Moto: Cei viteji nu-şi pierd curajul nici chiar când soarta se
arată înfricojetoare
(Panciatantra, 1, 104)
Într-adevăr,
curajul şi dragostea mare şi sinceră faţă de moşii şi strămoşii tăi, faţă de Ţara
ce ţi-a picurat în inimă lumină, energie şi dorinţă de a trăi în libertate
deplină sub ,,universala boltă albastră”,
ne-au ţinut în acest spaţiu carpato-danubian, având mereu conştiinţa că aparţinem
celui mai mare neam (după indieni), neamul traco-geto-dacilor, a căror
stăpânire şi faimă s-a întins nu doar din Carpaţi până la Marea cea Mare şi la
Dunăre, ci mult mai departe, dincolo de aceasta, până-n Rodope,Thessalia,
Macedonia, Muntenegru, Dalmaţia, Iliria, Croaţia, Austria şi chiar înspre Veneţia.
De n-am
fi fost un neam de oameni viteji, în venele cărora curgea sângele
traco-pelasgo-geto-roman, cu siguranţă că istoricii antici, greci şi latini,
nici nu ne-ar fi amintit, pe când, fiind plini de virtuţi, aceştia ,,ne-au luat cu obidă în seamă”, mai
ales începând de la Zamlxes încoace, până înspre Decebal.
De la Decebal, însă, din păcate, timp de aproape 1300 de
ani (până în 1386 d.Hr.), cronicarii antici (mai ales cei medievali) prea puţine
au avut de spus despre neamul acesta.
Şi pe nedrept, desigur, au făcut-o, căci n-am fost morţi
şi nici că vom fi în veacul de veac!
E drept că până la Mircea cel Bătrân (1386-1418), prea puţin
s-a vorbit despre noi, ca popor, dar nicicând, aici, între Carpaţi, Dunăre şi
Mare, n-a fost un spaţiu gol, un ,,vid”,
cum credeau neprietenii noştri, sperând, astfel, să justifice de ce acest
pământ nu ne-ar aparţine nouă şi strămoşilor noştri, aflători în morminte de
rouă şi fragă, de lacrimă şi doină, ci...lor, celor veniţi din lumea largă, cu
carnea crudă sub şaua calului, în ropot fierbinte, de Asii
înflăcărat-sângerânde, poftitoare de robii şi de fărădelegi!...
Mai multe informaţii <<<aici>>>
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu