 |
| Lupta de la Posada în Cronica Pictată de la Viena |
Sunt locuri, în lume, în care ar tebui să intri cu pioşenie, călcând ca pe
aburi de sânge, încă şi acuma fierbinţi; ca într-o cadedrală, unde ştii că, sub
lespezi reci, de piatră, dorm cei atât de greu osteniţi de ţinerea-n mână a
lancei, a scutului, sabiei, în aprige vâltori, pe câmpuri de bătălie, pentru
viaţă ori pentru moarte!
Unul
dintre aceste locuri pe pământ românesc a fost, şi-o rămâne în veac, acea
Posadă (cum a denumit-o Nicolae Iorga), unde neamul nostru şi-a pus temelia
întâiului său descălecat de la Burebista încoace!
Cum
istoicii, ca şi noi, ca şi alţii, sunt oameni, ci nu un cor de vestale, e
firesc să-şi împartă părerile referitoare la locul în care Carol Robert de
Anjou a suferit cea mai cumplită rană a Coroanei Maghiare, care de-abia peste
ani buni avea să se refacă.
Pe deasupa, mai era şi umilinţa ce o înduraseră vrăjmaşii
în cele 4 zile (9-12 nov. 1330), când însăşi viaţa trufaşului rege maghiar avea
să fie pusă în peicol de moarte, încât regele a tebuit să-şi schimbe veşmintele cu ale
confidentului său, spre a nu mai fi ţinta oştenilor lui Basarab I, pe care el,
angevinul, îl numise, în 18 iunie 1325, ,,Basarab
tansalpinae, necredinciosul coroanei maghiare”,
,,infidelus valahus”, propunându-şi să-l ,,tragă de babă şi să-l scoată” din cea
mai adâncă tainiţă!
Trufia regelui maghiar a
fost ,,umbrită” şi de un om de curte,
de rang înalt, pe nume Ştefan, fiul lui Parabuh, cumanul (probabil comandantul,
ori unul dintre comandanţii militari ai regelui), care l-a lăudat pe Basarb I,
cu un scop, evident, şi anume: ştiindu-i firea pea mândră, să-l determine pe Carol Robert de Anjou să se
angajeze înt-o luptă cu Basarab I, ca, în felul acesta, el, Ştefan ─
comandantul oştirii maghiare ─, să devină voievodul Olteniei şi al Munteniei!
Astfel, şi-ar fi împlinit visul ce l-au avut dintotdeauna
cumanii, încă de când au venit în spaţiul vechii Dacii (sec. XI).
Mai multe informaţii <<<aici>>>
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu