Prezentare cărţi

joi, 8 februarie 2024

Te naști doar pentru a-nvăța să mori!

 




Unui prieten drag

 

N-am întâlnit o inimă mai caldă,

în care să înfloare-un crâng de tei;

o lacrimă, în care Dumnezeu Își scaldă

privirea-n roua unor ghiocei!...

 

Al casei prag, când am văzut că-l trece,

eu m-am mirat, că nu îl cunoșteam!

Era înalt; a trebuit s-aplece...

Așa un om, n-am mai văzut în neam!...

 

Cu chipul blând, ca-n ziua cea de Paște,

mi-a pus pe masă-un fagure de crin!

N-am întrebat de unde mă cunoaște,

dar de un veac simțeam că mi-e vecin!...

 

                             *

                        *        *

Așa un frate, eu mult mi-aș fi dorit,

să vină pe la mine-n orice zi;

meri să culegem; trifoiu-am fi cosit;

ne-am fi întors doar seara la copii...

 

Cum m-a aflat, nicicum nu pot pricepe;

doar pâine caldă,-n casă, am mâncat

și auzeam cum se pierdeau prin stepe,

armonici ce din lagăr au scăpat...

                             *

                        *        *

În Maramureș ar fi vrut mă ducă;

știa cât dor mă frământa mereu,

un dor ce și acuma mă usucă,

dar cum să merg, când soațe-i este greu?!

Cu cine să o las așa bolnavă,

iar eu să plec pe unde mi-a fost drag;

iar să mai dorm o noapte în otavă,

când, de acuma, și eu sunt beteag?!

 

Și-atunci, Florinul, dragul meu Andreiu,

văzându-mă în marele impas,

de trandafir, pe inimă, uleiu

el mi-a turnat, de n-am mai avut glas!

 

Așa am tipărit o nouă carte

cu prizonierii de război barbar!

De bucurie mare-am avut parte,

când am aflat c-a fost și-el militar!

 

Astfel, prieteni am rămas și, poate,

când dor de mine iarăși îi va fi,

l-aștept cu pâine caldă, la Surpate

căci frate-mi e, în orice clipă,-n zi!

 

 

 

  Citiți mai departe

 

 

 



duminică, 10 decembrie 2023

Adio,prieten drag! – Lui Doru Moțoc, in memoriam –


 

,,La Colorado,aproape de stele”,

,,Balena-albastră”, coaptele căpșuni,

vei fi, de-acuma, dumneata cu ele,

sub cort de crini și, aripi de păuni...

 

În urmă, ale lumii-s iată, toate,

cu fremătări de griji și de nevoi,

încât te-ntreabă singur și socoate,

de ți-e, sau nu, mai bine fără noi!...

 

Vezi cum se-nvârte-ntruna-a roții roată;

întregul Univers roteșe și-el,

iar, ce-ai mai fost, tu vei mai fi o dată:

cu păr de mure, - același tinerel,

 

care trecea pe sub castanii-n floare,

cu Doamna, mână-n mână,surâzând,

căci pe Terasă-n parcul cu răcoare,

de viață, sufletul era flămând...

 

*

                                                            *          *

 

Cum aș putea aminte nu mi-aș ’duce,

că sub picior mi-ai pus covorul roș;

că poeziei m-ai jertfit pe Cruce,

când eu, la Cluj, eram precum Gavroche?!

 

M-ai debutat! Ce bucurie-naltă;

aveam, pe-atunci, vreo douăzeci de ani...

Inima încă și acum tresaltă –

pluteam peste Grădina Ghetsimani!...

 

Dar,vine-o vreme,știi,de bună seamă,

când haina ți-e, pe spate,- așa de grea;

când, din adânc, auzi un glas de mamă

și vezi că-n cer se stinge iar o stea...

 

A fost un om, ori, poate, o nălucă?!

De la Câineni, te strigă munții mari!

Ți s-a făcut, așa, un dor de ducă

înspre Ardeal, c-un tren cu militari!

 

Nu este verde frunza de stejar?!

Nu fagurii se fac la vremea lor?!

Nu plânge Preacurata în altarul

Amirosind a verde cimbrișor?!

 

Sunt anii tăi, prietene, Moțoace,

ce risipirii toți s-au dat cu rost!

Chiar dacă soarta nu ne-a dat noroace,

în poezie,tu rămâi ce-ai fost:

 

un călător ce vine de departe,

ce-amurgul și-l aduce în pridvor;

ce fluturii i-adună într-o carte;

cu mâinile se prinde de un nor,

 

căci ce-ar putea să fie-această viață,

când vezi că umbra nu-i în urma ta;

c-obrazu-i părăsit de-acea roșeață?!

Te-ntreabă și socoate dumneata!...

 

Și-apoi, iar glas de mamă se aude:

,,Ce faci, copile?! Te aștept! Nu vii?

Mă tot întreabă toate-a ’ noastre rude:

cu toți,acum, adună păpădii!...”

 

*

                                                             *        *

 

,,La Colorado,lângă cele stele”,

te văd cum, negre, răsucești mustăți!

Mi-e dor de dumneata, ca de cișmele!...

Nu îți mai pasă-a ’ lumii judecăți!...

 

Noi,cei rămași,îți spunem: ,,Somnuri line,

 lângă părinții tăi, de la Câineni!

S-auzi și-n vise freamăt de cetine

și parte ai de buni samarineni,

 

că bun ai fost,cu inimă curată;

celui nevolnic fost-ai ajutor!

Să te cuprindă ceru-n a lui roată!

Și nu uita: Ești Dorul nostru, DOR!”

 

 

           Surpate,                                                                                George Voica

        07 dec. 2023

 

miercuri, 15 noiembrie 2023

Despre blesteme

 



Moto: „Blestemul Domnului este în casa celui rău”
 (Pildele lui Solomon, Cap. 3, al. 33)

 

Nu am aflat încă, până acum, dacă în istoria culturii umanității a existat sau există un „manual”, care să te învețe arta adânc-misterioasă de a blestema, iar cât privește blestemul în sine, singura carte ce-ți poate veni în ajutor este „Biblia”, deoarece în ea se face adeseori referire la puterea distructivă, malefică a blestemului, mai ales a efectelor folosirii sale.

Oricine, cred, e îndreptățit să creadă că blestemul aparține vrăjitoriei, magiei negre, lui Moloh, însă lucrurile nu stau chiar așa!

Pe parcursul lucrării de față, cititorul va rămâne surprins, de-a dreptul șocat, schimbarea viziunii sale fiind nu doar de natură emoțional-afectivă, ci va evea posibilitatea să se convingă că, între Cer și pământ, există permanent un flux de informație, am putea spune, dar nu oricine poate, ori nu-i îngăduit, să aibă acces la un asemenea „dialog astral”; că Bunul Dumnezeu e singurul care săpânește „legile cerului și ale pănântului” (le-am putea numi „legile fizicii universale”, însă în cazul blestemelor e vorba de o nouă formă de energie, ce derivă, totuși, din același șuvoi energetic universal, din același Duh al luminii gânditoare), iar de aici pornind ar trebui să excludem din capul locului, ideea că blestemul este un fel de chiromanție vestitoare a prăpădului planetar.

Nu, nici vorbă, deși la baza sa (după cum vom vedea) stau nici mai mult, nici mai puțin, Tablele Legii lui Moise, marele prooroc, cel dintâi, de fapt, care a înțeles că orice abatere de la poruncile divine aduce după ea moartea! În cel mai fericit caz, aduce suferință, chinul, jalea!

Tocmai de aceea am găsit de cuviință să respect, pe cât posibil, ordinea cronologică a blestemelor consemnate de Sfânta Scriptură, spre a înțelege că ordinea universală presupune înțelepciune, adică teama de Domnul și de poruncile Lui, de la care nu trebuie să ne abatem nicicum. Altminteri, atragem asupra noastră blestemul!

Iată de ce am considerat că este extrem de important episodul nerespectării poruncii divine, pe care Domnul a dat-o lui Adam și Evei, pe când aceștia se aflau lângă „pomul vieții”, în mijlocul Raiului, neavând altceva de făcut, decât să nu încalce porunca dată: aceea de anu gusta din „pomul cunoștinței binelul și răului”:

Poți să mănânci după plăcere din orice pom din grădină, dar din pomul cunoștinței binelul și răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreșit”.

(Biblia – Genesa, Cap. 2, al. 16 și 17)

Iată, însă, că omul e supus greșelii dintru-nceput, căci Însuși Bunul Dumnezeu regretă, la un moment dat, că l-a creat, deși-l făcuse, cum bine zice, „după chipul Nostru, după asemănarea Noastră”; „parte bărbătească și parte femeiască i-a făcut”, iar de aici deducem (și nu cred că voi face o blasfemie, de vreme ce ni se sugerează chiar de către „Biblie”!) că la crearea omului n-a luat parte doar Dumnezeu, ci și alții!


                    Citiți mai departe


luni, 16 octombrie 2023

Cel din urmă poem

 




Cel din urmă poem

- se dedicăpoetului și prietenului meu,constantin Preda, din Malu-Mare,Dolj –

 

Nimeni nu știe de ruleta-i trage

clipa din urmă  ori o peruzea;

de fi-va marea plină de catarge

ori noapte-adâncă, fără nicio stea...

Înnebuniți, păunii urcă-n tine

prin canioane fragezi, de iriși;

alături de Khayaam îți este bine:

la han, cu vinuri roșii și derviși...

Și nuntă e în Caana Galileea;

pe cer plutesc caleștile cu miri,

încât și tu te-ai vrea în vremea-aceea:

din rouă să înalți trei mănăstiri!

 

Copilăria să-ți așezi într-una,

Cum mama, pruncul, în hamac, sub tei;

și prin altar să dai de-a dura luna;

din ea să iasă-albaștri porumbei...

În cea de-a doua, să te duci la oaste

și brațe tari să ai, precum Whitman;

să simți cum sulița îți intră-n coaste;

Cezarului să-i dai și lui un ban...

A treia, însă, înspre toamnă-o lasă;

o umple doar cu marile tăceri!

Păuni și munți, de ele nu-ți mai pasă;

toate s-au dus ca ziua cea de ieri...

 

Te  pregătește, suflete!... Poruncă

ai  să primești: Cât de curând să pleci

nu cu Esenin-n cârciume,speluncă,

cu roșii cizme-n tropot să petreci!...

Nimeni nu știe de ruleta-i trage

chintă roială, poate un decar...

Eu,însă,știu că viața mea s-o sparge

și iar,cu tata, fi-voi și-eu lemnar...

Duse sunt toate! Toamnele m-or plânge

și ziua mea nu va mai fi în veac!

Prin trupul meu nu va mai curge sânge,

nici cât să umpli cupa unui mac!...

 

În urma mea,în frământări,talaze

de mări pustii,voi veți rămâne triști!

Nu-ngrijorării dați-vă obraze,

  umbre sunteți doar a unor Criști!...

Măcar de-am fi precum Iisus pe Cruce;

o noapte în Grădina Ghetsimani;

de-acolo am stiga, când ne vom duce:

,,O, Eli,Eli, Lama Sabactani?!...

 

 

 

                     Surupate,                                                                             George Voica

                    03 oct. 2023

       

 

                                                         

M-ai trădat, lume!

 

Voi n-o să știți chemarea de pe urmă

a unui cerb bătrân și grav rănit;

n-o să-i aflați durerea ce îl scurmă,

când luna trece-n brațe cu un schit!

Visa brândușe,freamăt de cetine;

boncăluire-n codrii cei bătrâni;

simțea cum primăvara urcă-n sine

și-amurgul serii-l rezema de stânci...

A fost, cândva, stăpân peste izvoare;

bujorul cel de munte – verișor;

Carpații,toți, i-avea el sub picioare;

vasal  i-era Nabukodonosor!...

 

Prieteni, azi, doar amintirea-i este;

nimeni nu-i spune,simplu: ,,Frate!”,

dar într-o zi s-o ridica el peste

acele turle albe, din Surpate...

Mirate maici!... Și clopote-or să bată!

Magnoliile,toate,în papuci,

le-or întreba,făcându-și ochii roată:

,,Hei,suflete,ce cale ai s-apuci?!”

Voi n-o să știți dorința cea din urmă,

ce-avea poetul,cerb ce s-ar fi vrut:

atât a îndrăgit a lumii turmă,

că iar ar lua-o de la început...

 

Dar sparte-s,azi, a mărilor catarge;

în țărmuri bate Crivățul,de-acum;

pe prag de-altar,ulciorul mi-l vor sparge;

cu sânge-or scrie ultimul volum...

Cine va ști, peste un veac, în lume,

că, în Surpate, trupul mi-e-ngropat;

că am avut și eu, cândva, un nume,

pe care vântul l-a împrăștiat?!

Sătul de lume,aș voi, departe,

să plec ca un derviș, galben turban,

blidul mi-l umple însăși sfânta moarte,

cu grâu, mi-ajungă doar un singur an...

 

Din grâu vor răsări poeții-odată

și pâine,iată, că va fi de-ajuns!

O, Maică Sfântă, Maică Prea Curată,

m-așează unde Fiul ți-au străpuns!

Și eu, izvor în rana Lui m-oi face;

ne-om ridicala cer,îngândurați!

Noi vom vedea cum Cerul se desface!...

Jos,pe Golgota, doar ramuri soldați...

Voi n-o să știți dorința de pe urmă

a unui cerb bătrân și greu rănit;

că a iubit, ca nimeni altu,-o turmă,

dar lumea toată,-acum,l-a părăsit !

 

 

Adio, zis, mesteceni din Surpate!

Și vouă, crânguri de măceșe roșii!

Eu m-oi muta, de-acum, în altă parte!

A treia oară vor cânta cocoșii!...

 

 

Surupate,                                                                                George Voica

06 oct. 2023



luni, 11 septembrie 2023

Contemporanilor mei

 


 

Voi nici nu știți de ce răsare luna;

cum luminează, noaptea, în altar;

cum Îi ridică de pe cap cununa

și răni își șterge cu un alb ștergar...

Voi n-ați văzut cum, în genunchi, stă Mama,

în împietrirea soaței-acelui Lot;

cum doi tâlhari încep să își dea seama

că-i prea târziu și-acuma nu mai pot

să rupă-a suspiciunilor frânghie;

lumina se reverse-adevărat,

punându-le în suflet păpădie...

De toate-acestea, azi, v-ați lepădat!

 

                          *

                    *          *

 

Nu știți visa decât la pungă goală;

mă înspăimântă vidul ce e-n voi!

În zgârvă, parcă, fierbe-ntruna smoală,

în loc să fie faguri, ca-n oloi,

așa cum, altădată,-aveau țăranii,

ce-opinca-au pus-o pe palate,-n veac!

Doar ei, în albe straie, în „Cazanii”,

mai intră și-azi, ca-n roșu lan de mac!

Ce e cu voi, contemporani, de-n grabă,

desaga luați în cârcă și plecați?!

Vândură-ți toată Țara la tarabă

și vă simțiți, de-acum, discriminați?!

 

                        *

                *              *

 

Nu voi, mă, narghilele narcisiste,

una fumați și alta dați pe nas?!

Nu voi veniți din regnuri darwiniste

și-economiei-i faceți parastas?!

Rușine mi-e și milă, pot a zice,

de voi, circari și trubaduri cocliți,

care nu știți de Bărăgan de spice

și nici ce simți, când lacrima o-nghiți!...

Treziți-vă, contemporani, odată,

pân ce nu este prea târziu de tot!

Voi n-ați citit „Dumbrava minunata”,

pe Eminescu și pe Herodot?!

 

                      *

             *                *

 

Istoria, se spune, se repetă!

Dar voi pe cine repetați de-acum?!

Cine v-a scos, de ieri, din eprubetă?!

Ați aspirat tot praful de pe drum?!

O, tristă șatră, mahala lălâie,

mocirlă, manelistă-n sos picant,

ne-ar trebui vagoane de tămâie

și „Rațiunea pură”, a lui Kant,

căci Țara asta a ajuns ca gloaba

ce-o duci la târg, ca să o faci de râs...

Aș vrea să strig: „Hai, vino, vino, Ava!

Mi-e dor de mama!... Nu mai am surâs!...

 

 

 

 

 Surpate,                                         George Voica

06 sept. 2023