Putin va folosi, primul, doar o singură bombă hipersonică nucleară?!

 

Cred că niciun iubitor de cultură nu poate să pună la îndoială previziunile ce ni le oferă „Apocalipsa lui Ioan”, de vreme ce această lucrare i-a fost arătată („în vedenii”, pe care el, apoi, și le-a pus în scris), de către un înger pe care Domnul nostru Iisus Hristos îl trimisese în Insula Patmos, acolo unde era surghiunit cel mai drag apostol al Mântuitorului, și anume Sf. Ioan, în grija căruia îi fusese lăsată și Sf. Fecioară Maria, cea Născătoare de Dumnezeu!

Cum Iisus Hristos nu a mințit niciodată, spunând drept  că El este CALEA, ADEVĂRUL și VIAȚA, de ce, oare, am avea motive să ne îndoim de cele ce El i-a relevat Sf. Apostol Ioan?!

Așadar, văzând că toate ale lumii au curs după cum se scrie în „Apocalipsă”, atenția mi-am concentrat-o asupra evenimentelor din zilele noastre, dar și ceva mai înainte de acestea, căci, dacă amenințarea nucleară e, de acum, e fățișă, de ce n-am crede că totul e posibil să se desfășoare după „scenariul” relatat în Cap. 9 al „Apocalipsei”?

Și, fiindcă vor fi voci care vor vibra viforât împotrivă-mi, am să-ncep prin a reproduce doar două aliniate din Cap. 8:

„Al treilea înger a sunat din trâmbiță. Și a căzut din cer o stea mare, care ardea ca o făclie; a căzut peste a treia parte din râuri și peste izvoarele apelor.

Steaua se chema „Pelin”, și a treia parte din ape s-a făcut în pelin (apele au devenit amare, datorită cenușii radioactive a bombei nucleare, dată, în 6 august 1945, de americani, la Hiroshima; bomba se numea „Baby Boy”, adică „Băiețelul”; a fost prima bombă atomică folosită după 5000 de ani, când, în vremea Patriarhului Avraam, al evreilor, Sodoma și Gomora, dar și încă cinci cetăți mai mici, au dispărut „într-o clipită”, pe locul lor fiind, azi, Marea Moartă, cu ape foarte sărate, gelatinoase, în care, de atunci și până-n ziua de azi, n-a mai crescut și nici că va mai crește ceva, vreodată: animale marine, alge etc., n.n.).

Și mulți oameni au murit (peste 200.000 de oameni au murit, atunci, la Hiroshima, deshidratându-se subit  ̶  din cauza uriașei temperaturi degajate de explozia nucleară  ̶  din trupurile lor rămânând, pe caldarâm, doar o umbră; cei care au reușit să se târască până la un curs de apă, au băut și au murit pe loc, pentru că apele deveniseră amare, ca pelinul, din cauza cenușii radioactive care a căzut din „ciuperca” ce se ridicase datorită suflului teribilei explozii! n.n.) din pricina apelor, pentru că fuseseră făcute amare”.

(Biblia  ̶  Apocalipsa lui Ioan, Cap. 8, al. 10 și 11)

Citiți mai departe

TREZIȚI-VĂ! - pamflete -

 

 

La gamelă...

 

Trecu Crăciunul... Triste îmi sunt toate,

și viața mea ─ pensionar buimac;

îmi vine să m-arunc sub tren, sub roate,

sau ștreangul să-mi atârn de un copac!...

 

Nu am vaccin și frică-mi este mie,

cu inima, cum stau, să nu mă duc

în negru sac, în neagră veșnicie,

de unde, să mă-ntorc, nu mai apuc...

 

Aștept, acasă, pensia să-mi vină,

s-o dau la CAR-u și la nepoți;

să-mi cumpăr pâine și ceva slănină

și-apoi s-ascult iar știri cu idioți...

 

Ce lehamite flască mi se face,

când văd patriotarzi cu papion,

ce zic că-n lupta de la Samotrake,

ei au luptat, ca și Napoleon...

 

Iar dacă țara este-n NATO,-acuma,

și rușii ne privesc de peste gard,

se datorează lor, că ei sunt spuma;

femeilor în blăni de leopard...

                     *

                *        *

Trecu Crăciunul... Triste îmi sunt toate

și popa umblă iar pe uliți reci;

de Bobotează, poate îmi socoate

cât trebuie să-i dau spre cei de veci...

Și el e trist, și jenă văd că-i este;

       Citiți mai departe

Surpate - satul copilăriei mele -

Poem despre Havila, țara mea de dinainte de Dacia

Havila[1], Havila și râul Pison[2]

Sunt singuru,-al vostru, de-acum, epigon,

că-n țara cu aur curat, cu păduri

se-adună, se-adună lepădături;

 din tomberoane făcură biserici;

nu jură pe Biblii, ci doar pe Americi!...

 

Havila, Havila și râul Pison,

bădie Gheorghe, bădie Ion,

 

edemice vremi nicicând n-or să vină;

nici freamătul lin prin verdea cetină;

 

nici apa-n cișmele, sub paltini subțiri;

magnolii desculțe, pe sub mănăstiri...

 

Havila, Havila și râul Pison,

sunt singuru,-al vostru, de-acum, epigon,

 

ce te privește din cer – o mireasă,

ce-n straie albe, la hore-o să iasă,

 

dar privighetori nu mai cântă în crâng...

Mi-e dor de tine, Havila! Te plâng!...

                    ̶  // ̶

                                                            Surpate, 16 ian. 2021

       
   Cititi mai departe

---

[1] Havila – numele dintâi al Daciei.

[2]  Pison- numele dintâi al Dunării (vezi Biblia – Facerea, Cap. 2,11).

 

Eminescu avea rădacini feniciene?

 

    În „Dicționarul Literaturii române, de la origini pânăîn prezent” (editat de Institutul de Lingvistică, Istorie literară și folclor, al Universității „Al. I. Cuza”, Iași, lucrare apărută la Editura Academiei RSR, București, 1979, p 312) aflăm că „strămoșii după tată ai celui pentru care aveau să se imagineze diverse origini etnice  - persană, armeană, albaneză, turcă, suedeză, poloneză, bulgară, sârbă ori ruteană -  sunt țărani români, veniți poate din părțile Blajului, pe nume Eminovici sau Iminovici și trăiau în satul Călineștii lui Cuparecu, de lângă Suceava, ca muncitori ai pământului.

    Un Petrea Iminovici căsătorit cu Agapia, este pomenit în codicele parohiale și s-ar fi născut pe la 1732.Fiul acestora și bunicul poetului, Vasile Eminovici, născut prin 1780, a fost cântăreț bisericesc în satul natal și a avut șapte copii, tatăl poetului, Gheorghe, fiind primul născut (10 februarie 1812). Gheorghe Eminovici a învățat carte la Suceava cu dascălul Ioniță.” (Op. cit., p. 312)

    Numele poetului, Mihai Eminovici avea să fie schimbat ( în ianuarie 1866, odată cu publicarea, în revista „Familia” – ce apărea la Pesta - , a poeziei „La mormântul lui Aron Pumnu”) de Iosif Vulcan, directorul „Familiei”, care, astfel se va considera „nașul” tânărului poet. Poate că I. Vulcan își va fi dat seama că numele de-nceput Emin/Imin va fi provenit de la strămoșii săi, de la poporul Emimilor/Eminilor, așa cum au fost : Nicolaus Olahus(Vlahul/Valahul), provenit, de sigur, de la Vlahi, după cum mai sunt până în ziua de azi și vor fi: Persu, Harapu, Machidon, Jidovu, Chinezu, Tătaru, Rusu, Grecu, Roman, Ungureanu, Bulgaru, Sasu etc., etc. toate trăgându-se de la neamul din care aceștia au făcut parte. Astfel au începu să se scrie în „condici” numele locuitorilor acestei țări. Cum în 1862, Domnitorul Al. I. Cuza a adăugat unor nume de familie sufixul „escu” (de la Ion-Ionescu; de la Grigore-Grigorescu etc.) și toponimelor (derivate din andronime), sufixul „ești” (Dragomir-Dragomirești, Călin-Călinești, Frâncu-Frâncești etc.) același lucru l-a făcut, se vede, și Iosif Vulcan cu Mihai Eminovici, dând la o parte sufixele habsburgice „ovici” și „ici” (vezi Filip-Filipovici, Pop-Popovici, Slav-Slavici, Pas-Pasici). Astfel I. Vulcan a înlocuit sufixul habsburgic cu sufixul românesc „escu”. Pornind de aici, e logic să deducem că „nașul” I. Vulcan a înțeles foarte bine că numele viitorului mare poet se trăgea de la EMIMI/EMINI (sg. EMIM/EMIN) și că acei oameni aparțineau unui mare neam, de care străbunicul poetului (Petrea Iminovici) era cu adevărat mândru, de vreme ce nu-și schimbase numele nici în Ardeal, dar nici în Moldova. Își păstrase numele ca, vreodată, cineva să-și dea seama că urmașii săi aparțineau unui neam antic, cu rădăcini foarte adânci în istoria umanității!

