Noi, românii!

Ce o fi fost în mintea voastră mică,

sub mine, deraind, văzând, un tren,

când eu simțeam cum aripi mă ridică

deasupra arborilor din Eden?!

Voi ați crezut că în Casiopeea

n-am să ajung, să vă aduc eu fragi;

că slabă-mi este firea, ca femeia,

dar toate mie-mi sunt atât de dragi!...

De e amurgu-n rochii lungi, de seară,

și-aruncă maci, din Dunăre-n Carpați,

aud „Balada” pentru-ntâia oară!...

Nu suntem, oare, noi cei mai bogați?

Satul meu, Surpate

Voi n-ați știut ce drag îmi este satul,

nici, însă, azi, când iată-mă-s bătrân!

Cât am iubit căsuța-n care patul

avea saltea și pernele cu fân

din cel mărunt, așa cum e otava

și fragedă ca ea, miresmi de flori;

că-n nopți de vară, m-absorbea și slava;

cu patul meu pluteam chiar printre nori!...

Aș vrea și-acum eu slavei să îi dare

iar patul meu, amirosind a fân,

dar slava-i, azi, în prag de-nnegurare!

Nici mie însumi nu-mi mai sunt stăpân!

Citiți mai departe