Plante medicinale şi leacuri din moşi-strămoşi

BOLILE TRATATE DE BURUIENILE DE LEAC

            Aş dori să încep acest capitol, prin a reproduce un citat care se referă nu doar la folosirea ,,buruienilor de leac” (pentru fiecare boală a omului), dar, mai ales, spre a pune mai bine în evidenţă vechimea milenară (de peste 2500 de ani) a medicinii tradiţionale geto-dace, care, iată, s-a prelungit până în zilele noastre.

            În pezent, cred că doar indienii, chinezii şi românii ,,merg” pe această cale străveche, atât de eficientă sănătăţii noastre, a tuturor.

            Referindu-se la medicul grec Dioscorides (fostul medic al lui Nero, pe când acesta nu era încă Împ., ci doar general), care l-a însoţit, la Buridava (Ocnele Mari, Cosota-Ocniţa, jud. Vâlcea) ─ vechea capitală a lui Burebista, a buridavensilor  ─ , spre a-l pedepsi pe Cotyso (urmaşul lui Burebista), de unde Dioscorides avea să-şi ,,însuşească” vestita lucrare medicală ,,Herbarius”, a lui Pseudo Apuleius  ─ strălucit medic get  ─, Dl. Ion Horaţiu Crişan ne spune:

            ,,În cazul plantei Achillea millefolium L. (Coada-şoricelului), indicaţiile terapeuticre ale lui Dioscoride (mai precis ale lui Pseudo-Apuleius, medicul get, n.n.) coincid aproape întrutotul, chiar uimitor de exact, cu cele ale medicinei ştiinţifice, ceea ce demonstrează o profundă cunoaştere, încă din antichitate, a efectelor vindecătoare ale plantei.

            Explicaţia unei atât de bune cunoaşteri a efectelor buruienilor de leac stă în experienţa milenară a popoarelor antice, printre cea şi a strămoşilor noştri, experienţă pe care Dioscoride a sintetizat-o”.

            (Ion Horaţiu Crişan  ─ Medicina în Dacia, Indicaţiile terapeutice ale plantelor vindecătoare dacice, Editura D. Dacia, Bucureşti, 2007, p.184-185 )

            Poate că ar fi bine să indicăm cele 21 de plante medicinale dacice, despre care Dioscorides a făcut vorbire în orera sa ,,De materia medica”, operă esenţială, de bază, a medicinii din sec. I î.Hr.

Citiţi mai departe

Cancerul poate fi învins?!

Dr. Constantin Ioniţescu şi prof. George Voica

─ Două cărţi vindecătoare  din „Farmaciile Divine”

Editura „Rotipo" - Iaşi marchează două puncte valoroase prin editarea volumelor „Cancerul poate fi învins!?" şi „Plante medicinale şi leacuri din moşi-strămoşi". Apărute sub semnăturile Dr. Constantin Ioniţescu şi prof. George Voica, cele două volume reclamă tratamente pe bază de plante, o colecţie de reţete atent culese şi reprezentative pentru căutătorul de leacuri naturale. Două cărţi ce nu vor întîrzia să se înscrie în aria de interes a celor ce au încredere în „Farmacia Domnului". Două cărţi de leac, două cărţi cu destin şi în raport de cauzalitate cu reflecţia asupra vieţii şi morţii, surse sigure şi de folos, ele oferă omului contemporan posibilitatea de contact cu ceea ce s-ar denumi nevoia permanentă a omului de sănătate. La întocmirea lor, cei doi prestigioşi autori au cutreierat prin izvoare şi filosofii vechi, de la Zamolxes încoace, cu o pasiune asemănătoare cu cea a lui Borges. Dr. Ioniţescu Constantin, personalitate remarcabilă în galeria valorilor de patrimoniu naţional, care amprentează cu reprezentativitate registrul medicinii şi ştiinţei contemporane, împreună cu scriitorul vâlcean, de certă autenticitate, George Voica, despre care am mai consemnat, şi-au alăturat numele în creaţia prezentului, consfinţind o frumoasă şi reuşită prietenie literară, care îi va aşeza în memoria culturală a timpului. Eu sînt dintre cei care, după spusele lui Cezar Baltag, „îi cred pe creatori pe cuvînt".

Practici medicale de odinioară, în lumina adevărului

Dr. Constantin Ioniţescu nu are nevoie de niciun fel de publicitate, despre domnia sa vorbeşte vrednicia actelor sale medicale şi ştiinţifice, precum şi legătura indisolubilă cu registrul înalt al medicinii româneşti şi internaţionale. Când pronunţăm numele oftamologului Constantin Ioniţescu, avem în vedere un brand original al sănătăţii româneşti, care a probat de-a lungul deceniilor măiestrie, profesionalism, inventivitate, descoperire, dăruire, binefacere.

Vorbim despre doctorul care, asemenea demiurgului dăruieşte lumină... medicul îndrăgostit de lumina ochilor care pot din nou vedea frumuseţea lumii, miile de ochi care i-au adus faimă şi notorietate. Acestor izbînzi ale domniei sale li se adaugă în chip cavaleresc zecile de lucrări, prezentări şi comunicări ştiinţifice, premii, distincţii, precum şi activitatea publicistică binefăcătoare tuturor. Dacă de-a lungul vremii, doctorul Constantin Ioniţescu s-a înfruptat din graiul performanţei şi excelenţei, astăzi îşi înscrie numele cu majuscule în galeria medicilor-scriitori.

Maestru al metaforei şi iubitor al tradiţiilor milenare, profesorul George Voica ţese la războiul moşilor-strămoşi urzeala ştiinţei cu natura, cu oamenii şi străvechile filosofii, pentru ca ambii autori să o poată oferi celor ce preţuiesc înţelepciunea şi experienţa înaintaşilor. Cu premeditată şi elegantă purtare culturală, prestigioşii autori ne aduc prin cele două cărţi, spre cunoaştere şi gustare, roua sfinţită a plantelor dătătoare de sănătate. Naturi intelectuale, dăruite cu simţul datoriei de conştiinţă şi al susţinerii lucrurilor esenţiale, în acest prezent supus fragmentării şi clişeelor nefaste, cei doi autori au făcut repetate escale în arhive cu vechi izvoare, chiar comunicînd cu bunii noştri ţărani, pentru a recupera, actualiza şi transplanta practicilor de odinioară lumina adevărului. Informaţiile care populează paginile sînt extrem de importate pentru omul contemporan, restituindu-i acestuia o colecţie preţioasă de reţete vindecătoare ale strămoşilor, reţete care au rezistat în timp prin amprenta de nemurire, păstrînd nealterată posibilitatea unui dialog cu farmaciile divine, cu semnul spiritualităţii şi identităţii româneşti. Paginile adăpostesc în egală măsură ştiinţa şi înţelepciunea poporului în arta vindecării cu plante dătătoare de sănătate, dar, îţi iese în cale şi acel „the spirit of the past", ce străbate din dialect şi evocări, prin vocea „restitutio in integrum" a autorilor.

Citiţi mai departe 

Ciclul cosmic mayaș și armele astrale

Motto: ,,Sfârșitul nu va fi decât la vremea hotărâtă !”

(Biblia ─ Daniel, Cap. 11, al. 35, p. 873)

            Oricine citește Geneza (Facerea), așa cum este prezentată ea în Vechiul Testament, prea bine va băga de seamă că Dumnezeu nu a creat dintru început decât cerurile și pământul, cu ierburi și pomi, ci nicidecum pustiurile.

            Iată ce ni se spune:

            ,,Dumnezeu a zis: ,,Să dea pământul verdeață, iarbă cu sămânță, pomi roditori, care să facă rod după soiul lor și care să aibă în ei sămânța lor pe pământ”. Și așa a fost.

            Pământul a dat verdeață, iarba cu sămânță după soiul ei, și pomi care fac rod și care își au sămânța în ei, după soiul lor.

Dumnezeu a văzut că lucrul acesta era bun.

            Astfel a fost o scară, și apoi a fost o dimineață: aceasta a fost ziua a treia”.

(Biblia ─ Vremurile străvechi. De la facerea luii până la Avraam, Cap. 1, 11, 12 și 13, p.1)

            Așadar, Dunezeu nu a făcut pustiurile, ci doar următoarele:

            ─ în prima zi: cerurile și pământul, dar și lumina;

            ─ a doua zi: apele din ceruri și apele de sub ceruri;

            ─ a treia zi: a făcut pământul cu verdeață (i-a dat rod);

            ─ a patra zi: a făcut Soarele, Luna și stelele;

            ─ a cincea zi: a făcut viețuitoarele mărilor și păsările de pe pământ;

            ─ a șasea zi: a făcut viețuitoarele pământului și pe om ,,după chipul Nostru, după asemănarea noastră”, ,,parte bărbătească și parte feeiască”.

            Și din nou ne spune (ne sugerează, mai bine zis) că El nu a făcut pustiurile, ci doar ierburile și pomii, cu care să se hrănească atât oamenii cât și viețuitoarele pământului:

            ,,Și Dumnezeu a zis: ,,Iată că v-a dat orice iarbă care face sămânță și care este pe fața întregului pământ, și orice pom, care are în el rod cu sămânță: aceasta să fie hrana voastră”.

            Iar tuturor fiarelor pământului, tuturor păsărilor cerului, și tuturor viețuitoarelor care se mișcă pe pământ, care au în ele suflare de viață, le-am dat ca hrană toată iarba verde.

Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse; și iată că erau foarte bune”.

(Biblia ─ Genesa, Cap. 1, 29, 30 și 31, p.2)

     

            Deci, nici vorbă de pustiuri! Și-atunci, de unde au apărut pustiurile de pe această planetă: Karakum, Sahara, Marele Deșert și Deșertul Gibson (din USA), Deșertul Mojave (din Australia), ori Deșertul Gobi, unde s-au găsit odoare de aur și un sceptru de aur, ceea ce denotă, clar, că acele locuri au fost, cândva, locuite.

Citiți mai departe

Biblia și strămoșii noștri geto-daci!

              În capodopera sa, ,,Dacia înainte de romani”, Gr. Tocilescu vorbește și despre ,,două țări din Caucas”, care făceau comerț cu fenicienii din Tyr, lucru consemnat, într-adevăr, și în Biblie, de profetul Ezechiel

            Iată ce ne spune Gr. Tocilescu, citânndu-l pe Strabon, care, în ,,Geografia” sa, vorbește și despre ,,țările Caucasului”:

            ,,...Strabon (XII, p. 549) indica ca unul din centrele metalurgice cele mai vechi ─ turn Chabyrilor, ale cărei mine de argint erau renumite încă din timpul lui Homer (Iliada, II, 856).

            Ezechiel (XXVII, 13) 600 î, Hr. zice că Tubalu și Mosocu, două țări din Caucas, trimiteau în timpul său, la Tyr, în vase de acicaie (de salcâm, n.n.), produsul industriei lor”.

            Să reproducem acum, întocmai, citatul din Biblie:

            ,,Iavanul, Tubalul și Meșecul făceau negoț cu line (cu fenicienii veniți din Tyr, n.n.); dădeau robi și unelte de aramă în schimbul mărfurilor tale”.

(Biblia ─ Ezechiel, XXVII, 13, p. 831)

            De unde va fi aflat Gr. Tocilescu că strămoșii noștri geto-daci făceau comerț cu fenicienii din Tyr, dându-le acestora din urmă aur și argint, nu știu, mai ales că noi nu ne aducem aminte ca Strabon să fi vorbit de aurul pe care cele ,,două țări din Caucas” l-ar fi dat la export, în schimb știm, acum, cu siguranță, că la Biblos a fost descoperită o ,,rozetă”, adică un trandafir de aur, a cărui proveniență este, în mod cert, din spațiul nostru geto-dac, mai precis de la Sarmizegetusa.

            Aici, la Sarizegetusa, s-a descoperit, cu totul întâmplător, o matriță folosită la fabricarea diverselor obiecte de podoabă.

Cineva a avut curiozitatea de a fabrica produsele atât de solicitate la export (în urmă cu 2600 de ani!) și a constatat că obiectul/bijuteria de aur descoperită la Biblos (lângă Tyr și Sidon, în vechea Fenicie) provenea de aici, de la noi. Astfel, s-a confirmat faptul că fenicienii importau de la noi bijuterii din aur, dar și din argint, cât și unelte din aramă.

            Cum Strabon vorbește de cele mai vechi centre metalurgice, și anume de ,,turnul Cabirilor”, iar informațiile noastre ne spun că Orfeu este inițiatorul misteriilor kabirilor, gândul ne duce la acel Munte Sacru ─ Turn al Marilor Preoți ─, adică la Kogaion/Muntele Cozia.

            Pe de o parte, putem deduce că Orfeu, ducând în Grecia (apoi în Samotrake, în Creta și-n Egipt) misterele kabirilor, el însuși, poate, fusese unul din acei mari preoți, deținător al marilor taine, pe care le aduseseră-n Europa strămoșii săi nord-iranieni.

            În fond, misterele kabirilor nu erau altceva decât un dans inițiatic, aparținând (practicat fiind) doar marilor preoți, care, aflați în transă bahică, dansau dezlănțuit, cântând imne închinate diferitelor divinități, așa cum făceau, de altminteri, și preoții indo-iranieni.

Citiți mai departe

Stejarii de la Dodona (din Epir-Macedonia) şi stejarii de la Dintr-un Lemn

Mănăstirea dintr-un Lemn

  −    se dedică D-lui dr. C-tin Ioniţescu,

 mare iubitor al istoriei noastre naţionale  −

            Nu credem că întâmplătoare erau, în vechime, coroniţele din frunze de dafin, de iederă ori de stejar, ci ele, în mod cert, aveau o semnificaţie aparte, de natură divină, încât poeţii (şi pe bună dreptate) au văzut în fructul stejarului – în ghindă – o lume vânjoasă, legănătoare, majestuoasă, cu rădăcini adânci până-nspre Edenul primordial.

            Spunea un ţăran bătrân, din Ţara Loviştei, că ,,ghinda e o sămânţă de lume”!

            Era ceva atât de simplu şi atât de frumos, dar impresionant prin reverbelaţia sa în timp, prin veacuri.

            Tocmai de aceea aveam să rămân atât de surprins, citindu-l pe Ammianus Marcellinus, care, în capodopera sa, ,,Istorie Romană”, vorbeşte, printre altele, şi despre stejarii din Dodona (Epir-Macedonia):

            ,,Ancheta dura şi se întindea până acolo, încât să se susţină că mulţi, pentru a afla când moare împăratul (Constantiu – fiul lui Constantin cel Mare – sec. IV. d. Hr., n.n.), au consultat oracolul de la Charos  (insulă din Marea Egee, unde era venerat Apollo; aici era o pădure socotită sfântă şi un oracol la care slujitoarele zeului dădeau răspunsuri celor ce puneau întrebări despre viitor, n.n.), stejarii seculari de la Dodona (Epir-Macedonia), sau răspunsurile de la sărbătorile din Delphi (oraş antic, în Focida, Grecia Centrală/Attica, vestit prin sanctuarul lui Apollo, sec. VIII î, Hr., în care, mai târziu, avea să slujească şi Plutarh, n.n.)”.

(Ammianus Marcellinus − Istorie Romană, Întreprinderea Poligrafică Cluj, 1982, Cartea XIX, Cap. 12, 15, p. 223)

Dar la Dodona, în Epir, ne spune Nicolae Densuşianu, în ,,Dacia preistorică”, mergeau, vara, la seceriş, cinci fecioare neprihănite, geto-dace, ducând cu ele câte o coroniţă de grâu, drept ofrandă lui Apollo, dar şi alte daruri de mare preţ.

Stejarii de la Dodona trebuie să fi fost pădurea ce înconjura Templul lui Apollo, aşa încât, nu cred că greşim, făcând o apropiere între acei stejari de la Dodona şi cei de la Dintr-un Lemn, unde, se ştie, din vremi prea bătrâne, au existat stejari multiseculari, dintr-unul din ei făcându-se o bisericuţă de lemn.

            Cea existentă azi e o copie fidelă a celei iniţiale, arse, din care, însă, s-a mai păstrat (ca prin minune!) o cruce de lemn de stejar (ce fusese şi este şi-acum pe acoperişul bisericuţei), pe care scria, în chirilică, ,,RADU”.

            Cum în fosta Ţară Românească s-a găsit inelul-pecete, din aur, al lui RADU NIGRU (inscripţionat IO RADU NIGRU, v.v. – adică ,,voievod”, n.n. – PRIŞTINA, 1128), de ce n-am crede că frumoasa şi impresionanta icoană a Sf. Fecioara Maria Născătoare de Dumnezeu, de la Dintr-un Lemn, a fost adusă, poate, chiar de acest RADU NIGRU, la începutul sec. XII, mai ales că se vede foarte, foarte clar că Sf. Icoană a Maicii Domnului e tipic bizantină, având dimensiuni de-a dreptul impresionante: 1,40/1,20 m., ceea ce dovedeşte că, în mod cert, este o icoană împărătească, lucrată la Constantinopol, ori în Muntele Athos, la Mănăstirea Theotokos!

Citiţi mai departe 

De la Zamolxis, la Alexandru Macedon

Zamolxis

Portretul lui Alexandru, de Rembrandt

   

Moto: Chiar și moartea ocolește uneori pe cel viteaz

(Lucan – Farsala, II, 75)

     Despre geți s-au scris (și se vor mai scrie) mii de lucrări științifice, referitoare nu doar la originea lor, dar, ai cu seamă, la felul lor de a fi, de a gândi, de a trăi în relație cu Divinitatea, iar de aici pornind, se poate spune, pe drept cuvânt, că etnogeneza acestui popor are o vechime de cel puțin 4 milenii!

     Acest lucru îl știa prea bine și marele istoric și arheolog român, Vasile Pârvan, care, în capodopera sa ,,Getica”, spunea, ca nimeni altul, că neaul geților era ,,mai presus de toți ceilalți barbari, fie ei thracii din sud, germanii din nord, ori celții din vest”.

  ,,Cu dreptate, istoricii antici și moderni și-au arătat mirarea și admirația pentru apariția acestui popor așa de deosebit în mijlocul celorlalți barbari.

Romanii, biruitorii dacilor, au fost în această privință de un perfect cavalerism, recunoscând atât pe Columna lui Traian, cât și altfel, toate calitățile, nu numai de eroism sălbatic, dar și de respectabilă civilizație, ale geto-dacilor”.

(V. Pârvan – Getica, Editura Meridiane, București, 1982, Cultura getică, p. 100)

   Iar ceva mai jos, V. Pârvan continuă în aceeași notă de sinceră admirație, pe care a sesizat-o nu doar la Ovidiu (deși, în cazul marelui poet, întâlnim și ,,atribute amare” la adresa geților; aceasta, însă, în faza inițială; în perioada de-nceput a ,,colaborării” sale cu geții tomitani!), dar mai ales la Dio Chrysostomus: ,,Geto-dacii au fost un popor de țărani: așezați, statornici, supuși și cu frică de Zeul lor, amărâți de vecini cu nesfârșitele războaie și prădăciuni și sălbăticiți și ei de multe ori de ticăloșiile lor, totuși veseli și glumeți la vreme de pace, mânioși și cruzi numai la război, îndeobște însă cu un bun simț și mereu întorcându-se la străvechea lor credință optimistă în zei și în oameni”.

(V. Pârvan – Ibidem, p. 100)

   Și totul pornea de la credința lor nestrămutată că ei sunt nemuritori, credință ce le-o insuflase Zamolxes, după ce venise de la studii, din Egipt.

De fapt, cultul nemuririi sufletului era specific atât nord-iranienilor (respectiv agatârșilor, din care descindea și Zamolxes), cât și egiptenilor, așa încât avem convingerea că Zaolxes fusese format, în Dacia, în acest cult, studiile cu profeții Isaia și Ieremia (la Tampas, în Pustia Nubiei), întărindu-i și mai mult acest crez, care, s-a transmis până în zilele noastre, încât, considerăm că, cel mai convingător argument ce-l putem aduce, este însăși cultul morților, cărora, de ,,sâmbăta morților”, le dăruim cele trebuincioase viețuirii de dincolo!

    Poate pare de domeniul ficțiunii (chiar al absurdului total!) că, adeseori, îi visăm pe cei dragi nouă (care au trăit și ei pe acest pământ), cerându-ne să le dăm anuite alimente

   Lucrul acesta i s-a întâmplat oricăruia dintre noi, semn clar că, totuși, ceva există; că spiritul lor e viu; că ei veghează asupra noastră, fiind permanent alături de noi!

           Citiți mai departe

Noi date despre kaukoni și limba koine

Ciconii luptându-se cu aheii


                       Moto: ,,Cei proști urăsc pe cei învățați, cei săraci pe cei bogați, cei răi pe cei evlavioși, femeile stricate pe cele cinstite”

(Panciatantra, I, 416)

   Oprindu-ne asupra rădăcinilor kaukonilor, cele mai interesante informații cred că ni  le-a oferit Homer, în ,,Iliada”, după cum ne spune Strabon:

  ,,Peonii și ciconii (cauconii, n.n.), două triburi trace, venite, ca ajutoare, în Războiul Troiei”.

(Strabon – Geografia, Cartea I, Cap. 2 și 6)

   Această inforație, însă, nu e un suficient argument în susținerea ideii că neamul cauconilor ar fi din nordul Olteniei, din zona Munților Cozia, sau Caucasus, după cum apărea pe o inscripție de pe Arcul de Triumf al Împăratului Traian, Arc ridicat la Roma, după al doilea război daco-roman (105-106 d.Hr.), iar acest lucru ni-l oferă marele istoric și arheolog român Grigore Tocilescu:

  ,,...de kaukoensioi, ce amintesc porțiunea din Carpații Olteniei, numită CAUCASUS, și pe KAUKALAND al lui Ammianu; de Buridensi ce se recunosc în Buridava Daciei (Cosota − Ocnița de azi sau Ocnele-Mari, n.n.) din Tabla Peutingeriana, și poate și în Burii lui Cassius Dio (688), care tratară cu Traian în prima expediție dacă”.

                                                     (Gr. Tocilescu – Dacia înainte de romani, Editura Acadeiei Române, 1880, Partea I, Cap. I,7, p.p. 73-74)

   Din cele relatate mai sus, rezultă că acei cauconi (vorbitori ai limbii koine, acest nume regăsindu-l, vom vedea, și-n Macedonia, în vremea lui Alexandru Macedon, chiar ca nume de familie – COINOS, cel care a fost unul dintre cei mai mari generali ai lui Alexandru în expediția sa în Asia, după cum aflăm de la Flavius Arianus, din opera sa ,,Anabasis”, n.n.) locuiau în ,,porțiunea dintre Carpații Olteniei, numită CAVCASUS”, după cum reiese, ziceam, chiar de pe Arcul de Triuf al Împ. Traian, de la Roma, Arc ce avea să fie demolat definitiv de Împ. Constantin cel Mare. Actul ,,nesăbuit” al Împăratului Creștinătății noastre n-avea să fie înțeles nici măcar de Flavius Arrianus, dar nici de alți mari istorici și geografi antici, greci și latini!

După părerea mea, însă, cred că singura explicație va fi următoarea: el, Împărat creștin, vlah, de origine din Naissus/Niș, a vrut să șteargă din memoria urmașilor faptul că neamul său traco-geto-dac fusese îngenuncheat, pentru prima oară în lunga sa istorie, de ,,puterea Romei”!

   În adâncul sufletului său rămăsese acea mândrie a strămoșilor săi, geto-daci, ,,cei mai viteji și cei mai drepți” dintre toate popoarele.

  Așa se explică și de ce apar, în schimb, pe Arcul său de Triumf, impunătoarele statui ale celor patru nobili daci, înalte de peste 3 m.

    Oare întâmplător dărâmase Arcul de Triumf  al lui Traian și-l zidise pe al său, cu nobili daci, impresionați prin demnitatea lor?!

     Eu nu cred!

      Citiți mai departe