    I.Vulcan (la fel ca și G. Călinescu, mai târziu, în „Istoria literaturii române de la origini până în prezent”, 1942) intuise, așadar, că numele de-nceput se referea la nemul din care el făcea parte, dar nu a insistat, cred, asupra acestui aspect. Nici G. Călinescu! Au insistat, însă, alți scormonitori ai istoriei literare, care i-au găsit obârșia lui Eminescu, te miri unde!

    Bucovina din NE Carpaților Orientali, parte a Moldovei medievale,era provincie aparținând Imperiului habsburgic încă din 1775. Atunci, poate se adăugase la numele străbunicului său (Petrea Imin/Emin) sufixul „ovici”.

                             Cititi mai departe

Lumea de după Potopul biblic

 

Moto: Ferice de omul care găsește înțelepciunea

și de omul care capătă pricepere!”

 

(Biblia - Pildele lui Solomon, Cap. 3, al. 13)

 

 

            După cum reiese din „Biblie”, prima rasă de oameni (pe care a creat-o Dumnezeu) a fost cea a URIAȘILOR:

            „Uriașii erau pe pământ în vremurile acelea (în care trăiau urmașii lui Adam și ai Evei, n.n.), și chiar și după ce s-au împreunat fiii lui Dumnezeu (civilizație astrală, evident, n.n.) cu fetele oamenilor, și le-au născut ele copii; aceștia erau vitejii care au fost în vechime, oameni cu nume”.

(Biblia - Genesa, Cap. 6, al. 4)

            Dar să vedem care au fost urmașii lui Adam (excluzându-l pe fiul său, Cain, pe care l-a alungat din Rai, și care a ajuns în Răsărit, în Țara Nod - zona Himalayei, probabil, India,, Iran ─ unde s-a căsătorit și-a avut copii, din care, se pare, se trag triburile nord-iraniene: mezii, perșii, parții și sacii, aceștia din urmă [sub denumirea de saci/daci] ajungând în părțile noastre, în Arcul Carpatic [vezi Sacidava/ Miercurea Sibiului, adică „dava”/Cetatea sacilor], așa încât triburile helene [ionienii, dorienii, aheenii și eolienii], provenite din Deucalion, au cucerit nu doar vechea Țară Havila [Dacia de mai apoi], ci atât nordul, cât și sudul „râului Pison”/Dunărea, și toată Grecia care, mai târziu, prin sec. XIX - XVIII î.Hr., aveau să fie cuceriți, la rându-le, de renumiții pelasgi, urmașii lui Noe; la POtop, această rasă, descendentă din Cain, scăpase, cu siguranță, retrăgându-se în zona foarte înaltă a Himalayei), căci Adam, subînțelegem din Biblie, făcea și el parte din „rasa primordială a uriașilor”, pe care Dumnezeu i-a scârbit pentru fărădelegile lor, părându-i rău că i-a creat, și, astfel, hotărându-le pieirea:

            „Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ, și că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău.

I-a părut rău Domnului că a făcut pe om pe pământ (Deci, însuși Dumnezeu recunoaște că i-a făcut pe Uriași și că ei au fost primii care au colonizat Pământul, n.n.), și S-a mâhnit în inima Lui.

            Și Domnul a zis: „Am să șterg de pe fața pământului pe omul pe care l-am făcut, de la om până la vite, până la păsările cerului, căci îmi pare rău că i-am făcut”.

(Biblia - Genesa, Cap. 6, al. 5,6 și 7)

            Iată, acum, urmașii lui Adam (cărora le vom pune, în paranteze, și vârsta, căci, după cum bine veți vedea, este surprinzătoare, față de cea a noii rase, celeste, de după Potop), până la Noe.

            Așadar, urmașii „uriașului” Adam (937) au fost: Set (912), Enos (905), Caiman (910), Mihalaleel (895), Iared (962), Enoh ─ „cel ce a umblat cu Dumnezeu” ─ (365), Metusala (969), Lameh (777).

            Referitor la Lameh, Biblia e destul de „lapidară”, însă am aflat, totuși, că, la naștere, avea pielea foarte albă, era blond și ochii-i erau așa de albaștri (ca ai lui Iisus Hristos!), fața lui emanând atâta strălucire, încât, firește, mama sa a fost întrebată „cu cine l-a creat, că pare a fi o ființă cerească, ci nu una omenească, încât femeia s-a jurat că nu s-a-mpreunat cu niciun „fiu al Cerului”, ceea ce denotă că atât Lameh, cât și bunicul său, Enoh, aparțineau unei civilizații astrale.

                         Citiți mai departe

De la civilizațiile sumeriene, la virusul Covid 19 și pustiirea Chinei!

 

                Moto: „Dă robului Tău (i-a zis Solomon lui Dumnezeu, n.n.)  o inimă pricepută, să judece pe poporulTău, să deosebească binele de rău!

                                                              (Biblia ─ Împărații (Regi, Cap. 3, al.9)

 

Se știe că foarte multe descoperiri (de ordin științific, dar și de natură cosmogorică!) au fost revelate în vis (vezi tabloul lui Mendeleev ori formula „magică” a energiei [E = mc²], a lui Einstein) sau, pur și simplu, întâmplător!

Și, totuși, se spune că nimic, dar absolut nimic nu este întâmplător. Iată de ce susțin și eu această afirmație!

În excepționala carte a prietenului meu, Dl. C-tin Giurginca (Arhivele transcendente. O peregrinare prin geografia sacră a pământului românesc, Editura Universității „Titu Maiorescu”, București, 2020), Domnia Sa expune fotografia a trei colosale coloane de piatră, de la Ulmet, județul Buzau, care, în prezent, zac prăbușite și frânte, la pământ, despre care dumnealui spune (și-i dau dreptate), că ar aparține unei civilizații atlante, preistorice, fără însă a ne sugera care va fi fost rolul acestora.

Și acum, iată întâmplarea livrescă! Ea vine chiar din Biblie, lucru la care, recunosc, nu m-aș fi așteptat, deși am citit Biblia de vreo patru ori.

În Vechiul Testament, în „Levitic”, am descoperit, însă, rostul acelor coloane/stâlpi de piatră:

„Vă voi nimici (le spune D-zeu evreilor, n.n.) înlățimile pentru jertfă, vă voi dărâma stâlpii închinați soarelui, voi arunca trupurile voastre moarte peste trupurile moarte ale idolilor voștri, și sufletul Meu vă va urî.

Vă voi lăsa cetățile pustii, vă voi pustii lăcașurile sfinte, și nu voi mai mirosi mirosul plăcut al tămâii voastre” (Biblia  ̶   Leviticul, Cap. 26, al. 30 și 31).

Așadar, Dumnezeu ne confirmă faptul că în Țara Făgăduinței fusese mai înainte atât o altă civilizație umană și, evident, un alt „registru cultic”, să-l numim așa!

Dar, oare, stâlpii aceia de la Ulmet, jud. Buzău, nu aparțineau, iată, și ei aceleiași religii de dinaintea celei impuse de Bunul Dumnezeu?! Nu pretuitindeni (din Canaan până-n Carpați) se-ntindea aceeași civilizație care ridicase incredibilele coloane de piatră, pe care nici azi nu poate să le ridice nici cea mai performantă macara?!

Și-apoi, de unde și cum le transportaseră până-n zona Buzăului, așa, masive, tăiate și șlefuite perfect, dintr-o singură, uriașă stâncă de bazalt?!

De ce doar trei și nu mai multe coloane?! Cum le ridicaseră-n picioare, acolo, asemeni uriașelor pietre de la Templul Stonehenge, din Anglia, încât suntem determinați să credem că, într-adevăr, planeta aceasta a fost stăpânită, mai întâi, de atlanți, de acei titani, iar apoi (în urma distrugerii civilizației atlante și a creatorilor ei) au urmat Adam și cei de după el!

Totuși, faptul că-n Dacia a existat cultul lui Apolo, încă din vremea lui Zamolxe, și că s-a prelungit până în timpul Diktatului de la Viena (lucru consemnat de istoricii maghiari, care, în 1940, i-au văzut pe moți, cu brațele ridicate spre cer, pe Muntele Găina, în răsăritul soarelui, rugându-i-se acestuia).

Dar nu tot așa ni s espune și-n „Levitic”: că acei stâlpi erau închinați soarelui, adică lui Apollo?

Citiți mai departe

Trovanții de la Costești (Vâlcea) ─ observator astronomic și panteon al marțienilor?!

 

Moto: „Domnul vine într-un foc, și carele Lui sunt ca un vârtej”.

