Dacă privim
chipurile anticilor, greci sau romani, oameni iluştri ai Romei şi ai Greciei
Antice, despre care a vorbit atât de frumos Plutarh, şi le comparăm cu
chipurile noastre, de astăzi, nu vedem aproape nicio deosebire, cu toate că, pe
parcursul a peste 2000 de ani, ar fi trebuit să constatăm că, totuşi, ceva-ceva
s-a schimbat!
Dar nimic
din ceea ce ne-am fi aşteptat, şi atunci, fireşte, ne punem următoarea
întrebare:
Dacă chipul se ,,repetă”, nu acelaşi lucru se întâmplă şi cu spiritul, cu duhul
nostru, cu sufletul?!
E vorba, în
fond, de ,,o repetare la infinit” a
ADN-ului primordial, iar dacă e aşa, atunci aşa-zisa metempsihoză/renaştere sau
reîntrupare a sufletului ar trebui să fie posibilă şi compatibilă doar în
cadrul ,,tribului” din care ne
tragem, respectiv, noi, geto-dacii, din nord-iranieni şi din pelasgii ce l-au
avut strămoş pe Cain şi pe părinţii acestuia: Adam şi Eva.
Nu fusese Cain alungat din Rai (după
ce-l omorâse pe fratele său, Abel), iar el se îndreptase spre răsărit, adică
spre Altai, Pamir, Himalaia; mai precis, spre nordul Iranului, în Ţara Nod,
unde se căsătorise şi avusese pe Enoh – primul copil −, al cărui nume îl şi
pusese cetăţii în care avea să locuiască?
Şi-atunci, dacă urmaşii tatălui său,
Adam, erau blonzi şi roşcaţi, cu ochii albaştri, de ce n-am crede că şi nepoţii
săi (adică feciorii lui Cain) erau la fel: blonzi, cu ochii albaştri?!
Dar nu aşa
erau şi arienii (,,nobili” albi, ce
erau mândri de albeaţa pielii lor, comparativ cu cea negricioasă a
nord-iranienilor, fraţi buni, aceştia, cu indienii!), adică strămoşii vechilor
germani, care, în exodul lor spre vest, ajunseseră până la Marea Baltică, acolo
unde ne spune Plutarh, şi locuiau?
Veniseră, aşadar, din nordul
Iranului şi, luând-o pe la sud de Caucaz, urmaseră traseul nordic al Pontului
Euxin, Basarabia, Carpaţii nordici şi, iată, tăbărâseră tocmai la Marea
Baltică.
Înmulţindu-se, însă (ca şi azi,
indienii, din care se trăgeau), peste măsură, fuseseră obligaţi, datorită
exploziei demografice, să migreze spre sud, spre Italia şi Franţa, îngrozindu-i
pe ,,meridionali” cu alura lor
războinică, impunătoare, înalţi şi vânjoşi, cu ochii albaştri, despre care
Plutarh ne spune, cu admiraţie şi cu uimire, că acei ,,cimbrii (ramură germană a arienilor nord-iranieni) erau un popor de oameni severi, sălbatici şi
foarte curajoşi”.
Şi ne mai spune Plutarh:
,,
Abia s-a aflat la Roma de arestarea lui Iugurtu (rege nord-african, n.n.), că a şi sosit o altă veste, precum că la
hotarele de nord (ale Italiei, n.n.)
au apărut cimbrii, nişte triburi
germanice. Era o hoardă uriaşă, care se pornise de la Marea Baltică (unde
locuiau, n.n.) spre sud, în căutare de noi
pământuri (Deci, se înmulţeau foarte mult! n.n.).
Cimbrii locuiau în harabale (căruţe, n.n.) cu coviltir de piele, în care îşi ţineau calabalâcul şi familia,
folosindu-le, în timpul luptelor, ca adăpost.
Locuitorii din sud se uitau cu uimire la aceşti bărbaţi
înalţi şi chipeşi, cu părul blond şi ochii albaştri, la femeile voinice şi bine
făcute. În bătălie, cimbrii purtau coifuri de aramă şi erau înarmaţi cu săbii
lungi (la fel erau şi ,, tracii”
– noi credem, încă, că erau geto-daci mercenari – care l-au ajutat pe
regele Macedoniei, Perseus, în lupta de la Pydna, din 22 iunie 168 î. Hr., când
Macedonia s-a prăbuşit definitiv sub ,, puterea
Romei”, devenind provincie romană, n.n.), suliţe şi scuturi (Şi ,, tracii”/geţi nord-iranieni/arieni din
oastea lui Perseus aveau scuturi de
aramă, ştiut fiind că nord-iranienii erau foarte pricepuţi în confecţionarea
uneltelor şi armelor de aramă; a se vedea, în acest sens, marile depozite de
unelte de aramă, descoperite în Ardeal, ceea ce denotă că, într-adevăr, nu doar
toponimul ,, Ardeal” e de origine
iraniană – desemnând un district din Iran −, dar rezultă, limpede, că Ardealul
a fost colonizat, dintru-nceput, de nord-iranienii/arienii ,, saci”, adică de tribul iranian al sacilor, care, părăsise Iranul
la începutul mileniului al II-lea î. Hr.! n.n.).
Cimbrii luptau vitejeşte, deoarece credeau că moartea pe
câmpul de bătălie este fapta cea mai demnă a unui om liber”.
(Plutarh – Oameni iluştri ai Romei Antice,
Editura Cartier, ediţia a II-a,
Bucureşti, 2004, Marius, p.p. 169-170)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu