea muntelui”.

            Aflăm, de la Strabon, că peștera (de fapt, era o locuință formată din două camere, de formă ovală, acestea fiind despărțite de un culoar, tot oval; informația figurează și-n ,,Dacia preistorică” a lui N. Densușianu, dar și-n ,,Getica” lui Vasile Pârvan) fusese săpată din porunca lui Zamolxe, care, la bătrânețe, se retrăsese aici, unde, 400 de ani mai târziu, avea să se retragă și Marele Preot Deceneu, viceregele Daciei, domnind alături de Burebista, iar mormântul lui DEceneu e situat la doar 10-12 m. distanță de Peștera lui Zamolxe, fiind săpată pe același perete stâncos, tot rotundă/mai mult ovală, și la aceeași atitudine, cu orientare nordică spre Olt.

Aici, spun Tăblițele de la Sinaia, aveau să se oprească cei trei preoți din Argedava, spre ,,a-i cinsti” pe cei ,,doi zei”: Zamolxe și Deceneu.

                 Cititi mai departe

Theodoric cel Mare ─ regele ostrogoților- și Tezaurul de la Pietroasa

Theodoric cel Mare, regele ostrogoților
(Sursa: Wikipedia) 

                                           

      Se știe că orice tezaur are un istoric al parcursului său de-a lungul unui șir de ani, fiind indubitabil legat de destinele unor oameni care străpâneau mulțimi de războinici.

Mai știu, de asemenea, că ,,soarta” majorității tezaurelor a fost cu scrâșnet, cu furie și sânge, căci, orice s-ar spune, aurul a fost și va rămâne un greu blestem, ce va atârna de grumazul neamurilor.

        Tot așa, se pare, s-au petrecut lucrurile și cu Tezaurul de la Pietroasa, asupra căruia s-au aplecat mai cu seamă Nicolae Densușianu și Alex. Odobescu, dându-i chiar și o oarecare interpretare, fără însă a insista asupra provenienței acestuia, dar, îndeosebi, asupra verigii (brățarei) inscripționate, pe care N. Densușianu a reprodus-o, fotografic, în capodopera sa ,,Dacia preistorică”.

       Așadar, oricine poate să-și dea seama că e de-a dreptul imposibil să-ți încerci ,,norocul”, înhămându-te la o muncă psihică, extremă, ce te dezarmează, în primul rând, prin bogăția sa regească, fabuloasă, iar aceasta ne-a determinat să credem că tezaurul a aparținut, în mod cert, unui om foarte bogat, dacă nu chiar unui rege, fără, însă, a avea nici cel mai mic indiciu referitor la perioada istorică în care acel rege a trăit.

      Pentru a afla adevărul, a trebuit, mai întâi, să observăm cu multă atenție ,,personajele” săpate pe patera (tava) de aur, pe care descoperitorii (4 țărani de la Pietroasele, Buzău) au tăiat-o în patru părți egale. Astfel, punând alături ,,personajele” descrise/prezentate de N. Densușianu (Apollo, Ianus, un prunc ─ simbolizând Anul Nou), am băgat de seamă că Domnia Sa greșise destul de ,,copios”, încât să ne determine să studiem aprofundat ,,grupul statuar”, dacă putem spune așa, deoarece, într-adevăr, apare Apollo, care, la greci, era zeul Soarelui și al luminii divine, al muzicii, al poeziei și al artelor frumoase (Apollo Musagetul), dar și conducătorul corului muzelor, în schimb nici vorbă nu e de Ianus/Iannus Gemini (cel cu două fețe: cu una privind spre trecut, iar cu cealaltă, spre viitor), ci e vorba de Dionysos, zeul vinului, la greci.

De asemenea, nu apare un prunc, ci un pigmen, iar lângă pigmen apare un satir ─ cel nelipsit de la petreceri, celebrul pitic-bufon!

        În dreapta lui Apollo vedem că apare și Bachus, zeul vinului, la romani.

Revenind la Apollo, îl vedem pe acesta că ține o liră, în mâna stângă, privindu-l absent (cu o detașare superioară, totuși!) pe Bachus, care, asemeni lui Apollo, are trăsăturile unui trac, dar vesel, petrecăreț!

        La picioarele lui Apollo se odihnește grifonul, păzindu-l, parcă, așa cum, spun legendele, păzea aurul hiperboreilor, adică al geto-dacilor din Munții Apuseni!

      Acel petrecăreț traco-mediteranean, Bachus, ține în mâna dreaptă o amforă grecească plină cu vin, iar în stânga, un paner (mai degrabă o scoică uriașă!).

        ,,Omologul” lui Bachus, Dionysos (zeul vinului și al petrecerilor, la greci) poartă barbă, vestimentație de luptător, căciulă de ariman (arameu), împodobită cu stele, pietre scumpe, nestemate, așa cum purtau, în Evul Mediu, domnitorii români: Vlad Țepeș, Mihai Viteazul, Matei Basarab, Vasile Lupu ș.a.

       Dionysos ține în mâna dreaptă un colier (poate pentru vreo dansatoare de la Serbările dionysiace, sau ca semn al demnității și al rangului său), iar în mâna stângă ține un arc cu coarda înfășurată, dându-ne, astfel, de înțeles că nu e vorba nicicum de regele Dionysos ─ cel care le-a bătut și le-a luat, apoi, în robie pe luptătoarele amazoane, cărora le-a jefuit și prădat și templul lor din Efes ─ Templul Dianei din Efes ─, ci, într-adevăr, e vorba de zeul Dionysos!

            Citiți mai departe

Particularitățile limbii traco-gete

        Oricare limbă de pe pământ este expresia a caracterului și a spiritualității acelui popor care o folosește. Aspră ori unduitoare (vezi ,,spațiu ondulatoriu” românesc, la Lucian Blaga!), ea poate ,,picura știință”, în cazul celor înțelepți, după cum spunea însuși înțeleptul Solomon, în ,,Pildele” sale.

         În ceea ce privește străvechea limbă traco-getă a neamului nostru, e de prisos, cred, să ne închipuim că ea ne-a fost ,,oferită” de nu știu care ,,val migrator”, ori că am împrumutat-o de la un trib african, care, chipurile, ar fi coborât din steaua Sirius!

          Categoric că spațiul în care viețuiești îți imprimă nu doar caracterul, ci și aplecarea spre cele dulci și frumoase ale spiritului: poezia, muzica, pictura, arhitectura, magia, medicina, proorocia etc.

Toate acestea au fost relevate excepțional de istoricul antic Iordanes (sec. VI d.Hr., autorul ,,Geticii”), care, punând în lumină personalitatea excepțională a lui Deceneu ─ Marele Preot și Vicerege al lui Burebista ─, evidenția, de fapt, caracterul atât de complex al neamului nostru geto-dac, idolatrizându-l, am putea spune, dar neexagerând cu nimic; din contră, demonstrând în mod indubitabil că neamul acesta nu era nicidecum un ,,neam barbar”; că, mai degrabă, ,,barbari” erau cei care veneau să capete învățătură în Dacia, de la medicii și astronomii niștri!

          Iată ce ne spune Iordanes:

        ,,Pentru ei (pentru geto-daci, n.n.) acesta (Deceneu, cel ce studiase în Egipt, n.n.) era salvator, aceasta util, aceasta de dorit, ca tot ce-i învăța Deceneu, sfătuitorul lor, aceasta să năzuiască și ei, judecând că aceasta este util, ca ei să traducă în faptă dorințele.

Acesta, văzând că ei se supun sufletește în toate și că au și înzestrare naturală, i-a învățat aproape toată folosofia; căci el era maestru în această disciplină.

        Predându-le etica, le-a domolit obiceiurile barbare; învățându-i fizica, i-a făcut să trăiască în chip firesc după legi proprii, pe care până acum le numesc legi belagine, avându-le scrise; instruindu-i în domeniul logicii, le-a dezvoltat gândirea, făcându-i să fie mai dezvoltați la minte decât celelalte neamuri; arătându-le importanța practicii, i-a îndemnat să trăiască săvârșind cele mai bune fapte, iar în domeniul teoretic i-a făcut să cunoască cele 12 semne ale zodiacului și, contemplând mersul planetelor, să stăpânească cunoștințele astronomice; să știe cum și care sunt fazele în creștere și descreștere ale Lunii; cu cât depășește globul de foc al soarelui dimensiunea pământului; cu ce nume sau semne urcă sau coboară pe cer, din răsărit până în apus, cele 346 de stele.

       Mă întreb ce plăcere îi făcea pe vitejii bărbați ca atunci când nu erau ocupați cu mânuirea armelor să-și umple capul cu învățături filosofice. Vedeai cum cercetează unul poziția stelelor pe cer, altul planetele mici sau mari, cum urmărește fazele Lunii, acela eclipsele de soare, cum astrele în cercul lor pe cer se coboară în apus, dar apar din nou la răsărit, căutând aceștia toți să-și afle odihna după ce găsesc la toate explicare.

        Acestea și altele ca acestea încredințându-le goților (geților!! n.n.) cu priceperea lui (Deceneu), a strălucit ca un om minunat în fața lor, ajungând să asculte de el nu numai cei mulți, dar chiar și regii.

          Citiți mai departe

TĂBLIȚELE DE PLUMB DE LA SINAIA

            Introducere

           Cele mai vechi rădăcini ale unui popor le constituie, de bună seamă, limba sa, întrucât în ea adastă nu doar noianul de informații, adunat de-a lungul mileniilor, ci însăși felul său de a fi, de a trăi, de a gândi, ori de a-și expune vibrațiile sufletului său!

        Tocmai de aceea am găsit de cuviință ca să pun în evidență un lucru de care, adeseori, am fost acuzați, și anume lipsa ,,izvoarelor noastre istorice”, ceea ce (după cum vom vedea) este complet eronat și făcut chiar cu rea intenție de către cei care încă mai susțin asemenea aberații roesleriene, conform cărora spațiul pe care actualmente îl locuim ar fi fost un ,,vid”.  

         O asemenea ideea ne deranjează, firește, iar ,,pietrele încep să vorbească”, după cum se și spune, și pe drept cuvânt!  

          A avea mărturii scrise (prin ideograme și pictograme), încă de acum 7.500 de ani (mă refer la ,,Tăblițele de la Tărtăria”), când în vremea de atunci cred că eram singurii care aveau, totiși, o scriere atât de elevată și de încifrată, aceasta presupune un mod de viață statornic, bine ancorat într-o civilizație extrem de avansată, pe care nimeni, în afară de noi, n-o avea, pe atunci, în Europa. 

         Descoperirea recentă (prin satelit, de către ruși, în 2017) de la Vârtoapele, este de-a dreptul fabuloasă, fiind vorba de un oraș aflat sub pământ la 7-8 m., situat la aproximativ 22 de km. de vechea Sarmizegetusă! 

         E vorba de un oraș cu temple, cu statui, cu anfiteatru, cu tolosuri etc., care, probabil (ținând cont  de cei 7-8 m. de pământ/viitură ce-l acoperă), a existat înainte de Potopul biblic din urmă cu 8200 de ani. Poate că datorită marelui diluviu, acest miraculos oraș a fost acoperit de un strat gros de pământ. 

         Apoi, descoperirile din apropierea Varnei (Bulgaria), în apele Mării Negre, a unor obiecte din aur pur, de forme bizare, specifice unei tehnologii de vârf, iar ne vorbesc de acea civilizație și de acea cultură specifică zonei Carpați-Bizanț, unde (după cum vom vedea) avea să se sedimenteze și forma limbii noastre, încât istoricii care încă mai au dubii cu privire la spiritualitatea acestui neam, ar fi bine să citească cele ce voi expune pe mai departe, cu privire la limba ce-o vorbim, fiindcă limba românească este, repet, expresia cea mai fericită a specificului nostru.  

        Tocmai de aceea am găsit de cuviință să apelez la documente scrise, descoperite în secolul trecut, ca mai apoi să pot ajunge la ,,Tăblițele de plumb de la Sinaia”, coborând, în timp, până în vremea lui Zamolxe. 

         Operațiunea pare, oarecum, stranie, atunci când vrei să convingi intrușii și scepticii istorici care denigrează (oricând au ocazia) acest popor, care, după părerea mea, este cel mai vechi din Europa și care, prin ionienii, dorienii, aheenii și eolienii spațiului carpatoponto-danubiano-nistrean și sud-dunărean, migrând spre Grecia (fiind împinși de tribul,,sacilor”, din care se trag geto-dacii) au dus în Grecia Centrală și-n toate insulele Mării Egee (apoi, în SV și NV Asiei Mici, dar și-n Grecia Mare ─ Sicilia și sudul Italiei, până la  Neapolis!) cultura antică a Eladei, care s-a răspândit pretutindeni în Europa și-n lume. 

Citiți mai departe