Reîncarnarea - o iluzie?

       Dacă privim chipurile anticilor, greci sau romani, oameni iluştri ai Romei şi ai Greciei Antice, despre care a vorbit atât de frumos Plutarh, şi le comparăm cu chipurile noastre, de astăzi, nu vedem aproape nicio deosebire, cu toate că, pe parcursul a peste 2000 de ani, ar fi trebuit să constatăm că, totuşi, ceva-ceva s-a schimbat!

Dar nimic din ceea ce ne-am fi aşteptat, şi atunci, fireşte, ne punem următoarea întrebare:

        Dacă chipul se ,,repetă”, nu acelaşi lucru se întâmplă şi cu spiritul, cu duhul nostru, cu sufletul?!

E vorba, în fond, de ,,o repetare la infinit” a ADN-ului primordial, iar dacă e aşa, atunci aşa-zisa metempsihoză/renaştere sau reîntrupare a sufletului ar trebui să fie posibilă şi compatibilă doar în cadrul ,,tribului” din care ne tragem, respectiv, noi, geto-dacii, din nord-iranieni şi din pelasgii ce l-au avut strămoş pe Cain şi pe părinţii acestuia: Adam şi Eva.

     Nu fusese Cain alungat din Rai (după ce-l omorâse pe fratele său, Abel), iar el se îndreptase spre răsărit, adică spre Altai, Pamir, Himalaia; mai precis, spre nordul Iranului, în Ţara Nod, unde se căsătorise şi avusese pe Enoh – primul copil −, al cărui nume îl şi pusese cetăţii în care avea să locuiască?

        Şi-atunci, dacă urmaşii tatălui său, Adam, erau blonzi şi roşcaţi, cu ochii albaştri, de ce n-am crede că şi nepoţii săi (adică feciorii lui Cain) erau la fel: blonzi, cu ochii albaştri?!

Dar nu aşa erau şi arienii (,,nobili” albi, ce erau mândri de albeaţa pielii lor, comparativ cu cea negricioasă a nord-iranienilor, fraţi buni, aceştia, cu indienii!), adică strămoşii vechilor germani, care, în exodul lor spre vest, ajunseseră până la Marea Baltică, acolo unde ne spune Plutarh, şi locuiau?

      Veniseră, aşadar, din nordul Iranului şi, luând-o pe la sud de Caucaz, urmaseră traseul nordic al Pontului Euxin, Basarabia, Carpaţii nordici şi, iată, tăbărâseră tocmai la Marea Baltică.

      Înmulţindu-se, însă (ca şi azi, indienii, din care se trăgeau), peste măsură, fuseseră obligaţi, datorită exploziei demografice, să migreze spre sud, spre Italia şi Franţa, îngrozindu-i pe ,,meridionali” cu alura lor războinică, impunătoare, înalţi şi vânjoşi, cu ochii albaştri, despre care Plutarh ne spune, cu admiraţie şi cu uimire, că acei ,,cimbrii (ramură germană a arienilor nord-iranieni) erau un popor de oameni severi, sălbatici şi foarte curajoşi”.

          Şi ne mai spune Plutarh:

          ,, Abia s-a aflat la Roma de arestarea lui Iugurtu (rege nord-african, n.n.), că a şi sosit o altă veste, precum că la hotarele de nord (ale Italiei, n.n.) au apărut cimbrii, nişte triburi germanice. Era o hoardă uriaşă, care se pornise de la Marea Baltică (unde locuiau, n.n.)  spre sud, în căutare de noi pământuri (Deci, se înmulţeau foarte mult! n.n.).

    Cimbrii locuiau în harabale (căruţe, n.n.) cu coviltir de piele, în care îşi ţineau calabalâcul şi familia, folosindu-le, în timpul luptelor, ca adăpost.

        Locuitorii din sud se uitau cu uimire la aceşti bărbaţi înalţi şi chipeşi, cu părul blond şi ochii albaştri, la femeile voinice şi bine făcute. În bătălie, cimbrii purtau coifuri de aramă şi erau înarmaţi cu săbii lungi (la fel erau şi ,, tracii” – noi credem, încă, că erau geto-daci mercenari – care l-au ajutat pe regele Macedoniei, Perseus, în lupta de la Pydna, din 22 iunie 168 î. Hr., când Macedonia s-a prăbuşit definitiv sub ,, puterea Romei”, devenind provincie romană, n.n.), suliţe şi scuturi (Şi ,, tracii”/geţi nord-iranieni/arieni din oastea lui Perseus aveau scuturi de aramă, ştiut fiind că nord-iranienii erau foarte pricepuţi în confecţionarea uneltelor şi armelor de aramă; a se vedea, în acest sens, marile depozite de unelte de aramă, descoperite în Ardeal, ceea ce denotă că, într-adevăr, nu doar toponimul ,, Ardeal” e de origine iraniană – desemnând un district din Iran −, dar rezultă, limpede, că Ardealul a fost colonizat, dintru-nceput, de nord-iranienii/arienii ,, saci”, adică de tribul iranian al sacilor, care, părăsise Iranul la începutul mileniului al II-lea î. Hr.! n.n.).

      Cimbrii luptau vitejeşte, deoarece credeau că moartea pe câmpul de bătălie este fapta cea mai demnă a unui om liber”.

(Plutarh – Oameni iluştri ai Romei Antice, Editura Cartier, ediţia a II-a, Bucureşti, 2004, Marius, p.p. 169-170)

Citiți mai departe

Apariţia în Europa a strămoşilor noştri geto-daci

Moto: Un neam trece, altul vine, şi pământul rămâne veşnic în picioare.

(Biblia –Eclesiastul, Cap. 1,4)

         Într-adevăr, toate cele de pe pământ sunt într-o continuă frământare, încât e nespus de greu să-ţi şi imaginezi (dar să mai aduci şi dovezi!) despre toate câte s-au zămislit sub Soare, îndeosebi neamuri repede purtate de vântul năvalnic al slavei deşarte; mai apoi, de restriştea venind, asupră-i, ca un amurg însângerat peste fiorduri!...

         A scrie despre rădăcinile neamului nostru geto-dac e ca şi cum ar trebui să te pregăteşti a intra în cel mai vestit templu al lumii antice, cu inima tremurândă, de emoţie, de grijă şi de sfială fără de margini!

         E o lume a tainei, a veneraţiei!... Tocmai de aceea a trebuit să aleg, cu migală, boabele de grâu şi de rouă din noianul de neghină a tumultului veacurilor.

Şi-atunci, am găsit de cuviinţă să mă opresc, mai întâi, asupra teoriei lui J.G. Rhode, acesta fiindu-mi cu mult mai aproape de inima mea decât alţi istorici, români şi străini, care încercau (şi încă mai încearcă) să privească evenimentele milenare printr-un ochean frumos colorat, dar adesea străin de tot ce înseamnă rădăcina neamului acestuia.

         Aşadar, conform teoriei lui J.G. Rhode, Gr. Tocilescu ne spune că ,,poporul primitiv indo-european şi-a avut cea mai veche a sa locuinţă în Asia Centrală, la Belurtagh în vecinătatea platoului Pamir (între lanţurile muntoase Hinducuş, Karakorum, Kunlun şi Atlai, la peste 7000 de metri altitudine, ţinut/podiş aflat atât în Rusia, cât şi în China şi Afganistan, n.n.).

De aici (din Pamir, n.n.) o parte din popoarele indo-europene se coboară: mai întâi spre Răsărit, în Iran, şi de-acolo, mai departe, tot spre Răsărit, în India, iar numărul cel mai mare apucă spre Apus şi împoporă (populară, n.n.) mai toată Europa. 

           Citiţi mai departe

Ovidiu a murit la Buridava, odată cu Cotyso, regele geților?!

Statuia lui Ovidiu din Constanţa, executată în 1887 de sculptorul italianEttore Ferrari.
O replică identică se află din 1925 la Sulmona (Italia).

Moto: Ura este o mânie înrăită

                             (Cicero- Tusculanele, IV, IX, 21 )

      Deși nu sunt adeptul ,,profilului moral” al lui Cicero, trebuie să recunosc, de această dată, că, într-adevăr, filosoful și mercantilul avocat are veleități de foarte bun cunoscător al firii umane, căci, oricât am dori să părem altfel, nu ne putem, totuși, desprinde de așa-zisul ADN-u cu care ne-a înzestrat Bunul Dumnezeu.

Tocmai de aceea doresc să scot în evidență răsfrângerea acelui ADN-u în tot comportamentul nostru uman, și aici am în vedere, îndeosebi, un singur personaj ,,greu” al antichității romane, și anume pe Octavianus Augustus, nepotul și urmașul la tron al vestitului general și orator roman Iulius Cezar, cel care a cucerit Galia (58 î. Hr.) și l-a învins pe Pompei la Pharsalos, în SE Thessaliei (Grecia ), în anul 48 î. Hr.

