Cu lacrimi şi sânge am scris româneşte

−         Se dedică Domnilor Ion Floacă (din Oaş)

şi Tase Carataş (din Constanţa) −

                

            Fiecare limbă a acestui pământ poartă amprenta istoriei acelui popor ce a zămislit-o, căci nu vedem cum s-ar fi format, singură, o limbă, fără să ,,beneficieze” de suportul uman al celui care o rosteşte!

            Aşa cum orice organism viu lucrează atât la vedere, cât şi-n străfundurile sale, dând dovada unei energii ce pare a fi de natură divină, tot astfel e şi cu ,,organismul” unei limbi, aflându-se, astfel, într-o continuă prefacere, zbatere, mişcare, încât un bun psiholog şi lingvist, deopotrivă, poate să-şi dea seama de caracterul şi de cultura celui ce foloseşte acea limbă.

În ceea ce ne priveşte pe noi, pe români, am convingerea că istoria noastră atât de frământată, plină de zbateri, de neîmpliniri şi de doruri, de freamăt şi griji, la răspântii de lume, de nenoroc, şi-a pus pecetea, pentru totdeauna, şi asupra limbii ce-o vorbim!

Iar, dacă ea, astăzi, e plină de har, de legănare şi mireasmă de fragă, acest lucru li se datorează moşilor şi strămoşilor noştri, care au ridicat sabia la Tapae, la Porţile de Fier ale Transilvaniei, din ,,pasul Câineni”; mai apoi, la Rovine, la Podul Înalt, Călugăreni, Mărăşeşti şi Oituz, locuri unde au fluturat stindardele neamului acestuia năpădit de griji, de nevoi, ca, după aceea, adunându-se cu toţii la vatră, să cânte o doină din fluier de fag ori de soc, pentru neamul acesta făr’ de noroc!...

            Vremuri de năpaste, de bejamie, de dor năvalnic, sâlhui, când Ţara aceasta, a nimănui, frământată de-aleanuri, de obidă era, ca şi cum opinca,-n ţărână, era-n plânset pe drum!...

            Din durere, însă, se pare, se naşte, mila (chiar grija) faţă de cel de aproape! Iar, dacă-n dimineaţa de Paşte, ne scăldăm faţa cu ale cerului ape, ca sufletu-n noi nu fie iar trist, când, de ani 2000, Cămaşa lui Crist, flutură  albă, însângerată, peste limba română în ie curată, noi n-am uitat să le-mbrăcăm împreună, când, seara, pe deal, buciumul cu jale mai sună...

Când Codrii Cosminului, noaptea, călătoresc pe sub lună!...

            Căci în limba română ne-am ogoit pruncii, vara ,la stână, când în văi, ori spre Dunăre,-n jos, s-auzea zăngănitul de arme, vuietul luptei, năpraznice glasuri, rostiri de comenzi...

            Tot neamul acesta, adunat sub un steag , mare cât Ţara, fluturând până-n văzduhul albastru, îşi lăsa umbra, răcoarea să-i cadă din Carpaţi până la marele fluviu, şi mai departe, spre Macedonia şi Muntenegru, căci în clocot era şi-n murmur de cireaşă amară!...

            Astfel frământatu-s-a limba română, limpezindu-se, mai apoi, încetul cu –ncet dinspre Balcani spre Oltenia şi Maramureş.

         Mai multe informaţii <<<aici>>>