PARODII

 

1. Stampe din Parlament

─ după ,,Plumb”, de G. Bacovia─

 

Dormeau adânc momâile în jeț;

le clănțăneau doar plăcile în gură;

nu mai găseai, în sală, castraveți,

însă era atâta murătură!...

 

Stau singur lângă ei; voiam să strig

că gripa cea porcină li-e fatală,

dar ei dormeau încovoiați,covrig,

precum monahi cu bărbile în poală!...

 

Dormeau adânc momâile în jeț;

se auzeau, în ceruri, vuvuzele...

Doar unul chel și-așa de mălăieț,

se tot holba la două cucuvele!...

                     ─//─

 

2. Gândurile unui pensionar

─ după poezia ,,Gri”, de G. Bacovia ─

 

Ca măgaru-n ceață cuget iar

că pe lumea asta proștii au noroc

,,Uite ce mașină”, mi-am zis, și ce bloc,

dând pensiei mele un pâslar!

 

Ca nebunul cred că voi ieși c-un par

să mă plimb pe stradă, ca prin galben crâng;

uneori îmi vine, din senin, să plâng,

dând pensiei mele un pâslar!

                      ─ //─

Citiți mai departe

Coronavirus și războiul nuclear

 

Nu cred că există în istoria culturală a omeniriii o lucrare literară mai încifrată decât ,,Apocalipsa lui Ioan”, singurul care a reușit (în parte) s-o decripteze fiind medicul evreu Nostradamus, care, la rându-i, a ascuns totul sub o carapace a misterului, ca și cum doar el a putut străpunge taina de dinaintea sfârșitului lumii și, îngrozit, a acoperit proorocirile făcute de îngerul Domnului ,,despre lucrurile care au să se întâmple în curând” (Cap. 1,1)

            Evident că expresia ,, în curând” nu are sensul de azi, mâine sau poimâine, ori peste un an, doi, ci, după cum oricine poate să înțeleagă, se referă la sute și chiar mii de ani, de la învierea lui Iisus Hristos, până în ,,vremea din urmă”, despre care ni se spune, clar, că ,,este aproape”!

            Pornind de aici, am încercat să descopăr în ,,Evanghelia lui Ioan” vremea în care trăim noi, iar pentru aceasta a trebuit să citesc de mai multe ori lucrarea respectivă, rămânând extrem de surprins să constat că, într-adevăr, întâmplările prin care urmează să treacă întreaga omenire în ,,vremea din urmă” sunt relatate într-o formă extrem de ciudată, și anume amestecându-se, în mod conștient, intenționat, evenimentele, relatându-le într-un ,,melanj” de real și oniric parcă, mai mult metaforic și, mai ales, simbolistic, scopul fiind evident, acela de a ne atrage atenția, cât se poate de limpede, asupra a ceea ce va urma, dar, totuși, încercând prin această tehnică a ,,mozaicului repostericesc”, să ne mai risipească (pe cât posibil!) spaima de care vom fi cuprinși, atunci când vom înțelege despre ce e voba!

            Tocmai de aceea, observând această ,,tehnică livrescă”, nemaiîntâlnită în nicio operă literară, și dorind în mod expres să ,,depistez” stadiul în care ne aflăm noi, azi, în ,,construcția” ,,Apocalipsei lui Ioan”, cel din ostrovul Patmos, am găsit de cuviință să mă opresc, în special, asupra cap. 9 din ,,epistola” respectivă, deoarece acest capitol mi-a atras atenția în mod cu totul și cu totul deosebit, singurul capitol în care se vorbește despre o armă supermodernă, folosită în 3 ianuarie 2020 de SUA, armă cu care au fost uciși generalul iranian Qasem Soleimany și cei din garda sa.

E vorba de o dronă teleghidată, pe care  ,,Apocalipsa lui Ioan” o denumește ca fiind ,,lăcustă”, iar asemănarea, vom vedea, este exactă, dar aceeași ,,lăcustă” este și purtătoarea unor fel de ,,cununi”, adică niște coroane, cu alte cuvinte.

            Așadar, din citatul ce urmează, veți înțelege foarte bine acel ,, melanj simbolistico-metaforic” despre care v-am vorbit, fiindcă, după cum deja știe oricine, Coronavirus a izbucnit exact în ianuarie, în China, ceea ce ne determină să credem că virusul respectiv a fost creat (după cum scrie foarte clar în  ,,Apocalipsei lui Ioan” ) în ,,Adânc”, adică într-o bază subterană, militară, desigur, la ,,crearea” sa contribuind din plin ,,fiii Soarelui”, ai lui ,,Apolion”, adică extratereștrii.

Astfel, ni se confirmă faptul că acest virus e de natură extraterestră, făcut cu un scop foarte bine definit, și anume să ,,îndepărteze” de pe planetă (aceasta fiind supraaglomerată!!) pe cei de vârsta a treia și pe cei tarați!

            Dar, surprinzător, acele așa-zise ,,lăcuste” sunt, spuneam, nu doar dronele supersofisticate, dirijate de la mari distanțe, ci sunt și imaginea virtuală (așa cum am văzut-o în laboratoarele sud-coreene și japoneze, extrem de clară, de convingătoare) a unei ,,coroane”. Tocmai de aceea am făcut (mai precis, am dedus asocierea) apropierea vizualizată a virusului Covid 19 cu o coroană înconjurată de mici sfere, ca niște alte coroane cu pietre prețioase, rubinii!

                                 Citiți mai departe

Doamna Maria Brâncoveanu ̶ înmormântată la Mănăstirea Surpate!

 

,,Tu să nu blestemi!”  ne-a îndemnat Domnul nostru Iisus Hristos, știind cât de puternică e forța cuvântului năpustit din adâncul inimii, clocotind de ură!

Or tocmai acest lucru, se pare, s-a întâmplat cu toți Cantacuzinii, de-a lungul întregii istorii a Imperiului Bizantin, căci pofta de mărire și fală a acestor vlahi (Ctitori ai Bisericii Blacherne/Vlaherne  ̶  adică Biserica Vlahilor din Constantinopole) a dus, firește, la ridicarea și, apoi, la prăbușirea lor în mlaștina deznădejdii și-a stingerii lor.

            Dacă, în cele ce urmează, vom relata ,,tragedia Brâncovenilor” și drama cea mai amară a celei mai nefericite Doamne (Maria Brâncoveanu) de pe pământul românesc, trebuie să spunem că dumneaei nu e, totuși, cea dintâi din istoria atât de tulbure a Bizantinilor, ci prima crimă de proporții înspăimântătoare s-a petrecut, totuși, cu 251 de ani mai înainte (în 1463), și tot în Bosfor!

            E vorba de decapitarea Împăratului Bizanțului, David Mare Comnen  ̶̶  ultimul mare împărat bizantin  ̶  care a fost decapitat la 1 noiembrie 1463 împreună cu cei șapte fii ai săi, după cum aflăm de la istoricul Stelian Brezeanu (O istorie a Imperiului Bizantin, Editura Albatros, București, Decăderea și prăbușirea Statului Bizantin, p. 205).

            Odată cu acest Împărat, David Mare Comnen (din care, Constantin Gane, spune, limpede, că se trage și Constantin Brâncoveanu), ia sfârșit și ultima rămășiță a străvechiului și gloriosului Imperiu Bizantin, și anume Imperiul de Trapezunt, dar ,,blestemul”  Bazileilor Constantinopolului va dăinui, se pare, până-n vremea șui Ștefan Cantacuzino (vărul primar al lui Constantin Brâncoveanu, acesta din urmă blestemându-l chiar în Joia Mare a Paștelui, în martie 1714, chiar în cancelaria Caselor Domnești, când Ștefan Cantacuzino, primind ,,firman” de domn nou, Brâncoveanu a plâns și, repet, l-a blestemat din adâncul inimii sale sfâșiate de durere), când acesta și tatăl său (trădătorul Brâncoveanului) au fost duși de turci la Edirne (Adrianopole), spânzurați de o grindă, după care li s-au tăiat capetele și le-au umplut cu paie, lucru, se vede, de care știa prea bine, din cronici, și Mihail Eminescu, de vreme ce în ,,Călin  ̶  file din poveste” scrie:

            ,,O, tu crai cu barba-n noduri, ca şi câlţii cînd nu-i perii,

Tu în cap nu ai grăunţe; numai pleavă şi puzderii.”

Dar, spuneam, la Cantacuzini forța blestemului era cea mai răzbunătoare armă. Și nu doar la ei, ci, cred, în general, fiindcă nu putem uita că a doua zi după ce Constantin Brâncoveanu a preluat domnia (în urma morții unchiului său, Șerban Cantacuzino, ucis chiar de frații săi: Matei și stolnicul Constantin Cantacuzino, care, iată, acesta din urmă visa încă de pe atunci să-l aducă pe tronul Țării Românești pe fiul său, Ștefan, deși un monor, iar acum, în 1714, iată-l om în toată firea, ,,numai bun de domn” așa încât stolnicul cu studii la Roma, Padova și Veneția putea să-și vadă visul împlinit, lovindu-l pe la spate, pe nepotul său de soră, pe care-l botezase și căruia-i pusese și prenumele său!

Dar ce mai contează la Cantacuzini, când e vorba de domnia unei țări, mai ales a Imperiului Bizantin?!), i-a retezat capul boierului Gheorghe, care, chipurile, la o ceartă (pânâ-n domnie) îl înjurase de mamă pe Brâncoveanu.

Citiți mai departe

INIMA MEA NU MAI E FATĂ MARE!

1. Căderea Constantinopolului

(29 mai 1453)

 

Stele-n cer și stele-n ape ─

viscolit Bizanț sub pleoape!...

În amurg de sânge suie,

alt Hristos bătut în cuie!...

jug de lacrimi pe grumaze

și icoane pe talaze...

Athosu-n cireșe-amare;

osmanlâi vin de-a călare...

Peste ziduri constantine,

pe frânghii, moaște creștine...

Sfânta Sophia, Vlaherne ─

în durerile materne!...

În eclipsa din Elada,

leopardu-și linge prada!...

               ─ //─

                              15. ian. 2019

2. Catedrala maronie din Strasbourg

Flori de piersic, andaluze,

și vitralii, și meduze...

Porumbei sub bolți suave ─

gângurire de voroave...

Orga-n dalii se hodină,

într-o toamnă bizantină...

Pe icoane văd cum cură

suc de rodii din Scriptură...

Și-aud șoapte, mă adie

o ciudată alchimie...

Aripi am ori mi se pare

că am lanțuri la picioare?!

Și tot văd, în zarea nopții,

pe sub bolți, cireșii, copții...

                  ─ // ─

                            15 ian. 2019

                    Citiți mai departe

Crucea din Titești (Vâlcea) ─ prima mărturie a formării poporului român

           Acerbii susținători ai teoriei „vidului demografic”, promovată de Roesler și de istoricii maghiari, a fost, iată, demontată nu doar prin apariția, pentru întâia oară, a scrierii decriptate de subsemnatul, referitoare la „descălecatul” Țării Românești ─ Titești, jud. Vâlcea, 1205, în vremea SARABULUI BASARAB, adică a voievodului și-n același timp, mare preot Basarab, titulatură pe care și-o luase, se vede, de la anticii săi înaintași: Zamolxe, Abaris, Rhesos și Dececeu, pentru ca, astfel să-și arate originea sa străveche, milenară! ─ dar la numai 3-4 metri mai jos de acest document inestinabil ca valoare istorică, de importanță națională, chiar în același zid al Bisericii din Titești, aveam să descopăr o altă inscripție la fel de valoroasă!

            Dacă din prima inscripție (postată pe Internet, cu titlul „Titești ─ capitala dintâi a tuturor românilor”) reieșea cât se poate de limpede că această localitate din Țara Loviștei, de la poalele Munților Făgăraș, a fost nu doar prima Capitală a românilor, dar și prima Episcopie, cu biserică proprie, aparținând de Patriarhia din Constantinopol încă din 1205, denotând că aici creștinusmul fusese cu mult mai vechi decât în unele țări ale Europei, de data aceasta avem confirmarea că poporul român s-a format în această străveche vatră de civilizație antică, în care se mai păstrează și-n ziua de azi Peștera lui Zamolxe (de acum 2500 de ani!) și cele trei castre romane, din vremea cuceririi Daciei de către Împ. roman Traian.

            De asemenea, teoria istoricilor maghiari (amintită mai sus) e pur și simplu spulberată, deoarece (deși ar părea că, parțial, ar avea dreptate, când susțin că noi, românii, am venit din sudul Dunării, ocupând, apoi, Dacia), într-adevăr, o parte a macedo-vlahilor romanizați, sud-dunăreni, veniseră-n nordul Dunării odată cu IO RADU NIGRU, V.V. (voievod) de Priștina (probabil în jurul anilor 1140-1150), însă, aici, în Oltenia și-n

Țara Loviștei nu era nicicum vorba de acel „vid demografic”!

         Din contră, aici Țara era plină de geți, vorbitori ai aceleiași limbi, traco-gete, ca și frații lor sud-dunăreni, vlahii macedoneni, care se retrăseseră din Priștina (vechea capitală KOTOPOLIȚE a Daciei de dincolo de Dunăre!) din cauza presiunii expansiunii otomane.

         Aici, însă, la nord de Dunăre,ei nu întâmpinaseră nicio opreliște! Din contră, fuseseră primiți ca frați oropsiți de străini, fiindcă, orice ar zice istoricii străini, sângele apă nu se face, iar oricine știa, încă de pe atunci, din sec. XIII d.Hr., că geții nord și sud-dunăreni erau de-același neam, vorbeau aceeași limbă, aveau aceleași obiceiuri și tradiții, păstrau cultul solar și pe cel al nemuririi sufletului etc., așa încât nu e de mirare de ce (după cum bine vom vedea și vom înțelege, prin deducție logică, desigur!) vlahii/românii sud-dunăreni ajunși în Oltenia (vezi, de exemplu, pe frații Litovoi și Ioan ─ voievozii Olteniei, ai Țării Litua ─ care probabil derivă de la Leto, respectiv Letona, în latină, zeitate adulată, se pare, de geții olteni!) s-au încuscrit cu boierii și banii Olteniei, dar, iată, și cu „roinicul”/regele, voievodul Țării Loviștei-Basarab, păstrând aici, în Țara Loviștei, o vreme, ambele nume: cel de Negru-vodă ─ provenit din IO RADU NIGRU ─ dar și pe cel de Basarab, pe care cele mai vechi cronici maghiare îl numesc BASARABĂ cel BĂTRÂN. Acest lucru denotă, limpede, că-n nordul Munteniei, în Țara Loviștei, era o dinastie voievodală: cea a Basarabilor!

             Citiți mai departe

Gânduri la început de an

Gânduri vin, de-a rându,-n nopțile de iarnă,

mai ales când iată, iarăși îmi doresc,

ca globule roșii, sufletul să-mi cearnă

în voroave simple, -n graiul eminesc,

că așa de singur, niciodată, poate,

nu am fost în Țara asta, -a nimănui,

unde proștii urcă, având doctorate,

ca măgarii-n crengi de înloriți gutui!

Analiști politici—fețele de ceară—

îți vorbesc de câte-n lume iar vor fi;

că s-o face Brexit și-ar putea s-apară

Lerul Ceaușescu și cu Gadafi!....

Și cum ,,idioții Europei”, zice

Putin, c-am ajuns să trăim ca-n cușcă

precum sclavii,-odată,-n lovituri de bice,

,,azi nu știm să facem măcar praf de pușcă!”

Din ,,perfectă-armată, la curburi carpate”

și ,,o flotă” mare, ,,de invidiat”,

,,ungurii”, vecinii ,,râd” pe înfundate:

Țara tot coboară-n mahala și-n sat!

Gânduri vin, de-a rândul, și-așa greu m-apasă!

De-or fi,,două tururi” ori va fi ,,un tur”;

de ,,anticipate”, nimănui nu-i pasă,

dar simțim nădragii, sigur, rupți în c...!

   Surpate,                                                     George Voica

14 ianuarie 2020                                                                                             

Dor de Eminescu

Dor de Eminescu

─ la niversarea, pe 15 ian. 2020, a 170 de ani de la naștere a POETULUI─

Mi-e iarăși dor de dumneata, bădie,

că-i iarnă grea în Țara mea de-acum,

iar vremurile nimeni nu le știe:

de-om sta pe-aici ori ne-om căta de drum!

           

Ne înarmăm, de parcă mari războaie

vom duce-n Africi și-n Afganistan,

când second-hand-uri ne îmbracă-n straie

și cresc ciulinii-n vastul Bărăgan.

Crimeea-n mine viscolește-ntruna

și tobe bat partidele-păpuși;

pe Parlamente își prelinge luna

atât de fraged, proaspăt gălbenuș,

căci oratori, meșteșugind cuvinte,

cozi, la calende, de acuma-și fac,

scriind cu bidineaua pe morminte:

„Urâtă-i comedia lui Balzac!.

Azi, însă, Țara nu se poate plânge

că mai avem „mormanele de fier”,

și fericiă-i, când, pe masă,-și frânge

a pustei pâine ─ grâul furajer!...

Noi vă vom duce-n nunțile din Caana,

în care vinul va spori nespus,

curgând de la Caiafa pân' la Ana,

cum sângele pe crucea lui Iisus!...”

                      *

                 *        *

Mi-e iarăși dor de dumneata, bădie,

să vii la Putna, ca atunci, demult,

că Țara fără tine e pustie

și nici voroave nu mai pot s-ascult!...

Ce trist mi-e neamul și muscalul n-are

de ce ne certe, c-un cuvânt măcar:

e-atâta ură-n noi, în fiecare,

c-am spânzura și sfinții-n calendar!

Chiar de la Rostra se aruncă, grele,

cuvinte veninoase între frați;

un cor de violete cucuvele

tot cântă, răsunând peste Carpați!...

Și neguri vin pe Căi Lactee-ntruna;

mă strigă mama; plânge-n cimitir;

pe ceruri trece, sângerie, luna;

Bacovia îi cântă la clavir...

Se-aude-un țipăt, undeva, departe;

sunt verde lan de grâu pe sub ninsori...

Aș vrea să scriu, de-acum, o altă carte!

Țineți-mă, vă rog, de subțiori!...

                      *

                 *        *

Mi-e iarăși dor de dumneata, bădie;

de glas de bucium, seara, pe la stână,

deși e iarnă ─ tristă elegie,

ca teiul înflorind într-o fântână!...

Aceeași soartă o avem, se știe!

Tot tristă-i Țara și aproape-n plop,

însă aezi, burduf de poezie,

se văd, prea bine, și la ...microscop!...

Cum să trăiești în lumea lor de loaze,

de caracudă și de politruci,

când se-opintesc în mocirloase fraze,

că-ți vine la Socola să te duci?!

Azi, Kierkegaard e o nimica toată;

„doctori bulati”─ au boate de ciobani

și te conving că roata e pătrată,

și că Posada-a fost la Perișani!...

De Sărbători, ne-om așeza la cină;

în Nazaret va străluci o stea;

noi, însă, vom purta aceeași vină:

că nu te naști și-n iarna asta grea!

 Surpate,                           George Voica

02. dec. 2019