(Biblia ─ Isaia, Cap. 66, al. 15)

 

 

            Recenta carte a vechiului meu prieten, prof. Constantin Giurginca (Arhivele transcendente ─ O peregrinare în geografia sacră a pământului românesc, Editura Universității „Titu Maiorescu”, București, 2020), nepotul generalului-erou Ion Dragalina, m-a luat, recunosc, prin surprindere, căci ceea ce Domnia Sa a văzut cu ochii săi în zona Buzăului, exact același lucru l-am întâlnit și eu, dar în cealaltă curbură (dinspre Munții Căpățânii) a Carpaților, și anume urme indubitabile ale unei civilizații megalitice antedeluviene, care, într-adevăr, te pun foarte serios pe gânduri, întrebându-te:

            ─ Cine au fost primii „autohtoni” ai pământului?

            Biblia este cel mai redutabil (iertați pleonasmul!) izvor istoric, ori, uneori, se contrazice (după cum, de altminteri o să și vedem)?!

            ─ Dumnezeu i-a creat doar pe oamenii de azi și pe îngerii cu aripi și cu chipuri ce nu trebuie văzute de pământeni, sau și pe „uriașii din vechime”?!

            ─ De ce nu ni se spune absolut nimic, în Biblie, despre rasele umane existente, azi, pe pământ; de unde au venit, cum și care a fost motivul/imboldul ce i-a determinat să se așeze pe această planetă, părăsind-o pe a lor?!

            Revenind la cercetările prof. Constantin Giurginca, atenția mi-a fost atrasă, în primul rând, de „figurinele” (nu erau trovanți) lucrate în gresie. Interesant materialul în care sunt lucrate statuetele și figurinele, un material incasabil, rezistent la factori de eroziune; l-am putea numi un fel de „pastă litică” (Obs.: lytos, în greacă, înseamnă „piatră”! n.n.). Această pastă litică este foarte ușoară; statuetele parcă sunt fulgi în mâna privitorului. (Ele, n.n.) vor fi constituit, în timpuri antediluviene, posibile sisteme de semnalizare pentru cineva de dincolo de spațiile la care actualul om abia azi atentează!” (Op. cit., p.p. 173─174).

            Că trovanții de la Costești sunt exact din aceeași „pastă litică” (gresie neagră, extrem de dură), nu mai încape îndoială, denotând cât se poate de limpede că sunt din aceeași perioadă antedeluviană, iar lucrul acesta ni-l confirmă chiar „marea de nisip amestecat cu prundiș, scoici și melci”, în condițiile în care atât în zona Pietroasele/Buzău, cât și-n Costeștii Vâlcii nu există munți de gresie, din care să deducem că au fost luate stânci și au fost cioplite, luând forma figurinelor zoomorfe, ori a ciudaților trovanți de la Costești!

            Există, evident, și o deosebire foarte mare între „greutatea și starea incasabilă” a celor două tipuri de gresie! Dacă cea din zona Buzăului e „ca fulgul”, cea din zona Vâlcii e ca „plumbul”.

            În ciuda diferenței vizibile de către oricine, se observă, însă, că unele artefacte („harta cerului”, de exemplu) dispun de o scriere extrem de ciudată: mai precis, total necunoscută, căci nu este nici o scriere siriană, aramaică, sanscrită, runică, „geometrică”, asemănătoare, într-un fel, cu cea existentă pe Piatra Doamnei (Buzău), adică „o scriere înlănțuire continuă cu o derulare fantastică, ca pe o bandă scrisă ce dublează emisiunea realizatorului respectiv” (Op. cit., p. 214), ci scrierea de pe trovanții de la Costești (vezi      torsul de androgin/hermafrodit/„vergur” și de pe „harta cerului”, sub formă de elipsă/cerc turtit ─ exact ca „harta cerului” de la Buzău!) este sub forma unor puncte proeminente, protuberante, uniforme, de mărimea și aspectul unor fructe ─ cât prunele! ─ care, cu siguranță, aparțin unei civilizații astrale; probabil marțiene!

            Cum brațul (cu două oaase lungi, exact ca o aripă de pasăre) se termină în forma unei mâini umane, cu cinci degete (cele laterale, foarte lungi; cele 3, dintre laterale, puțin mai scurte) ne determină să credem că brațele erau, de fapt, niște aripi, așa cum și apar descrise, în Biblie, la Profetul Ezechiel. În plus, oricine știe că mâna Domnului e formată din braț și antebraț, pe când aripa păsărilor are, într-adevăr, două oase paralele, lucru perfect vizibil și pe trunchiul/torsul androginului de la Costeștii Vâlcii. Deci, sub aripi apare mâna unui om!

 

                                       Citiți mai departe