       Dincolo de faptul că Împ. Octavianus Augustus era o fire ,,fragilă” și bolnăvicioasă (nemoștenind nimic, dar absolut nimic, din robustețea fizică a tatălui adoptiv!), se pare că era și extrem de iritat de reverberațiile colportațiilor imorale, ce-i proveneau din zona celor ce-i erau foarte apropiați: soția, Livia, și fiica sa, Iulia, devenite subiecte de discuție, în lumea bună a patricienilor și a cavalerilor romani, iar lucrul acesta îl afecta pe Împărat!

        Evident că ar fi vrut să stea departe, în izolare isihastă (de-ar fi fost posibil!) față de cele două femei, despre care vuia Roma, încât însuși marele poet Ovidiu nu se putuse stăpâni și-și dăduse drumul harului său poetic, lăsând să i se reverse ca sucul de aguridă peste inima Împ. Octavianus Augustus, care, oricum, avea atât de multe probleme în cadrul triumviratului, alături de Marcus Antonius și de Lepidus, care (mai ales primul) ar fi vrut să-l înlăture, văzându-l atât de firav cu trupul.

       Nu era, însă, firav și cu duhul, că inima omului, oricâtă otravă ai turna în ea, ea încă mai speră, plutind, în zori, măcar, spre țărmi de lumină!

       Dar, oare, câte necazuri de ordin familial nu-i frământau sufletul, înecântându-i-l, până la urmă (după cum bine vom vedea!) într-un adânc suspin, dar, mai ales, într-o ură fără de margini, care, la cei slabi, devine surprinzător de aprigă! De-a dreptul morbidă!...

                                Citiţi mai departe

Les Prisonniers de l'Enfer

J'ai aimé une Tatare

J'ai été diablement et follement beau dans ma jeunesse ! Je sautais comme un poulain, comme si j'avais arraché les coeurs de dix étalons de Caucase. L’automne, je revenais des veillées, où je criais et renversais les filles dans les feuilles de maïs et dans les soies, jusqu’à ce qu’elles rougissaient tout comme les pommes Jonathan…
Je venais par les jardins, je montais parfois dans des fenils, ou bien dans des meules de foin avec des femmes “blessées au coeur et le sang plein de démangeaisons” et je savais que tout le monde m’appartenait.
Nous sortions du foin ou du monceau de tiges de maïs et nous allions l’un d’un côté, le deuxième de l’autre, auprès des palissades et par des sentiers latéraux, chacun vers sa maison.
Une nuit, la lune était grande au ciel. Je n’avais moyen d’entrer quelque part, chez une jeune femme, comme celles des concentrés, parce qu’on voyait comme en pleine journée. L’ombre me suivait, mais je n’en savais rien. Je sifflais. J’avais 18 ans et j’avais l’impression que toute ma vie j’allais chercher les filles et siffler, les mains dans les poches, dans les ruelles du village.
Et, une nuit d’octobre 1939, quand je rentrais d’une veillée et que la lune immense me suivait, insistante, comme une folle, mon père m’a ouvert la porte et m’a engueulé, comme s’il faisait, une fourche dans la main, un sentier sur une colline pleine de ronceraies.
“Depuis des années, tu cours les rues comme un flâneur! Tu cours les rues la nuit et tu dors la journée, malheureux, pauvre diable, que j’ai envie de te jeter dans la rue et oublier d’avoir eu un comme toi sous mon toit!
Il y a quoi, dans ta tête? De la sciure! Tu ne vois pas les autres gars aller ci et là et rentrer chez eux tôt, pour aller au travail lendemain matin? 3

Citiţi mai departe

Epistola ai Veneziani

Traduzione di prof. Mihaela Udrescu

Signori Veneziani,

O, Venezia, bella Venezia, “città unica che ami in tutto un altro modo da come ami qualsiasi altra città del mondo, anche quella in cui sei nato, e in cui avresti trovato la vocazione e il senso della vita”, come diceva N. Iorga, chi è quello che non sussulta vedendoti ancora così fresca, così bella e aristocratica?!

E voi, Veneziani, che avete attraversato con le vostre navi come dei placidi cigni nel sogno, caricati con delle sete di Cina, con dei tappeti persiani di Buhara, con delle stoffe care e fine, lavorate con filo d’oro, correndo allegro sui dei molli velluti, con del broccato e del zafferano, con del pimento e con delle spezie della misteriosa India, con delle campane e delle spade lunghe, di Damasco, arrivando sul litorale del Mar Nero e facendo del negozio con i moldavi e con i tartari di Crâm (Crimeea) a Chilia Veche e Cetatea Alba, vicini ai vostri fratelli, i genovesi, anche dal 1200 dopo Cristo avete fatto si che il vostro denaro d’argento e d’oro sia utilizzato anche dal fondatore del Paese Romeno, Basarab il Grande (1310 – 1352), figlio di Tihomir. 

Citiţi mai departe

Vestigii romane şi medievale în Ţara Loviştei

                                                 
Motto: După Sarmizegetusa, Ţara Loviştei (,,pasul Câineni”) ocupă locul doi, ca importanţă istorică naţională.

            (Prof. univ. dr. Ioan Piso, directorul Muzeului de Arheologie al Transilvaniei)

,,Stâlp de piatră" cu cruce bizantină reprezentând Crucea de mormânt a lui Tihomir, Voievodul Ţării Loviştei
 Titeşti, jud. Vâlcea

Mormântul roman al Procuratorului/Guvernatorului Aquila Fidus
Racoviţa, jud. Vâlcea

            Parcă nicicând expresia metaforică ,,pietrele vorbesc” nu s-a potrivit mai bine ca în acest spaţiu din nordul Olteniei şi al Munteniei, din spatele Kogaiononului/Munţii Coziei, ,,Muntele Sfânt” al dacilor, după cum spunea  cel mai mare geograf al antichităţii, Strabon din Pont, autorul monumentalei ,,Geografii”, scrisă în 17 cărţi.

              Susţinem aceasta, deoarece aici, acuma aproape 2000 de ani, s-au întâmplat mari evenimente, care au zdruncinat lumea.

Aici au pierit doi dintre cei mai mari generali ai Imperiului Roman: gen. Cornelius Fuscus, care a căzut în ambuscadă, în mreaja întinsă de Decebal, la Pretorium/Racovița, jud. Vâlcea. El a fost capturat cu întreaga-i Legiune a X-a Alaudae - Legiunea Ciocârliilor; de fapt, această legiune era vestita Gardă Pretoriană a Împăratului Domitian, încât gen. C. Fuscus a fost nevoit să se sinucidă.

Lângă piatra cu inscripția, în greacă, PHUSCUS, s-a descoperit (în 1973) și pumnalul cu care se înjunghiase!

              Începând de atunci și până la războiul daco-roman din 101-102 d.Hr. , Roma ,,a fost pusă în jug”, plătind tribut Daciei timp de 14 ani!

De fapt nu avea să fie nici pentru prima oară, dar nici pentru ultima oară, când Roma a trebuit să plătească tribut dacilor; urma s-o mai facă încă o dată, iar lucrul acesta l-am aflat de la istoricul german Iohanes Troster (sec. XV).

              Iată, însă, mai întâi ce zicea Sf. Isodor de Sevilla, referitor la acel tratat de pace, atât de umilitor pentru Împăratul Domitian:

Citiţi mai departe

Limba ”koine”

Muntele Kogaion

       Moto : Nicio limbă de pe pământ nu se poate naște în afara unui popor. 

( Autorul )

    A vorbi despre limba nașterii tale e ca și cum ar trebui să urci odată cu sevele și miresmele pământului în toate florile ce-n primăvară se-avântă spre soare .

Frăgezimi și sfială , mlădieri și doruri de ducă ! ... Oftaturi și lacrimă de mamă , văzându-și feciorul plecând înspre front , pierzându-se-n zare , la fântâni , la răscruce !...

     O , neamule-al meu , ce dulce-amară ți-e limba venind din vechimi traco-pelasge , sumeriene , celeste !...

    Dar hai să vorbim despre dânsa , că ”mamă”-am rostit în limba română , primul cuvânt , revărsându-se lin sub soare – Sol invictus !

De unde vine , încerca-vom s-o spunem .

     Iată , așadar , ce zicea Strabon ( c. 63 î.Hr. – c. 19 d.Hr. ) despre cauconi și despre limba koine , cea mai veche limbă din Geto-Tracia :

„Theopompos susține că sunt paisprezece neamuri epirote . Cele mai însemnate dintre ele sunt chaonii ( cauconii/ceconii/cicii, n.n.) și molossi , pentru că ei au domnit odinioară peste întreg Epirul ( la V. de Pind  , în N-V Greciei , n.n.) , mai întâi caonii , iar mai pe urmă molossii care s-au dezvoltat mai mult datorită înrudirii regilor lor – căci erau ( atât eolienii , cât și aheenii , n.n. ) din familia Aiakizilor- cât și pentru că la ei se afla oracolul din Dodona , care era vechi și renumit . ”

Citiți mai departe