Zamolxes şi rădăcinile creştinismului

Orice religie îşi are rădăcinile-n Cer, de unde lumina ne vine, ca ploaia măruntă, de vară, de la Nemuritori, sau Fiii Soarelui, după cum mai sunt numiţi în Biblie.                                            

Niciun neam al acestei planete n-a susţinut încă până acum că s-ar trage din adâncul pământului, din oceanul de-ntuneric, chiar dacă ni se spune că   am fost făcuţi din ţărână, şi că suntem ţărână!...

Şi, totuşi, cel ce ne-a dat ,,suflare de viaţă” (nouă, oamenilor de pământ!) nu locuieşte-n genunile pământului, ci-n Cer!

            E firesc, atunci, să credem că orice religie e un pom cu rădăcinile-n Cer, iar fructele sale (împăraţi, filosofi, oşteni, agricultori, etc.) se pârguiesc în lumina celestă, ci nu în viforniţele negurilor pământeşti.

            Cu siguranţă că ,,Vedele” inzilor au surprins foarte bine (mai bine chiar decât Biblia) aşa-zisul ,,cordon ombilical” dintre lumea de jos şi lumea de sus, către care, mai târziu, chiar profeţii evreilor şi-au întins, rugători, mâinile, implorând Divinitatea!

Dar nu doar aceştia (după cum vom vedea) L-au invocat pe Dumnezeu, ci până şi împăraţii romani, care, se ştie, erau politeişti.

                                   Mai multe informaţii <<<aici>>>

De acelasi autor

Agatârșii – o ramura a geților?!

Moto:  
,,Omul se bucură pentru un răspuns bun ieșit din gura lui.”

                    (Solomon – Proverbe, 15, 23 )

            A răspunde la întrebarea de mai sus e extrem de dificil, mai ales atunci când lucrurile ,, se încheagă ” greu, pe parcursul mai multor milenii, iar conexiunile dintre religiile indo-iraniene, nord-semitice și carpato-ponto-danubiene se realizează, în mod ciudat, între Sumer – Egipt – Grecia și Carpați, pe de o parte, și între nord-vestul Iranului – Caucaz și Carpați, pe de altă parte,  ca, în final ( deși e impropriu spus! ), să se amestece, ca într-un creuzet, exact aici, la strămoșii noștri traco-geți, care, astfel, au ,,creat” primul sincretism teologic al lumii antice!

Acest sincretism avea la bază Soarele, respectiv pe Apollo, încât nu e de mirare de ce acesta a fost numit Apollo Musagetes ( adică, ,,Apollo – Muza Geților ”, ci nu ,,conducătorul muzelor ”, așa cum, impropriu, a fost ,,tradus”) sau, la  Thucydides, în capodopera sa, ,, Războiul peloponesiac”, Apollo Archegetul, despre  care (până acum) nu am găsit nicio explicație istorică referitoare la etimologia termenului ,,Archegetul”!

   Mai multe informaţii <<<aici>>>

   De acelaşi autor

Orfeu, traco-getul, atlanţii şi misterele kabirilor

Orfeu, fiul regelui trac Oiagros şi al muzei Caliope (muza poeziei şi a elocinţei), a fost cel dintâi poet al lumii antice, care a trăit cu cel puţin trei secole înaintea lui Homer, căci, aşa cum spunea (şi pe bună dreptate) Diodor din Sicilia (c. 80-c.21 î.Hr., istoric roman de origine greacă), el se bucura ,,de mare faimă printre eleni pentru cântecul său, pentru riturile de iniţiere şi pentru cunoştinţele sale privitore la zei ─ a fost oaspetele Thebei şi în chip deosebit a fost slăvit de cadmei (supuşii regelui egiptean Kadmos, n.n.)”.

(Diodor din Sicilia ─ Biblioteca istorică, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1981, Cartea întâi, cap. XXIII,p. 39)

Că era fiu de rege şi că primise o educaţie aleasă, nici nu mai încape îndoială!

Fusese trimis la studii, evident, asemeni (mai târziu) lui Homer, Solon, Platon, Pitagora, Zamolxes, Eudoxos, Diodor din Sicilia, Arhimede ş.m.a., tineri de viţă nobilă, care (din câte am dedus de la Strabon, Herodot, Xenofon şi Diodor din Sicilia) urmau o iniţiere nu doar laică ─ ţinta tuturor fiind Theba Egiptului, adică vestita ,,capitală teologică a lumii antice”!

            Până a ajunge, însă, la Theba Misirului, la marii preoţi, care erau cei mai învăţaţi oameni ai tuturor timpurilor, deţinătorii marilor şi adâncilor taine ale civilizaţiei şi culturii umane, profund cunoscători ai ,,mersului cerului”, ai arhitecturii (vezi Piramidele), geometriei (Sasychis a fost născocitorul geometriei; i-a învăţat pe egipteni ştiinţa şi observarea astrelor), aritmeticii, astrologiei, astronomiei, ai metamorfozării sufletului, din care, mai apoi, a descins curentul filosofic pitagoreic, promovat de Pitagora.

     Pentru mai multe informaţii, apasati  <<<aici>>>

    De acelaşi autor:

N-AM SĂ MAI FIU TÂNĂR NICIODATĂ

Dusă-i vremea, Anton Pann!...

Ay, ia, ia, ce gambe tari

mi-arătai în Ferentari!

Erai niagră, fă, nurlie,

Şi aveai o... păpădie!...

"Pitpalacul" năzuros

cânta-n crengi de chiparos;

m-aştepta în tremurici,

că aveai un mâncărici!...

Dar şi io, roşii globule,

nu ciolane cu fasule...

                * 

            *      *

Haoleu, Antoane Pann,

mădulare de cârlan,

nu mai vrei să vii la Şchei,

vremile să le deşchei;

pe-Anicuţa s-o mai vezi,

cum pune ţâţa-n zăpezi...

Te-am închis ăştia-n muzeu,

of, of, of şi aoleu!...

           –  ∕ ∕ –

                                 

            Alice

Prea frumoasa mea Alice,

portocală în parbriz;

şi, de zmeură, icoană;

piersic înflorit în strană,

umerii-ţi curgând în vale,

dor mi-e iar de dumitale,

că aveai pe vino-ncoace,

Thermopile, Samotrache,

şi amurg de Gibraltare,

ca vin roşu din păhare;

gene lungi, de la Misir;

Cleopatre-n coviltir

coperit cu galbeni nuferi,

de dogoare să nu suferi...

Astăzi, viaţa mi-e nimică...

Vreme trece, frunză pică!...

               –  ∕ ∕ –

           Dor

Din Surpate-n Maramu',

tânguieşte sufletu;

c-am avut, Doamne, cândva,

afine de Moskova,

ce râdeau în carnea-mi crudă,

şi zbanghie şi zăludă;

şi sprâncenele de mură,

ce-mi dormeau, noaptea, în şură,

pe fânul cu romaniţă,

cu miroazne de halviţă;

şi inima de lăptucă,

neştiind un' să se ducă...

                             * 

                         *      *

Răsai, lună, la Surpate,

peste rourile toate!

Răsai, lună-n Maramu'

şi mă du amu, amu!...

           –  ∕ ∕ –

Mai multe informaţii <<<aici>>>

De acelaşi autor:

Cantacuzinii – între Biserica Blacherne/ Vlaherne ( a Vlahilor ) şi Mănăstirea dintr-un Lemn

-         se dedică harnicei ş i inteligentei monahii  Emanuela Oprea, stareţa Mănăstirii dintr-un Lemn –

Moto: ,, Cine ş tie dacă suflarea omului se suie  în sus, ş i dacă suflarea dobitocului se pogoară în jos în pământ?

            Aş a că am văzut că nu este nimic mai bun pentru om decât să se veselească de lucrările lui: aceasta este partea lui. Căci cine-l va face să se bucure de ce va fi după el?”

(  Eclesiastul, cap.3, al. 21 ş i 22, p. 671)

         Şi câtă dreptate avea, Eclesiastul, fiul lui David, împăratul Ierusalimului!

Toate-ale lumii sunt trecătoare: ca,-n zori, sclipirea de rouă peste ierburi; ca aroma zmeurei, vara, rostogolită de vânt…

Dar neamul acesta, traco-get, de vlahi fremătând de pofte trupeşti, de mărire şi slavă, venise, parcă, din ceruri, primăvara,  urcând în lume odată cu sevele, toate, năvalnic, fără să-i pese că vremurile curg de mii şi mii de ani în acelaşi făgaş !

            Ce-i pasă, însă, sângelui tânăr, când descătuşat se porneşte spre-nalturi, vesel şuierând ca mierlele-n crângul de-aluni?!

            La antice triburi elene vedem fulgerarea de patimi, de suliţi, sprânceana năpustiindu-se-n scrâşnet peste cele albe, de piatră cetăţi, zidirile-i groase-ndoindu-le, sfărmându-le, apoi!

            Nu mult după-aceea ( la mai bine  de 1200 de ani de la moartea Eclesiastului ) neamul valahilor ( coborâtor din ahei, eolieni,ionieni şi dorieni, cu toţii veniţii din Carpaţi, de la Nistru, şi Istru, şi Pont Euxin ), al lui Alexios Comnenul şi al rudelor sale, Cantacuzinii, aveau să ridice,-n Bizanţ, Biserica Blacherne sau Vlaherne, adică Biserica Vlahilor, a cărei ctitorie se datorează Împăratului Marcian şi Doamnei sale, Pulcheria; târnosirea Sfintei Biserici a creştinătăţii avea, însă, să fie făcută de Împ. traco-get Leion I, cel originar din Axiopolis, adică Cernavoda de azi.

            Şi nu doar atât, căci, mai bine de 300 de ani, acest neam de vlahi ( deci, nu de greci, aşa cum toţi istoricii cred!) a fost creştin-ortodox şi-a stat în scaunul Bazileilor Constantinopolitani, făcând politica lumii aici, în Balcani, dar şi la sud şi chiar la nord de Dunăre; stăvilind pornirile selgiucizilor otomani,frângându-le pornirea, dar, mai apoi, întărindu-le pofta de pradă-n Bizanţ, până-n fatidicul an 1453, în 29 mai, când zăgazurile lumii s-au rupt, şi asta, tocmai datorită acelor lupte interne, ce-n neamul nostru, iată, dăinuiesc până azi!

 Pentru mai multe informaţii, faceţi click <<<aici>>>

De acelasi autor:

Mihai Viteazul a plâns la Mănăstirea Surpate

   Moto: Pentru părinți, copilul rămâne tot copil, 

chiar dacă devine conducătorul unei  țări.                                                                            (Proverb libanez)

Spre a vorbi de viața unui domn muntean al Evului Mediu, e ca și cum ar trebui să simți freamătul codrilor și-al vremurilor amare, de-atunci; tresărirea sângelui tânăr, dornic de mireasma trupului unor domnițe-alergând desculțe prin roua ierbii înalte, având în urechi tropotul barbar al călărimii pierzându-se-n noapte, în munți, pe țărmuri de Olt, într-o toamnă târzie; e ca și cum ai auzi sunet de bucium, de chemare la luptă, undeva la câmpie, - nspre fluviu, în jos, printre arbori bătrâni, scufundați în mlaștini și-n cețuri…

Eu așa am simțit atâta de-aproape zbuciumul și tremurul cărnii al celui ce-a fost, pentru tot neampul meu, un nou început de poveste curat românească, de respirare de cetini și de sprânceană privind fulgerător peste lume, aici, în Carpați și-n Balcani, la Dunăre și la Marea cea Mare; și-am mai simțit că nimic nu este de mai mare folos decât a pieri pe câmpul de luptă, pentru ca poporul tău să stea mândru și drept în lumina proaspătă a dimineții acestei vieți ce ni s-a dat…

Iar el, Mihai Viteazul, venea, ca năpraznici furtuni, din stirpea acelor ahei și alexandrmacedoni  ce vânzoliseră vremuri și spații netulburate decât de pelasgi, de mezi, de perși și de parți, ori de romanii cei demni, care-și duceau pe scuturi de-aramă inima, fierbinte vibrând, ce Universului parcă zbateri mari îi dădeau, ca și cum Universul degrabă-ar fi vrut o altă lume să nască, și chiar în clipa aceea!

Pentru mai multe detalii, va rugam sa faceţi click <<<aici>>>

De acelaşi autor:

Herodot, despre noi şi despre fraţii noştri

                                              Moto: Nu este legatură mai sfântă decât accea a fraternităţii.

                                                                                     (N.V. Gogol-Taras Bulba, IX)

 Ca, dintru început, suntem cu toţii fraţi (inclusiv cu Dumnezeu !), nu mai încape-ndoială, dar că peste vremi, fraţii ajung să se urască şi să se sfăşie între ei, iarăşi adevărat este, de parcă vânturi amare ar frământa inimile noastre, milenii de-a rândul, încât, uneori, ne e atâta de greu (pentru unii, umilitor chiar!) să ne mai recunoaştem rădăcinile!...

 De n-ar fi istoria aceasta, în care să se consemneze viforniţe-albastre de năpraznici lumini şi de umbră asemeni, mai că ne-am crede în genune pierduţi!

Căci vremi, noiane de vremuri au curs (şi-or curge-nainte, de-a rândul), fară  măcar să ne pese că, odată, în miez de ierni risipite-n neant de amintiri de legendă, cândva, oameni ca noi au luat ţărâna lumii-n picioare, învolburându-se odată cu ea, fără să-şi pună,-n amurg, măcar o-ntrebare, doar o singură, una: ,,Asemeni ţie, ţărână, voi fi?!

O, de-i aşa, cât de dragă  îmi eşti! Bucura-se-vor tălpile mele în veac!...Alături de voi, fraţii mei, eu de-a pururi voi fi sub ceruri albastre!...”

Noi suntem, însă, trecători, grăbind pe pământ; visând ,,pământ, şi apă, şi vin”, asemeni lui Sesostris si Kecrops, de la Misir, ori asemeni lui Cirus cel Mare şi urmaşilor săi: Istaspe, Darius, Xerxes, fraţii noştri, rădăcinile noastre de ani 4000, de când vântul vrajbei s-a abătut peste noi, peste ei, tulburându-ne-adânc, încât ,,părintele Istoriei”, Herodot, surprins pare-a fi, atunci când vede cum sângele,-ntruna, fierbinte, tresaltă în neamuri, mai vârtos în neamul person şi pelasg, din care şi noi cu sfială ne tragem!...

Pentru mai multe informaţii faceţi click <<<aici>>>

De acelaşi autor: