Particularitățile limbii traco-gete

        Oricare limbă de pe pământ este expresia a caracterului și a spiritualității acelui popor care o folosește. Aspră ori unduitoare (vezi ,,spațiu ondulatoriu” românesc, la Lucian Blaga!), ea poate ,,picura știință”, în cazul celor înțelepți, după cum spunea însuși înțeleptul Solomon, în ,,Pildele” sale.

         În ceea ce privește străvechea limbă traco-getă a neamului nostru, e de prisos, cred, să ne închipuim că ea ne-a fost ,,oferită” de nu știu care ,,val migrator”, ori că am împrumutat-o de la un trib african, care, chipurile, ar fi coborât din steaua Sirius!

          Categoric că spațiul în care viețuiești îți imprimă nu doar caracterul, ci și aplecarea spre cele dulci și frumoase ale spiritului: poezia, muzica, pictura, arhitectura, magia, medicina, proorocia etc.

Toate acestea au fost relevate excepțional de istoricul antic Iordanes (sec. VI d.Hr., autorul ,,Geticii”), care, punând în lumină personalitatea excepțională a lui Deceneu ─ Marele Preot și Vicerege al lui Burebista ─, evidenția, de fapt, caracterul atât de complex al neamului nostru geto-dac, idolatrizându-l, am putea spune, dar neexagerând cu nimic; din contră, demonstrând în mod indubitabil că neamul acesta nu era nicidecum un ,,neam barbar”; că, mai degrabă, ,,barbari” erau cei care veneau să capete învățătură în Dacia, de la medicii și astronomii niștri!

          Iată ce ne spune Iordanes:

        ,,Pentru ei (pentru geto-daci, n.n.) acesta (Deceneu, cel ce studiase în Egipt, n.n.) era salvator, aceasta util, aceasta de dorit, ca tot ce-i învăța Deceneu, sfătuitorul lor, aceasta să năzuiască și ei, judecând că aceasta este util, ca ei să traducă în faptă dorințele.

Acesta, văzând că ei se supun sufletește în toate și că au și înzestrare naturală, i-a învățat aproape toată folosofia; căci el era maestru în această disciplină.

        Predându-le etica, le-a domolit obiceiurile barbare; învățându-i fizica, i-a făcut să trăiască în chip firesc după legi proprii, pe care până acum le numesc legi belagine, avându-le scrise; instruindu-i în domeniul logicii, le-a dezvoltat gândirea, făcându-i să fie mai dezvoltați la minte decât celelalte neamuri; arătându-le importanța practicii, i-a îndemnat să trăiască săvârșind cele mai bune fapte, iar în domeniul teoretic i-a făcut să cunoască cele 12 semne ale zodiacului și, contemplând mersul planetelor, să stăpânească cunoștințele astronomice; să știe cum și care sunt fazele în creștere și descreștere ale Lunii; cu cât depășește globul de foc al soarelui dimensiunea pământului; cu ce nume sau semne urcă sau coboară pe cer, din răsărit până în apus, cele 346 de stele.

       Mă întreb ce plăcere îi făcea pe vitejii bărbați ca atunci când nu erau ocupați cu mânuirea armelor să-și umple capul cu învățături filosofice. Vedeai cum cercetează unul poziția stelelor pe cer, altul planetele mici sau mari, cum urmărește fazele Lunii, acela eclipsele de soare, cum astrele în cercul lor pe cer se coboară în apus, dar apar din nou la răsărit, căutând aceștia toți să-și afle odihna după ce găsesc la toate explicare.

        Acestea și altele ca acestea încredințându-le goților (geților!! n.n.) cu priceperea lui (Deceneu), a strălucit ca un om minunat în fața lor, ajungând să asculte de el nu numai cei mulți, dar chiar și regii.

          Citiți mai departe

TĂBLIȚELE DE PLUMB DE LA SINAIA

            Introducere

           Cele mai vechi rădăcini ale unui popor le constituie, de bună seamă, limba sa, întrucât în ea adastă nu doar noianul de informații, adunat de-a lungul mileniilor, ci însăși felul său de a fi, de a trăi, de a gândi, ori de a-și expune vibrațiile sufletului său!

        Tocmai de aceea am găsit de cuviință ca să pun în evidență un lucru de care, adeseori, am fost acuzați, și anume lipsa ,,izvoarelor noastre istorice”, ceea ce (după cum vom vedea) este complet eronat și făcut chiar cu rea intenție de către cei care încă mai susțin asemenea aberații roesleriene, conform cărora spațiul pe care actualmente îl locuim ar fi fost un ,,vid”.  

         O asemenea ideea ne deranjează, firește, iar ,,pietrele încep să vorbească”, după cum se și spune, și pe drept cuvânt!  

          A avea mărturii scrise (prin ideograme și pictograme), încă de acum 7.500 de ani (mă refer la ,,Tăblițele de la Tărtăria”), când în vremea de atunci cred că eram singurii care aveau, totiși, o scriere atât de elevată și de încifrată, aceasta presupune un mod de viață statornic, bine ancorat într-o civilizație extrem de avansată, pe care nimeni, în afară de noi, n-o avea, pe atunci, în Europa. 

         Descoperirea recentă (prin satelit, de către ruși, în 2017) de la Vârtoapele, este de-a dreptul fabuloasă, fiind vorba de un oraș aflat sub pământ la 7-8 m., situat la aproximativ 22 de km. de vechea Sarmizegetusă! 

         E vorba de un oraș cu temple, cu statui, cu anfiteatru, cu tolosuri etc., care, probabil (ținând cont  de cei 7-8 m. de pământ/viitură ce-l acoperă), a existat înainte de Potopul biblic din urmă cu 8200 de ani. Poate că datorită marelui diluviu, acest miraculos oraș a fost acoperit de un strat gros de pământ. 

         Apoi, descoperirile din apropierea Varnei (Bulgaria), în apele Mării Negre, a unor obiecte din aur pur, de forme bizare, specifice unei tehnologii de vârf, iar ne vorbesc de acea civilizație și de acea cultură specifică zonei Carpați-Bizanț, unde (după cum vom vedea) avea să se sedimenteze și forma limbii noastre, încât istoricii care încă mai au dubii cu privire la spiritualitatea acestui neam, ar fi bine să citească cele ce voi expune pe mai departe, cu privire la limba ce-o vorbim, fiindcă limba românească este, repet, expresia cea mai fericită a specificului nostru.  

        Tocmai de aceea am găsit de cuviință să apelez la documente scrise, descoperite în secolul trecut, ca mai apoi să pot ajunge la ,,Tăblițele de plumb de la Sinaia”, coborând, în timp, până în vremea lui Zamolxe. 

         Operațiunea pare, oarecum, stranie, atunci când vrei să convingi intrușii și scepticii istorici care denigrează (oricând au ocazia) acest popor, care, după părerea mea, este cel mai vechi din Europa și care, prin ionienii, dorienii, aheenii și eolienii spațiului carpatoponto-danubiano-nistrean și sud-dunărean, migrând spre Grecia (fiind împinși de tribul,,sacilor”, din care se trag geto-dacii) au dus în Grecia Centrală și-n toate insulele Mării Egee (apoi, în SV și NV Asiei Mici, dar și-n Grecia Mare ─ Sicilia și sudul Italiei, până la  Neapolis!) cultura antică a Eladei, care s-a răspândit pretutindeni în Europa și-n lume. 

Citiți mai departe

Caracteristicile ciclurilor seismice din Vrancea (România)

                 

         Pentru a ,,radiografia” ciclicitatea seismelor din zona Vrancei, trebuie să avem în vedere nu doar cutremurele mari (de peste 7,1-7,5 sau chiar 8 grade pe scara Richter), în număr de 29, petrecute în perioada 1038-1990, ci va trebui să mai adăugam 4 presupuse/bănuite cutremure (din anii 814, 869, 914 și 969) ce-au avut loc în perioada 814-1038, precum și încă 4 cutremure care iarăși presupunem că vor urma în în anii: 2035, 2080, 2135, și 2204!

Explicațiile pentru cele 4 cutremure anterioare anului 1038 și pentru celălalte 4, posterioare anului 1990, le vom da cât de curând, pentru că, altminteri, nu veți avea ,,imaginea” completă a unui ciclu seismic ,,vrâncean”!

Așadar, pe parcursul ciclului seismic complet din zona Vrancei (814-2204) s-au petrecut, și se vor petrece, în total, 37 de cutremure de peste 7 grade, pe o perioadă de 1390 de ani, cât am calculat că durează un asemenea ciclu seismic vrâncean, care are o specificitate aparte față de toate celelalte cutremure din lume!

Având în vedere că istoriografia seismică românească ia ca an de referință anul 1038 (când a avut loc, în 15 august, un cutremur cu magnitudinea de 7,3 pe scara Righter), vom vedea, ceva mai târziu, că, de fapt, acel cutremur a marcat încheierea unui ciclu seismic vrâncean, deoarece avea să se petreacă la sfârșitul acelui ciclu, după care urma ,,o pauză” de 69 de ani! Apoi, urma să reînceapă un nou ciclu seismic-cel în care deja ne aflăm!     

Această caracteristică se pare că e speciică ciclului seismic vrâncean, care se desfășoară, parcă, după un anumit ,,scenariu în trepte”. Astfel TREAPTA nr. 1  (să o numim așa, deși e impropriu) cuprinde 6 seisme de peste 7 grade (Obs: La toate ,,treptele” am avut în vedere doar cutremurele de peste 7 grade), care se succed la o distanță temporală, unul față de altul, destul de mare (între 19-44 de ani). Aapoi, o ,,tăcere”  de 216 ani! Urmează o ,,pauză” de 45 de ani! 

A doua TREAPTĂ seismică e formată tot din 6 cutremre, dar diferența   temporală dintre ele este relativ mică (față de treapta anterioara): între 10 și 29 de ani! (Obs: Și după această ,,treaptă” urmează iarăși o ,,pauză” tot de 45 de ani!)

A treia TREAPTĂ e ,,formată”  din 4 cutremure, care se desășoară la o distanță  temoprală mare-între 50 și 61 de ani, unul față de altul!

A patra TREAPTĂ  e ,,formată” din 3 cutremure, care se ,,derulează” la o distanță temoprală relativ mică (față de ,,treptele” 1 și 3), mai precis, între 7 și 27 de ani! Apoi urmează iarăși o ,,pauză”, dar mai lungă: de 55 de ani!

                     Citiți mai departe

Scrisoare către Eminescu

Scrisoare către Eminescu

-la comemorarea a 130 de ani de la moartea sa-

Mai vină iară pe la noi, bădie,

că tristă este Țara fără tine!

Deși trec snobii-n lunge limuzine,

nu le înfloare-n inimi păpădie...

E-atâta dezbinare!...Crește ura

și-n valuri se revarsă pân’ la stele,

iar morții cântă-n țintirim manele,

ca-n Parlament, cât le permite gura...

Așa cimpoaie, nu ți-a fost dat să vezi,

nici garnituri de tren, cu doctorate!

Cu toții, azi, se socotesc Socrate:

Nomenclatură nouă, în cirezi!

Au barbișoane; părul prins cu sfoară,

ducând în mâini țucalele duioase,

căci ei se vor doar sluge credincioase,

cu mintea lor, așa moleculară...

De la Bruxelles, aruncă pietre, lancea

direct în țară, declarând răzoi

oricaruia din frați, ori dintre noi,

de parcă-s Don Quijote de la Manchea!

Mi-e dor de tine, bade drag, Mihai,

la Putna să ne-ntindem la voroave,

că vremile, în Țară, sunt gârboave

și lacrimi roșii înșirăm pe-un pai!

Nu-i pasă nimanui decât de el!

Afghanistanul, morții ni-i trimite

pe scuturi împletite din răchite...

,, Păcat! Era așa de tinerel!... ”

Tot lutură-un drapel pe Parlament

și-n el e-atât de bine și rumoare!...

Doar unul chel, la cord cu pansament:

,,De-aici mă scoteți la pensionare!...”

E-atâta dezbinare, că și teii

se-njură, noaptea, -ntruna prin Copou,

văzând cum țucălarii și pigmeii

vor, pe momânt, le scrie: ,,Sunt erou!”

Mai vină iară pe la noi, bădie,

să ascultam iar buciumul, la stână,

pân’ ce răsare luna nouă, până

din nou va fi o ,,dulce Românie!”

Surpate,

04 Iunie 2019                                                        George Voica

Împăratul Nero avea rădăcini traco-gete

Bustul lui Nero de la  Musei Capitolini, Roma

Pentru a ajunge la o asemenea idee, trebuie,  mai întâi, să vorbesc despre vânzoleala vremurilor şi a neamurilor traco-gete, dinspre Arcul Carpatic, spre Grecia Centrală (Focida, Attica, Thessalia); apoi, Peloponesul, insulele din Marea Egee, Sicilia şi sudul Italiei, inclusiv NV şi SV Asiei Mici, deoarece încă se mai acreditează şi acum sintagma ,,Noi suntem urmaşii Romei”, când, de fapt, după cum vom vedea, e tocmai invers!

            Că neamul geto-dac a invadat Grecia (iar mai înaintea lor, băştinaşii kaukoni din Nordul Olteniei de azi, care fuseseră, în mare parte, alungați spre zona meridională), părea, cu două milenii î.Hr., ceva firesc.

Neamurile se mişcau odată cu turmele lor, în număr imens, căutând, evident, locuri mai bune de trai, atât pentru ei, cât şi pentru oi şi vite îndeosebi, dar şi pentru cai, încât a merge, echipat complet de război, ca mercenar, din zona hiperboreică – geto-dacică – spre Eubeea, de exemplu, şi a te îmbarca pe corăbii, luptând cu soldă, împotriva celor ce-i loveau pe greci, părea ceva obişnuit.

            Acest lucru ni-l spune chiar Pausanias (dar nu numai el, ci şi Suetonius, Sallustius, Plinius cel Tânăr, Plutarh etc.), care avea destule informaâii în acest sens.

            Ei, geto-dacii, porneau, aşadar, pe cai, până în Thessalia, iar de acolo se îmbarcau pe corăbii, plecând odată cu grecii, la luptă, aşa cum s-a întâmplat chiar şi la Termopile, dar nu în bătălia din 480 î.Hr., în care regele Leonidas (trădat de Efialte!) şi cei 300 de spartani au pierit până la ultimul om, ci două secole mai târziu, în timpul lui Antiochus (sau Antioh Soter – 281-261 î.Hr. – fiul lui Seleucus), când galii/celţii au invadat Italia, Macedonia şi Grecia, ajungândd chiar până-n Asia Mică.

            Atunci, în vremea regelui Antioh al Greciei, hopliţii geto-daci (din ,,ţara hiperboreenilor”!) luptau, ca mercenari, de partea grecilor, aşa cum o făcuseră şi-n timpul Războiului Peloponesiac (431-404 î.Hr.), dintre Sparta şi Atena (cu implicarea Siciliei, în Grecia Mare), când victoria a revenit Spartei!

            Iată ce ne spune Pausanias, referitor la hopliţii din ,,ţara hiperboreenilor”:

            ,,Îndată ce se încăierară (grecii cu galii, n.n.), lupta începu; se porniră asupra galilor fulgere şi pietre de stâncă smulse din  muntele Parnassos se prăbuşiră asupra galilor, iar hopliţii (mercenari geto-daci, n.n.) le părură nişte monştri barbarilor (galilor, n.n.). Se spune că unii dintre aceştia veniseră din ţara hyperboreenilor, ca de pildă Hyperohos şi Amadacos, iar despre al treilea, Pyrros, că era fiul lui Ahile.

Din pricina acelei alianţe, locuitorii din Delphi (din zona Focidei, în Grecia Centrală, n.n.), aduc jertfe lui Pyrros, cu toate că, mai demult, mormântul lui nu se mai bucura de cinstire, fiindcă el fusese considerat ca vrăjmaş”.

(Pausanias – Călătorie în Grecie, vol. I, Cartea I, Cap. 5, 4, p. 40, Întreprinderea Poligrafiă Cluj-Napoca, 1974)

Era  normal ca vechea populaţie pelasgo-egipteană şi ioniană să-l considere vrăjmaş atât pe Ahile (cel din tribul helenic al aheenilor veniţi de la Tyras/Nistru, din Basarabia de azi), cât şi pe fiii acestuia: Neoptolemos şi Pyrros, şi chiar pe nepotul său, Pyrrhus – fiul lui Neoptolemos, de vreme ce invadase Grecia, alungându-i pe oameni înspre Răsărit, adică în insulele din Arhipeleagul Sporadelor şi Cycladelor, dar şi-n NV şi SV Asiei Mici. 

Citiţi mai departe

Potopul biblic, dorienii, ionienii şi Apollon

Antrenamente de luptă doriene

Biblia nu este singura scriere sacră în care se consemnează Potopul biblic, şi era firesc să nu fie aşa, de vreme ce Marele Diluviu a acoperit întreaga Planetă, ci nu doar spaţiul semitic!

            La această concluzie am ajuns după ce (citindu-i pe marii istorici antici, greci şi latini), am intrat în posesia unor uluitoare şi ciudate informaţii referitoare la acest fenomen generat de înclinaţia axei de rotaţie a pământului şi de schimbarea locului polilor magnetici ai acestui, lucru consemnat (mai precis, constatat) doar de mayaşi.

Aceştia ştiau (aflaseră), aşadar, că, o dată la 5.000 de ani, se întâmplă să se repete legile fizicii universale, iar schimbările amintite mai sus, să genereze adevărate,,apocalipse climatice”, aşa cum prea bine vedem şi-n zilele noastre, când natura e supusă unor ,,vibraţii” stranii!

            Revenind la subiect, trebuie să recunosc că, dacă Noe şi ai săi (3 feciori, 3 nurori şi nevastă-sa) au scăpat de ,,creşterea” nesăbuită a puhoaielor cereşti, folosindu-se de o corabie, iată că istoricii antici greci consemnează/ne sugerează că şi Deucalion a procedat întocmai.

Altfel, cum şi cu ce ar fi ajuns din Carpaţi în Insula Creta?!

Alţi istorici spun că s-ar fi refugiat pe Olimp!

Noi ştim, însă, că, din singurul său fiu, Hellen, au descins cele patru triburi aşa-zis ,,helene”: ionienii, dorienii, aheenii şi eolienii, care, în mil. II î.Hr., ar fi populat Grecia (care era pelasgă, după cum spune N. Densuşianu, în ,,Dacia Preistorică”) – aceştia luptându-se cu egiptenii lui Kekrops, întemeietorul Atenei.

Dar Deucalion – carpatin/caucon, de origine – pornise, probabil, spre Grecia, cu mult după Potop, aşa încât avem convingerea că, iniţial, când apele duluviului au început să crească, era firesc să se refugieze, cu-ntreaga-i curte regală, în cei mai înalţi munţi.

Poate aşa se explică de ce atât Dio Cassius cât şi Strabon, dar şi Diodor din Sicilia, şi mulţi alţi istorici antici greci vorbesc de Kaogaion/Kogaionon/Cozia (sau Kozen, după cum, vom vedea, într-o extinsă lucrare, mai târziu, că este consemnată în ,,Tăbliţele de plumb de la Sinaia!).

Nu e ceva exclus ca tocmai aici, în ,,Muntele Sfânt” al Daciei (Geto-Daciei) să se fi retras acest fabulos Deucalion, iar de aici, cum spuneam, să fi pornit spre sud, spre părţile meridionale (Grecia Centrală), pe ape, colonizând insulele Arh. Cycladelor şi Sporadelor şi ajungând, astfel, până în Creta.

Nu este absolut deloc întâmplător că la Cnossos, în Creta lui Minos, dar şi-n Micene (Grecia Centrală) s-a găsit cea mai frumoasă ceramică pictată, provenită de la Petreni, din sudul Basarabiei de azi!

De altminteri, marele istoric antic grec Pausanias ne confirmă supoziţiile noastre, aducând, în plus, informaţii extrem de importante, şi anume că Deucalion a ajuns, într-adevăr, în Creta, întemeind chiar şi un polis ce-i purta numele, după care avea să ajungă la Atena, unde a şi locuit şi a fost înmormântat:

            ,,Tezeu s-a îmbarcat pe o corabie, luând drumul spre Deucalion, în Creta”.

(Pausanias – Călătorie în Grecia, vol. I, Cartea I, 17, 6, p.65, Întreprinderea Poligrafică Cluj-Napoca, 1974)

sau:

                       Citiţi mai departe

Pythagoras – primul mare sculptor al Greciei antice

Cred că nu există istoric antic, grec ori latin, care să nu fi vorbit de puternica personalitate a lui Pythagoras, acest pelasgo-dorian de origine egipteană, după tatăl său, Mnesarchos. Străbunicul său (cu patru generaţii mai înainte) fusese Hipasos, un rege mai mic, din Philasia (din Arcadia, în NE Peloponesului).

Venirea dorienilor în Pelopones şi ocuparea acestuia de la vechii stăpâni – pelasgii egipteni – a produs, evident, mari tulburări, aşa cum se întâmplă, de obicei, la invadarea oricărui teritoriu, în sensul că o parte a populaţiei pactivează cu ocupantul, iar o altă parte i se opune prin forţa armelor.

Aşa s-au petrecut lucrurile şi prin sec. VIII-VII î.Hr., în timpul celui de-al doilea ,,val” al migraţieie ioniano-doriene care cobora dinspre Carpaţi, cu intenţia, clară, de a ocupa ce mai rămăsese neocupat de primul ,,val” ,,hiperboreic getic” să-l numim aşa, petrecut cu un veac înaintea Războiului Troian – aproximativ între 1300-1200 î.Hr.

Dacă ,,primul val” ocupase Thessalia, centrul Greciei (Attica – zona Atenei, cea înfiinţată de egipteanul pelasg Kekrops), insulele din Arh. Cyclodelor şi Sporadelor, ajungând până în Insula Creta, se pare că, iată, zona Atticii, Argolida şi Peloponesul încă nu intraseră sub stăpânirea traco-getă, ioniană şi doriană în egală măsură.

E drept că între cele două ,,valori getice”îşi încercase norocul şi tribul aheenilor din zona Tyrasului, adică dinspre Cetatea Albă de azi, din sudul actualei Basarabii, reuşind chiar să-i învingă pe ionieni şi să-i împingă spre Răsărit, înspre NV Asiei Mici.

Dar să revenim la Pythagoras, ai căror străbunici egipteni au avut de suferit rigorile ocupaţiei doriene a Peloponesului, respectiv a ţinutului Phliasia, din Arcadia, un ţinut înfloritor, de vreme ce acolo, la Phlius – capitala Phliasiei – egiptenii ridicaseră, se pare, prima acropolă din Grecia, cu mai multe secole înainte ca grecii să ridice asemenea citadele, pe o înălţime, în interiorul acelei citadele aflându-se frumoase polate princiare şi impresionante temple închinate marilor zeităţi.

Asemenea citadele (acropole) aveau să apară la Atena, Micene, Tirint, Corint etc., de-abia prin sec. V î.Hr., ceea ce denotă că pelasgii Egiptului veniseră-n Grecia, o ocupaseră şi, odată cu aceasta, impuseseră cultura şi civilizaţia lor, ce cobora dinspre Sumer, de la caldeeni, din care, de fapt, se şi trăgeau.

Dacă avem în vedere marile piramide: Keops, Kefren şi Mykerinos din Gizeh, de lângă Cairo, care ne ridicaseră cu cel puţin 2000 de ani mai înainte ca phlisienii să construiască acropola din Phlius, şi ţinând cont că acei pelasgi caldeo-egipteni ştiau (încă de acum 5000 de ani) de ,,triunghiul scalen”(fiindcă, alminteri, nu ar fi putut ridica piramidele), trebuie să înţelegem că nu noi, cei de azi, suntem, în domeniul ştiinţei şi al tehnicii, acea ,,axa mundi”, atotştiutorii Universului acestuia, ci au mai fost şi alţii, cu mult înaintea noastră, care aveau, cu adevărat, lumină divină!

           Citiţi mai departe