George Voica. Epistolă către veneţieni

       

                  Veneţieni Dumneavoastră,

                 

         O, Veneţie, mândră Veneţie, „oraş unic pe care-l iubeşti cu totul altfel decât pe oricare altul din lume, chiar decât acela în care, fiind născut, ţi-ai fi găsit chemarea şi rostul vieţii”, cum spunea N. Iorga, cine nu tresaltă văzându-te atât de fragedă încă, atât de frumoasă şi de aristocrată?!

         Şi voi, Veneţieni, ce-aţi fremătat mările cu corăbiile voastre ca nişte lebede line-n visare, încărcate cu mătăsuri de China, cu covoare persane de Buhara, cu stofe scumpe şi fine, lucrate cu fir de aur subţire, vesel alergând pe moi catifele, cu brocart şi şofran, cu piper şi cu mirodenii din tainice Indii, cu clopote şi săbii lungi, de Damasc, ajungând pe ţărmii Mării Negre şi făcând negoţ cu moldovenii şi cu tătărimea din Crâm, la Chilia Veche şi la Cetatea Albă, alături de fraţii voştri, genovezii, încă de pe la 1200 d.Hr. aţi rânduit ca banii voştri de-argint şi de aur să fie folosiţi chiar de întemeietorul Ţării Româneşti, Basarab cel Mare (1310-1352), fiul lui Tihomir.

         La fel s-a folosit de ei şi Domnul Moldovei, Petru al Muşatei (1375-1391), întemeietorul Cetăţii Neamţului, al cetăţilor Şchia şi Suceava, dar şi al Mânăstirii Neamţului. Aceştia i-a împrumutat regelui polon Iagello (sau Vladislav, după botez), „care era foarte încurcat, în toate privinţile, o sumă de 3.000 de bani italieni (de-ai voştri, veneţieni, n.n.) şi primi ca zălog Ţinutul Haliciului.”[1] Tot de aici, de la Cetatea Albă, de unde Leul vostru veneţian privea cu multă-ndrăzneală spre Batumi şi Suhumi, chiar mai departe,-nspre Tiflis, în munţii de calcar ai Gruziei, şi-nspre Crimeea toropită sub tropotele călărimii tătare, în veci nedormindă, aduse Domnul Moldovei, Alexandru cel Bun (1400-1432) moaştele Sf. Ioan cel Nou (cel legat de cozile cailor iuţi ai păgânilor şi târându-l pe lespezi de piatră, zdrobindu-l, ochiul vostru văzându-l atunci, la 1330), şi le aşeză în oraşul de Scaun al Moldovei, în Suceava.

         Odată cu moaştele sfinte veni şi păzitorul lor, Vlădica Iosif, care fu aşezat tot în Suceava, ca Mitropolit asupra Moldovei întregi.

         Alexandru cel Bun, bunicul lui Ştefan cel Mare, îşi merita pe deplin numele, căci asemenea vouă, Veneţieni Dumneavoastră, şi asemenea strămoşilor voştri, latinii ( din care şi noi ne tragem), a ridicat alese zidiri, aşa cum la Baia, frumoasă biserică de piatră, făcând acolo şi Episcopie Catolică, în cinstea şi dragostea sa pentru întâia-i soţie, Margareta, şi ea catolică, asemenea vouă.

         Că Bun era se vede şi din mila ce-a avut-o faţă de regele Poloniei, căruia i-a scăzut din datorie 1.000 de bani de argint italieneşti (veneţieni, n.n.), câştigând „stărostia Sepenicului, în 1411, şi Pocuţia cea adevărată, cu vestitele cetăţi galiţiene ale Sniatinului şi Calomeii.”[2]

         Alexandru cel Bun era atât de preţuit la Curtea Poloniei, încât regele i-a dat de soţie pe vara sa, Ringala, tot o catolică.

         Şi-a domnit bunicul lui Ştefan-vodă ca un leu, aici, la porţile tătărimii cei iuţi, ce veşnic visa să se-ndrepte în iureş spre tine, Veneţie mândră, hangere-nspre cer fluturând.

         Dar Leul tău, cu laba pe blazonul cetăţii, privea ca şi-acum peste strălucitoare, zvelte palate, zidite din flori de salcâm, pe ţărmi de ape, pe Canal Grande; cei patru cai de bronz aurit, aduşi din Bizanţ, din Cetatea Comnenilor, prin veacul al X-lea, încă tot dau ca frâie să-şi rupă, năpustindu-se-n cruciade, spre Sfintele Locuri, mânaţi de-nzăuaţii şi mândri oşteni ai aristocratei Republici, cu toţii amintindu-ne de împăraţii romani, ce-şi zăngăneau scuturi de-aramă, de-argint sau de aur, pierdute în luptă, cândva, de-al Siriei satrap, Antioh; clopotele în San Marco mai răsună şi-acum atât de vibrant şi de grav, ca-n codrii bătrâni şi adânci, amintindu-ne că, într-adevăr, „veneţienii au avut în mândria lor aristocratică, un singur gust, o singură admiraţie, a bogăţiilor. Şi au fost bogaţi, de o bogăţie nemaipomenită, care le permitea să-şi prefacă cetatea într-o pădure de statui, într-un palat fără de capăt.”[3]

         Căci voi, Veneţieni Dumneavoastră, aţi fost, pe bună dreptate, stăpânii Adriaticei, iar corăbiile voastre cu pereţii sculptaţi lunecaseră înspre Cornul de Aur, în apele căruia se reflectau subţiri coloane din marmură albă, portale şi turnuri din marmură colorată, bazilici romane, în care tremurau, ca-n ape limpezi, valahe, mozaicuri sfioase de mari sfinţi cu ochii adânci şi cuminţi, „cu faţa albă şi trupul pierdut în hainele lor roşii şi-albastre.”[4]

         Veneţie mândră, cu Palatul Dogilor, la dreapta cu Torre dell’orologio, cu il companile tot suind înspre cerul atât de albastru, cu Ponte di Rialto, pe-aproape, cu uriaşul clopot ce-l bat cu ciocane-nverzite doi gladiatori de metal, cu dârzul leu cu aripi pe spate, peste lume privind, deasupra ceasornicului de la 1496, ce bate de-atunci, necontenit, peste trecătoarele noastre vieţi, amintindu-ne-ntruna că nestăpâni suntem noi peste suflarea de viaţă şi peste clipa cea repede ce ni s-a dat...

         Orologiul acesta privitu-i-a atât pe solul lui Neagoe Basarab la Veneţia şi Ragusa, iar, ceva mai-nainte, pe la 1500, pe solii lui Ştefan cel Mare, despre care „Ziarele” veneţiene ale lui Sanudo scriau că Domnul Moldovei dădea haraciu la turci 4.000 de galbeni (veneţieni, desigur).

         Şi tot după o socoteală veneţiană, Ţara Românească dădea şi ea 17.000 de galbeni; în plus, spunea tot un scriitor italian, „Muntenii dădeau şi 50 de cai, poate şi toţi atâţia şoimi.”[5] Căci vremi de aguridă erau pe atunci peste româneştile ţări râvnite de tătari şi de turci, dar şi de unguri şi leşi.

         Pe toţi însă, aproape mereu, Ştefan cel Mare i-a frânt şi i-a rupt; şi chiar cu valahii din neamul său neprietin a fost. Doar pe voi, dintre neamuri, a vrut să iubească.

         Astfel, în cetatea bunicului său, Alexandru cel Bun, în Suceavă, veneţianul Emanuele Girardo a stat o vară, o toamnă şi o iarnă, povestindu-i lui Ştefan-vodă de voi, de palate, chiese e ponti, piaţete, portale, de corăbii venind dinspre margini de lume.

         De aceea, el soli a trimis, chiar pe unchiul său, Ioan Ţamblac, care a şi fost primit de Doge.

         Şi-atunci ei, moldovenii,-au văzut ce ochiul lor nu putea a pricepe: Bucentaurul, corabia aurită, împodobită cu stucaturi, cu care Dogele se ducea în călătoriile lui solemne pe verzile ape; şi-au mai văzut „plimbarea magnifică pe lagună a Dogelui, ceremonia simbolică a aruncării inelului de logodnic în valurile Mării, ceremonii aşa de stranii pentru dânşii, pline de altă poezie decât cea de-acasă, şi se-ntorceau, fără îndoială, cu alte idei, cu alte concepţii şi alte îndrumări în mintea lor simplă.”[6]

         Dar influenţa acelei călătorii a lui Ioan Ţamblac, la Veneţia, s-a făcut resimţită şi în cele mai frumoase biserici din Bucovina:

         „S-au semnalat doar în cutare biserică bucovineană mâni supţiri şi plete aurite, cari amintesc făptura meşterilor veneţieni din acest timp.”[7]

         Iar înspre bătrâneţe, când rana de la pulpa piciorului i s-a înrăutăţit (rană ce i-o pricinuise, în luptă, un tătar, fulgerându-l cu sabia înmuiată-n venin de viperă), leul Moldovei, Ştefan cel Mare, a trimis solie să-i aducă tot din mândra Veneţie un „hirurg”, de la Colegiul de hirurgie (înfiinţat în 1368). Şi-a venit Matei de Murano, vestitul chirurg, ce mult l-a-ndrăgit pe Domnul Moldovei, Moldova, ea însăşi, fiindu-i atât de dulce, de dragă, încât a şi scris despre ea şi despre oamenii ei, atât de frumos şi de sincer:

         „El a trimes să i se aducă unul (un medic chirurg, n.n.) din Veneţia. Şi au venit Matei din Murano, de la care avem o descripţie a Moldovei,- două pagini admirabile, cari se cetesc de doi-trei erudiţi, deşi ar trebui să se cetească de toată lumea.

         El arată ce ţară bună e Moldova, ce bogată, câte semănături se culeg în fiecare an, cu câtă hărnicie şi cât de devreme începe lucrul, ce oameni de ispravă sunt locuitorii şi cum stau totdeauna gata pentru război, ce om bun e bătrânul Ştefan, câte biruinţe a avut, cât de puţine au fost înfrângerile lui, cum îl iubeşte ţara întreagă, cum se înfăţişează moştenitorul tronului, Bogdan, mai târziu Bogdan cel Orb, ce cuminte e, ca o fată mare.

         Şi -medicul ni-o spune- a fost de faţă la scena grozavă, când Ştefan a chemat pe boierii lui şi a făcut alegere cu sabia cari dintre urmaşii lui trebui să stăpânească, pe care-l vrea el ca urmaş şi a hotărât ca acei cari, împotriva voinţei lui, ar sprijini pe altul, să cadă sub lovitura călăului.

         El a văzut dreptatea aceasta expeditivă făcută cu sânge de oameni puternici, pentru ca ţara să rămâie în linişte.”[8]

         Chiar şi pe pietrele de mormânt ( a sa şi a familiei sale) Ştefan cel Mare a pus să se sape splendide săpături ce imită brocartul:

         „E stilul veneţian al Renaşterii.

Veneţia a trecut pe acolo, ca şi sculpturile vestitelor uşi de la Snagov... ca şi în lucrul de metal din unele odoare ale sec. al XVI-lea.”[9]

         Vremi de restrişte şi de lacrimi rostogolindu-se înspre Ţarigradul care fusese, cândva, Constantinopole, cetatea lui Constantin cel Mare, întâiul bazileu creştin.

         Vremi de neguri amare, în care, la sfîrşitul celui de-al XVI-lea veac, rude d-ale valahilor Domni se retrăgeau lângă Veneţia, în Chiesa de la Murano, de unde călugăriţa Marietta Adorno Vallarga coresponda cu sora sa, D-na Ecaterina, soţia lui Alexandru-vodă al Ţării Româneşti (1568-1574; 1574-1577; frate cu Petru Şchiopu, Domnul Moldovei), dar şi cu Mihnea, fiul lui Alexandru.

         D-na Ecaterina, rămasă ortodoxă, nu întreţinea doar corespondenţă cu sora sa, călugăriţa veneţiană Adorno Vallarga, dar cele două îşi trimiteau şi daruri.

         Adorno Vallarga îi trimitea oglinzi veneţiene şi o mulţime de lucruri, iar Ecaterina, Doamna Ţării Româneşti, îi trimitea, în schimb, blănuri siberiene, postavuri scumpe, bani de aur şi de argint, porţelanuri de China.

         Ceva mai târziu, Ştefan, fiul lui Petru Şchiopu, domnul Moldovei (1574-1577; 1578-1579; 1582-1591) a murit la Murano (în 28 nov. 1600), în bisericuţa San Maffio, fiind vegheat de mătuşa sa, Adorno Vallarga.

         Acel Ştefan (ce domnise o vreme împreună cu tatăl său, Petru Şchiopu), era un băiat frumos şi visător care-a iubit mai mult lagunele Veneţiei decât Moldova. Tatăl său fusese şi el legat de Veneţia, având aici un agent, care se numea Antonio Bruni.

         În 1591, în ultimul an al Domniei sale, Petru Şchiopu părăseşte şi el Moldova, şi pentru totdeauna, de răul turcimii şi tătării, stabilindu-se la Innsbruck împreună cu toată Curtea sa.

         Trei ani mai târziu, visteria sa începe să se risipească şi fugarul domn al Moldovei vede cu ruşine şi amar cum fiica sa, Maria, căsătorită cu veneţianul Polo Minio, îl minte şi-l fură:

         „În august Zotu Spătaru cheamă în judecată la Signori di Notte, pentru crimă, pe Maria, cari furase din moştenire «galbeni veneţieni şi turceşti, pietre scumpe, blăni de sobol, veşminte şi altele.»

         Antonio Bruni îi sili (pe Maria şi pe soţul său Polo Minio, n.n.) să facă depozit din suma de 9.000 de galbeni şi din obiectele în valoare de alţi 40.000 de galbeni, ce adunaseră.

         Arhiepiscopul de Filadelfia, şeful comunităţii greceşti din Veneţia, interveni şi el. Dar ginerele domnesc, cari făcuse greşeala de a se duce iarăşi la Innsbruck, unde fu oprit, trimise, de nevoie, la Veneţia, pe fratele său Apostol, cu misiunea de a face să se restituie averea oamenilor din curtea lui Petru.”[10]

         Şi ca o ciudăţenie a sorţii, şi acest ginere domnesc, Polo Minio, a fost îngropat tot la Veneţia, în umbra marii şi frumoasei clădiri a „Bisericii greceşti, împărtăşită (înzestrată, n.n.) odinioară de darurile familiei lui Petru Şchiopu.”[11]

         Dar despre acea călugăriţă veneţiană, Adorno Vallarga cu admiraţie a făcut vorbire şi arheologul şi numismatul veneţian Sestini.

         Un veac mai târziu, un alt veneţian, Maiolino Bisaccioni, devenise povestitor al războaielor lui Vasile Lupu, domnul Moldovei (1634-1653) cu Matei Basarab, domnul Ţării Româneşti (1632-1654).

         Acest năvalnic domn moldav, Vasile Lupu, iubise şi el Veneţia, simţind că acolo e ceva şi din sângele neamului său bizantin.

         Poate că de aceea o făgăduise pe fiica sa, Ruxanda, dragomanului veneţian Grilloco, cu care s-a şi logodit, dar... doar atât! Ceva mai târziu, frumoasa Ruxanda a ajuns înspre Nipru, prin părţile căzăceşti, urmându-şi, pentru puţină vreme, bărbatul, pe Bogdan Hmielinski, mort sub zidurile Sucevei, după ce fusese înfrânt, la Finta, în 1653, de Matei Basarab.

         Oameni şi vremuri!... Oameni sub vremuri!...

         Pentru voi, veneţieni nobili, erau însă, pe-atunci, vremuri cu slavă, căci negustorii voştri nu doar peste primejdioasele ape ale Mării Negre stăpâni ei erau, până departe, la Tana, la gurile Donului chiar, ci şi printr-ale părţilor noastre pământuri negustorie făceau, aşa cum veneţianul din al XVII-lea veac, Tommaso Alberti, călătorind în Moldova şi zugrăvind-o în culori proaspete, vii, ori învăţatul Del Chiaro, secretarul bogatului şi mândrului Domn al Ţării Româneşti, Constantin Brâncoveanu (1688-1714) sau „Altân-Bey” –„Prinţul aurului” turcii-l numeau, despre el şi-nsângerata lui Ţară, veneţianul scriind „Storia delle rivoluzioni della Valachia”, ce face şi azi ca inima-n noi să tresalte , iar ochiul mirat să cate-nspre voi, corăbierilor mândri, bogaţi, prieteni ai legănătoarelor ape şi-ai lui Dumnezeu cel din veac.

         O, Veneţie, dulce Veneţie, ce datu-ne-ai nouă, cei bântuiţi de viforniţi albastre, păgâne, nu doar luminători dinspre mare, speranţe zidind, ci atât de multe poporului nostru i-ai dat, încât cu greu e pentru altcineva a pricepe, căci frate pe frate se-ajută şi-a părinţilor umbră latină peste umerii noştri întins-au şi-ntind şi acum.

         Tipare cu slove subţiri dinspre Adriatica ne-au venit, prin Dalmaţia şi Albania veneţiană, după cum spunea N.Iorga: „Veneţia ajunsese locul de tipar al cărţilor bisericeşti pentru toţi creştinii răsăriteni cari întrebuinţau în Biserică limba slavonă.

         Astfel, prin Macarie şi pentru Radu (cel Mare, n.n.) se tipăriră o sumă de lucrări slavoneşti cari se deosebesc, nu numai prin slova lor limpede, de tăietură veneţiană, dar şi prin frontispicii împodobite...”[12]

         Neagoe Basarab, Domnul Ţării Româneşti (1512-1521) cel care şi-a plâns fiul, cum nici un părinte atât de poetic n-a plâns, a făcut ca tipăriturile din Ţara Românească (la început de veac al XVI-lea) să devină cea mai frumoasă preocupare domnească, zidire de suflet, cu floare măruntă, de câmp, primăvara...

         „... splendide litere, frontispicii admirabile, cari se împletesc cu liniile cele mai fine, cu un fel delicat de a introduce stema ţării în mijlocul acestor linii.”[13]

         Prin Macarie, „tiparul ni-a venit din Veneţia, precum noua artă a sculpturii de inscripţii tot din Veneţia ni-a venit.”[14]

         Tot cam pe atunci, în veacul al XVI-lea, şi Domnul Moldovei, Alexandru Lăpuşneanu, voia a-şi aduce un meşter de pictură din Veneţia pentru marea lui ctitorie, Mânăstirea Slatina, încât prea bine vedem că arta cuvântului şi a vorbirii culorilor dinspre voi, veneţieni, ne-au venit.

         Cărţile din veacul acela au ajuns pretutindeni, la fraţii de sânge, de grai, dar şi înspre Asia Mică, poate chiar mai departe, cuvântul Domnului răsunând ca tunetul, vara.

         Cărţi zămislite cu migală şi cu sudoare în răcoarea chiliilor mânăstireşti!...

         „Locul lor de tipar nu se arată, dar poate că Macarie şi-a aşezat teascul şi slovele lui chiar în chiliile de la Mânăstirea Dealului, la îndemâna Domniei.

         Cărţile s-au tipărit între 1508 şi 1512 şi aceste lucrări de cultură şi artă au, desigur, în dezvoltarea neamului nostru aceeaşi însemnătate ca şi însemnătatea a trei bătălii câştigate împotriva duşmanului, căci în calea unui popor stă, în afară de duşmanul străin, şi duşmanul şi mai îngrozitor, cari e întunericul şi înaintarea popoarelor nu se poate face decât biruind această putere drăcească.”[15]

         Era aceasta pe vremea lui Radu cel Mare, care-a iubit nu numai subţirile slove veneţiene, veneţienii înşişi, ci şi lucrarea mâinilor lor de meşteri vestiţi, ce ridicaseră chiese e ponti, palazze, basilici ce şi astăzi se văd strălucind în lumina cea blândă şi lină a miresei Veneţii, cum boabe de  rouă în cupe de aur în dimineţi de alint: Basilica di San Marco (sec. IX-X), Piazzeta di San Marco, L’Arsenale, San Giovani e Paolo (sec. XIII-XV, cu picturi de Veronese, Bellini, Marconi etc.), Santa Maria della Salute, Santa Maria Maddalena (sec. XIII, cu pictură de Angeli, G.D. Tiepolo, pe al cărei frontispiciu scrie: „Sapientia aedificavit sibi Domum”), Chiesa San Simeon Piccolo di Santa Croce (an. 696), Chiesa di S. Maria Maddalena, San Giorgio Maggiore (sec. XVI-XVII), Santa Maria di Nazareth (cu picturi de: G.B. Tiepolo, N. Bambini, E. Tito), San Geremia (di antica fondazione; cu picturi de: J. Palma il Giovane, M. Schiavone, G. Marchiori, în această Biserică aflându-se şi moaştele Sfintei Lucia V.M.), palate gotice (Foscari, Ca’d’Oro, sec. XV) şi renascentiste (Vendramin –Calergi, sec. XVI).

         Arcade şi bolţi de lumină, turnuri, pilaştri de crin, firide şi ferestre de nea, în ogive, cu ţesătura lor fină, orientală, săpată în piatră curată, cu multă migală şi sfială feciorelnică, umbra lor de sub cer veneţian şi-o întinseră înspre Târgoviştea aceluiaşi iubitor de cultură, Radu cel Mare, care-a adus în părţile noastre meşteri vestiţi, spre a zidi în Capitala Domnească a Ţării Româneşti frumoasa Mânăstire a Dealului ce „e zidită după datine răsăritene şi veneţiene”, având „abside rotunzite”, „puţine ferestre”, „săpătură uimitor de netedă şi de curată” –„săpătură veneţiană.”[16]

         E, într-adevăr, elegantul stil veneţian al Renaşterii, cu linii frumoase, cu splendide săpături în proporţii armonioase.

         „E vădit că Veneţia a trecut pe acolo!”[17]

         Era, în acel veac, al XVI-lea, o respiraţie largă nu numai dinspre Veneţia, înspre răsăritene ţinuturi, spre Crâm, ci şi de la noi înspre ai Dogilor ţărmi, spre Serenissima, căci feciorii noştri de domni începeau a deprinde limba cea dulce a urmaşilor romani împăraţi, aşa cum Petru Cercel (fiul domnului Pătraşcu cel Bun, 1554-1557, şi fratele vitreg al Viteazului Mihai-voievod, 1593-1601).

         Acest Petru Cercel era un tânăr frumos şi deştept, care fusese primit de regele Franţei, dar şi alte cancelarii domneşti îşi deschiseseră uşile înaintea sa.

         Cunoştea mai multe limbi, iar pe deasupra era înzestrat cu har poetic, multe din poeziile sale scriindu-le în dialect veneţian, încât poate fi considerat întâiul adevărat poet român.

         „Era un om de o strălucire rară, ne spune Iorga; cu nişte ochi de o frumuseţe deosebită, bun orator, poet italian, declamând imnu-i către D-zeu. Purta cercelul de aur la ureche şi era îmbrăcat după ultima modă franceză de pe la 1580. Când trecea prin Canal Grande, ieşind din palatul Ca’Pozzo... cu gondolierii casei sale, mândri că duc pe pletosul prinţ frumos din Răsărit, desigur că multe fereşti se vor fi deschis între cadrele de marmură şi multe trecătoare se vor fi îndreptat pe marginea piaţetei ca să-l vadă mai de aproape.”

         Apoi, ajuns Domn, Petru Cercel „şi-a făcut case domneşti la Târgovişte, şi-a turnat tunuri... şi-a întemeiat o oaste, şi-a desfăşurat steagurile, a chemat la dânsu francezi şi talieni (veneţieni, n.n.), -şi a fost un timp de strălucire, măcar în ceea ce priveşte luxul, acei doi ani de domnie ai lui.”[18]

         Însuşi fratele său, Mihai Viteazul, strălucitul Domn al Ţării Româneşti (care la 1600, în Catedrala Episcopală din Alba-Iulia, reuşise să se încoroneze ca Domn al tuturor românilor) era „doritor şi acesta de a-şi cumpăra marfă de lux de la Veneţia.”[19]

         Dar nu numai aceştia iubiseră Veneţia cea mândră şi demnă, ci şi Radu, feciorul lui Mihnea Turcitul (1577-1583; 1585-1591).

         Acest tânăr „era un bun cunoscător de carte grecească, om blând şi drept, ales gospodar, având simţul demnităţii sale şi în stare să impună celor de la ţară ca şi străinilor.”

         Şi el, o vreme, trăise-n Veneţia, bucurându-şi ochii şi inima cu chipul palatelor cu pilaştri subţiri, cu coloane corintice, cu statui antice, cu ferestre cu roşii muşcate,  cu leandri pe ţărmi, visători, roşiatici, răsfrângându-se-n ape verzui, sub cerul atât de albastru, veneţian de-a pururi şi el.

         Veneţia însă (dar şi Padova) i-a fost învăţatului stolnic Constantin Cantacuzino (1650-1716) ca o fântână din vechiul Canaan, cu ape limpezi şi răcoroase, adăpând călătoru-nsetat, în amurguri de jar, şi privind cu mirare peste întinderi de talaze-n dulci legănări.

         La 17 ani (în 19 febr. 1667), pe „o zi frumoasă şi liniştită, corabia sa „Maddona del Rosario” sau „Corona Aurea” s-a oprit în liman.”[20]

         Aici, doar aici, în bogata şi strălucitoarea Veneţie, în venele căreia curgea năvalnicul sânge latin, şi-a desăvârşit studiile cel ce avea să fie sugrumat, la Edirne , de păgâni (1716), şi tot aici avea să afle cu mândrie că neamul acesta de barbari îl cântase însuşi nefericitul poet antic, latin, Ovidiu, în „Iarna în ţara geţilor”, din „Tristele” sale:

         „Când crivăţul sălbatic, cu aspra lui suflare,

         Îngheaţă apa mării ori Istru-nvălurat,

         Îndată ce s-aşterne câmpia cea de gheaţă,

         Barbarii dau năvală pe caii lor cei iuţi.

         Săgeţile lor zboară departe, pân-departe

         şi toată-mprejurimea călări o pustiesc.

         Fug oamenii! De ţarini nu-i nimeni să mai vadă;

         A barbarului pradă e-al omului avut.”[21]

         Acei barbari îmblânzitu-s-au foarte prin amestecare cu sânge latin, căci iată ce spunea cel ce-a iubit atât de mult Veneţia, stolnicul Constantin Cantacuzino, în „Istoria Ţării Româneşti”, referitor la originea noastră romană:

         „Aşa deci Traian supuind şi desăvârşit domolind toată Dachia, şi socotind ca să o tocmească într-acelaşi chip de la care să nu mai aibă alte tulburări, nici să le mai vie alte griji, au poruncit du prenprejurele biruinţelor sale de au adus romani locuitori de i-au aşezat aici, şi şi dintr-a sa oaste au lăsat câţi au trebuit de a-i lăsa, ca să se aşeze aici, rămânând locuitori acestor ţări, cari şi până astăzi să trag, cum vom arăta, dintr-aceia.”[22]   

         sau:

         „Iară noi, românii, suntem adevăraţi romani şi aleşi romani în credinţă şi în bărbăţie, dar carii Ulpie Traian i-au aşezat aici în urma lui Decheval, dupre ce de tot l-au supus şi l-au pierdut; şi apoi şi alalt tot şireagul împăraţilor aşa i-au ţinut şi i-au lăsat aşezaţi aici şi dintr-acelora rămăşiţă să trag până astăzi rumânii aceştia.”[23]

         „Măcară şi acei dachi, măcară că şi acei romani, cari apoi de multă vreme prentatâţia ani tot într-un loc trăind şi lăcuind, şi bine unii cu alţii amestecându-se prin rudenie, unul luunând fata altuia, altul feciorul altuia, atâta s-au amestecat şi s-au unit, cât mai pe urmă împreună tuturor dachi le zicea, până când grecii scriitorii întâi, zic toţi, că le-au schimbat numele şi le-au zis vlahi.”[24]

         Meritele de istoriograf, de diplomat şi de geograf ale stolnicului Constantin Cantacuzino sunt incontestabile, el fiind primul (după cronicarul Grigore Ureche) care susţine ideea originii noastre romane, precum şi ideea unităţii românilor din Ţara Românească, Moldova şi Transilvania, şi tot el a întocmit şi a tipărit la Padova, în 1700, o hartă a Ţării Româneşti, aşa încât trebuie să-i dăm dreptate lui George Călinescu atunci când spune că stolnicul „a fost recunoscut de contemporani ca un mare erudit. Învăţase, evident, latineşte şi italieneşte, şi contelui Luigi Marsigli din Bologna, care-i cerea notiţe de tot felul despre ţările româneşti pentru al său Danubius pannonico-mysicus, îi răspunde în foarte bună italiană.

         Era aşa de notoriu în Veneţia, încât în 1669 un Antonio Lupis pretindea că, spre a vedea pe frumoasa Elena Lucrezia Cosnara Piscopia „Constantino Cantacuzeno”  addottorito nello studio din Lovania (probabil nu Louvain ci printr-o greşeală tipografică: Padovano) se transportase pe ţărmurile Adriaticei.”[25]

         Aceleaşi merite i le atribuise şi N.Iorga, care, referindu-se şi la tipărirea „Bibliei” de la Bucureşti (1688), spunea despre stolnicul Constantin Cantacuzino, ce se adăpase din veneţienele fântâni de înţelepciune:

         „După un şir întreg de ani întrebuinţaţi în cercetarea tălmăcirilor, apărute până atunci, ale Bibliei Vechi şi ale Noului Testament, cercetare făcută, în rându întâiu, de învăţatul frate al lui Şerban-vodă, Constantin Stolnicul, care fusese şi în Veneţia, urmând învăţături înalte în limba latină, apăru „Biblia de la Bucureşti”, la 1688.

         Este o lucrare fără pereche, atât ca întindere, cât şi ca tipar frumos, cu o literă măruntă. Ceia ce este cu mult mai însemnat încă, e frumuseţa şi desăvârşirea stilului.

         Este lucrarea literară cea mai însemnată din tot veacul al XVII-lea.”[26]

         Aşadar, de aici, din inima mândrei Veneţii curg izvoarele noastre, ce ne-au limpezit gândurile , dându-ne răspuns la ce suntem noi şi de unde ne tragem, căci aici „Romanii au ajuns a stăpâni tot malul Mării, precum l-au stăpânit mai târziu urmaşii lor în civilizaţia adriatică, Veneţienii.”[27]

         Dar despre originea noastră romană cât şi despre continuitatea şi unitatea noastră de neam şi de limbă au vorbit, ceva mai târziu, şi Dimitrie Cantemir, învăţatul Domn al Moldovei (1710-1711), membru al Academiei din Berlin, dar şi reprezentanţii Şcolii Ardelene: Ioan Inochenţiu Micu (Clain), Samuil Micu, Petru Maior şi Gheorghe Şincai, ultimii doi având studii tot pe pământul Italiei, la Colegiul „De Propaganda Fide” din Roma.

         Aşadar, de aici, dinspre Roma şi dinspre Veneţia vin sevele limbii noastre, muzicalitatea şi dulceaţa ei, căci, aşa cum spunea G. Călinescu, „limba trebuie să fie o icoană a romanităţii noastre.”[28]

         Şi ea chiar este! Iar noi suntem pe deplin conştienţi şi mândri de aceasta!

         Dacă traducerea „Bibliei de la Bucureşti”, în 1688, a fost cea mai de seamă izbândă a spiritualităţii literare româneşti, a înţelepciunii cuvântului, a adâncimii sale, având rădăcinile-n ceruri, făcută prin grija bănească a viitorului şi nefericitului Domn al Ţării Româneşti, Constantin Brâncoveanu, şi prin truda minţii şi-a inimii unchiului său, stolnicul Constantin Cantacuzino, nu trebuie să uităm că ieşirea noastră în lume, legătura noastră cu strămoşii romani s-a făcut şi printr-un alt monument, cel arhitectonic, încât am putea spune, fără să greşim, că între „Biblia de la Bucureşti” şi complexul monastiresc de la Hurezi, al Brâncoveanului Constantin, nu este nici o deosebire.

         Din contră, cele două lucruri, începute în aceeaşi vreme, sunt ca două grădini la fel de frumoase: una în cer (Biblia) şi alta pe pământ, la Hurezi, unde spiritul elin şi cel veneţian s-au amestecat, cum boabe de rouă căzute din slavă se întrepătrund cu miresmele florilor dimineţii de vară.

         Urmând exemplul strămoşilor săi (Neagoe şi Matei Basarab), Constantin Brâncoveanu şi-a ales loc frumos, pe un plai din apropierea târgului Hurez, pe apa Romanilor, în sus, sub poală de codru verde, departe de drumul ce-l urmau hoardele tătărăşti şi turceşti, coborânde dinspre Râmnic spre Jiu şi-ndreptându-se-n tropot nebun spre larga Dunării vale,-n Cerneţi (Severin).

         Aici, pe plaiul vegheat de vulturii mari, bicefali, ai Bizanţului, pe sub munţii-n lumină amară, a vrut Constantin Brâncoveanu să zidească palat ca-ntr-o mie şi una de nopţi orientale, aşa cum e Palazzo Ducale, căci lucrul acesta prea bine-l ştia de la secretarul său, Del Chiaro, ce desene-n culori destule-i aduse din mândre Veneţii de dor!...

         Între zidurile acestei cetăţi de piatră albă şi de lacrimi sălcii ar fi dorit Brâncoveanu s-adune meşteri de slove, de culori, de cântare, şi-a solilor, veniţi de departe, cinstită primire s-o facă; oşteni, cărturari şi boieri luminaţi pragul palatului său cu prietenie să-l treacă.

         Dar nu doar aceasta ar fi trebuit să fie Mânăstirea Hurezi, ci şi un locaş de-nchinăciune, de reculegere şi de meditaţie asupra vremilor cu ape tulburate, năvălind dinspre Asii fierbinţi, nestăpânite în veac.

         O, Veneţie, dulce Veneţie, şi către tine tânjeau năvăliri de tulbure ape!...

         Astfel, la numai doi ani de la urcarea sa pe tronul domnesc al Ţării Româneşti, adică în 1690, Brâncoveanu porneşte lucrările la marea lavră de la Hurezi, fiind convins că aici, sub poala munţilor şi-a cetinilor de brazi, amirosind a răcoroasă răşină, îşi va găsi, la bătrâneţe, odihna.

         Dar căile Domnului, omului toate necunoscute rămân!

         Nicicum nu gândea Brâncoveanu că, 24 de ani mai târziu, el şi cei patru feciori ai săi împreună cu vistierul vor fi decapitaţi pe ţărmi de Bosfor, chiar de ziua naşterii sale şi-a Adormirii Maicii Domnului Iisus Hristos, când ani 60 împlinea, aşa după cum nici bunul său unchi, stolnicul Constantin Cantacuzino, cu studii la Padova şi Veneţia, dar şi fiul acestuia, Ştefan, domnind doar doi ani, vor fi sugrumaţi la Adrianopole şi spânzuraţi de grinzile groase; murind, şi acestor „hicleni” şi trădători ai Brâncoveanului li s-au tăiat capetele, au fost  apoi golite de creieri şi umplute cu paie de păgânii ce-au vrut, pustie de vreme, Europa toată să o supună, să o zdrobească sub copite de cal, chiar şi pe tine, mândră Veneţie, regină a nopţii, tremurătoare pe verzile, mătăsoasele ape de Adriatica, sub limpede cer!...

         Nici tu n-ai pierit sub hanger, nici Mânăstirea Hurezi, a Brâncoveanului, n-a fost legată de cozile cailor, târâtă în ropot nebun spre Cornul de Aur.

         Drumul de acces spre incinta impunătoarei lavre de la Hurezi este de o măreţie specifică doar marilor curţi regale din Apus, ori de la Ţarskoe Selo, de lângă Sankt Petersburg.

         O alee largă, pavată cu lespezi de piatră sură, şi mărginită de un zid tot din piatră de râu, urcă domol, trecând pe lângă o monumentală poartă din lemn de stejar, placat cu tablă groasă de fier, prinsă în nituri mari, şi se scurge umbros pe sub un falnic turn de clopotniţă.

         Intrând în larga curte a mânăstirii, călătorul este surprins de măreţia clădirilor, de aerul de monumentalitate şi demnitate, de parcă ai fi în strălucitoarea Piaţă San Marco, lipsesc doar statuile albe,-nspre gri; aerul însă ce-l respiri e acelaşi, căci vânt subţire, renascentist, dinspre Veneţie bate.

         În părţile de sud, de nord şi de vest, albe chilii, pe două nivele, privesc liniştite spre clopotniţa –turn a paraclisului.

         În partea de est domină Domneasca Biserică Mare (1693), cu largu-i pridvor sprijinit pe coloane corintice.

         Ferestrele largi, prin care răzbate freamătul frunzişului verde, de tei ce-şi întind ramurile peste ziduri de piatră, precum şi supleţea şi simplitatea atât de dulce şi de fragedă a coronamentelor coloanelor, a săpăturilor în piatră şi-n marmură albă creează acea atmosferă de mare linişte. E, cum spunea Iorga despre Veneţia, văzând-o prima oară în 1890, „lumea de umbre şi de şoapte, de tăcere misterioasă şi de trecătoare fantasme ale Veneţiei.”[29]

         În dreptul intrării principale, în arcada centrală de pe latura de mijloc, este situat al doilea pridvor, mai mic, susţinut pe coloane torsate, zvelte.

         Portalul uimeşte ochiul prin sobrietate.

         Deasupra uşii se află două steme: a Basarabilor şi a Cantacuzinilor.

         Pronaosul îşi sprijină lateralii pereţi pe două coloane centrale, aici aflându-se mormântul gol, aşteptându-l parcă şi acum pe luminatul Domn valah, care ar trebui să vină, pe cai năduşiţi, dinspre orientalul, ceţosul Bosfor.

         Dar, după cum zicea Eminescu în sonetul „Veneţia”:

                   „Ca-n ţintirim tăcere e-n cetate.

                   Preot rămas din a vechimii zile,

                   San Marc sinistru miezul nopţii bate.

                   Cu glas adânc, cu graiul de Sibile,

                   Rosteşte lin în clipe cadenţate:

                   «Nu-nvie morţii –e-n zadar, copile!»”[30]

         Naosul treflat, cu absida altarului adâncă, este dominat de spaţiul central, sub formă de dreptunghi, deasupra sa aflându-se turla.

         Este parcă o copie restrânsă a Chiesei San Geremia din Veneţia (di antica fondazione), unde se află moaştele Sf. Lucia.

         Tâmpla este de o bogăţie vegetală şi simbolistică inegalabilă, fiind aproape unică în repertoriul brâncovenesc.

         Făcută din lemn de tei şi suflată în aur, această operă de artă respiră fineţe de brocart veneţian.

         Pictura, amintind de Palma il Giovane şi de Schiavoni, e de o măreţie şi de o solemnitate renascentistă, având, pe lângă scenele religioase, şi o galerie de portrete ale Brâncovenilor, Basarabilor şi Cantacuzinilor.

         Întregul ansamblu impune prin grandoare şi prin strălucire, această Biserică Domnească fiind un model pentru stilul brâncovenesc, atât de proaspăt şi de suplu în acelaşi timp, dar şi atât de elegant, încât avem convingerea că un  asemenea stil, o asemenea îngemănare de veneţian şi elin n-ar fi fost posibilă decât aici, sub înrouraţii munţi, în Carpaţi.

         În cadrul marii lavre de la Hurezi se mai află Palatul Domnesc (1693-1697), Casele Doamnei Maria Brâncoveanu, Paraclisul (1696-1697), Biserica Bolniţă (1696-1697), Schiturile Sf. Ştefan, Sf. Ioan şi Sf. Apostoli, toate ridicate cu drag şi sfială, de parcă nu din pietre reci şi din marmuri s-ar fi zidit, ci din lespezi subţiri din floare albă, de soc, tremurând revărsându-se în apele –albastre din cer...

         Sub Casele Doamnei şi sub Palatul Domnesc, tot meşteri veneţieni sudoarea mâinilor calde, -ale lor, şi-au lăsat, ca dulcile vinuri roş-rubinii să se viseze, -n răcoare, sub bolţi de Rialto ori de Sospiri.

         Toate aceste frumoase zidiri îmbină tradiţionalul cu barocul şi cu orientalul bizantino-veneţian, amintindu-ne de acel „spirit renascentist” ce caracterizează pe deplin stilul brâncovenesc, remarcabil prin echilibru, simetrie şi solemnitate.

         Libertate necuprinsă ochiului dând, în raza privirii-i calde să prindă câte Brâncoveanului Domnul i-a dat din cele frumos trecătoare, cu atât mai bine vom înţelege ce adâncă a fost influenţa bizantin-veneţiană în acest spaţiu al doinei şi-al lacrimei verzi, de cucută, dar mai ales cât de vie-a rămas dorinţa dintotdeauna a acestui popor daco-roman de a trăi în libertate şi-n sfere de blândă lumină.

         Privind toate cele atât de măiestrit zămislite, la slovele sfinte-ale „Bibliei de la Bucureşti” (tradusă prin grija şi cu cheltuiala Brâncoveanului), dar şi la marea lavră de la Hurezi, gândul te duce la vremile-n care greu i-a fost neamului nostru să răzbată prin atâtea vâltori şi, totuşi, să izbândească.

         Îndreptându-ne spre Hurezi, înspre munţi, într-o vară, spre cea mai frumoasă zidire din nordul Olteniei, pe sub frunzele verzilor nuci picurând tăceri, pasul devine dintr-o dată sfielnic, şovăitor, iar ochiul alunecă peste blânde coline şi văi cu trandafiri sălbatici, pierduţi cândva de domniţele Brâncoveanului, cel răpus întru credinţă, limbă şi Ţară, departe, pe ţărmi de Bosfor.

         Dincolo de Hurezi nu mai este nimic ce ne-ar putea aminti de decapitare. Doar munţii, munţii sfidând acea veninoasă împărăţie de lângă Mare.

         Şi vulturi mari, de lumină, rotind peste a Brâncoveanului lavră!...

         Căci bine spunea istoricul şi arheologul Vasile Pârvan, discipolul lui Iorga şi întemeietorul Şcolii Române din Roma, referindu-se la neamul acesta, martir:

         „Desfă-ţi dară aripile, suflet al naţiunii mele, loveşte cu ele puternic şi larg aerul lumii de jos şi ia-ţi ca un vultur zborul în ţările senine şi curate!”[31]

         Caută-ţi, cu alte cuvinte, obârşiile tale romane! Fii curajos şi demn, aşa cum fusese şi Constantin Brâncoveanu, atunci, în 15 august 1714, când, datorită jertfei sale şi a fiilor săi, a făcut să triumfe creştinătatea.

         Când după răstignirea Domnului nostru Iisus Hristos, în timp ce încă se zbătea pe Sf. Cruce în chinuri grozave, cerul s-a întunecat, fiind urmat de un mare cutremur de pământ, la fel s-au petrecut lucrurile şi după ce Prinţul valah al aurului, Constantin Brâncoveanu, a fost decapitat, ţeasta sa şi a fiilor săi fiind puse, de turci, în suliţe lungi, cu care păgânii alergau strigând şi râzând pe uliţele Constantinopolului, strălucita capitală de Răsărit a Imperiului Roman.

         El, acest renascentist de la Fluviul de Jos, de la negurosul Danubiu, peste care în 105 d.Hr. trecuseră puternicele legiuni romane ale lui Traian, se trăgea, după mamă, din bazileii bizantini, care întemeiaseră atâtea şi atâtea colonii pe ţărmii Pontului Euxin, ai Mediteranei şi ai Adriaticei.

         Veneţia însăşi, am putea spune, că „a fost secole întregi o provincie bizantină.”[32]

         „Bizantinismul, spunea Iorga, e vizibil şi azi, în cele mai glorioase monumente, ca şi în cele mai vechi datini.”[33]

         Constantin-vodă Brâncoveanu ştia prea bine lucrul acesta, încât nu e de mirare de ce legăturile sale cu Veneţia au fost atât de durabile şi de afective, începând chiar din 1680, când trimitea 200.000 de galbeni lui Nicolae Carraioni, să-i depună la Zecca din Veneţia, spre a-i fi de trebuinţă în vremi de restrişte, adică de revărsare a negurii turceşti peste Ţară.

         Brâncoveanu însă n-a avut numai grija sa şi a familiei sale, ci a dorit să lase în urmă-i frumoase zidiri, cum nu avusese până atunci Ţara Românească.

         Tocmai de aceea, aici, la Veneţia (în acest oraş unic prin frumuseţea sa), Constantin Brâncoveanu „trimitea el însuşi tineri ca să înveţe pictura şi sculptura –ceea ce se şi vede bine din monumentele strălucite ale domniei sale.”[34]

         Aşa se explică influenţa veneţiană în sculptura brâncovenească, în formele calde ale ogivelor ferestrelor, în migala săpăturilor în lemn şi în piatră, în mirarea dulce a stâlpişorilor atât de fragezi.

         Pornind doar de aici, avem convingerea că la marea lavră de la Hurezi, în afara tinerilor bursieri trimişi de Constantin Brâncoveanu să studieze Artele la Veneţia, au lucrat şi sculptori şi pictori veneţieni aduşi, poate, chiar de Del Chiaro, secretarul veneţian al Domnului valah.

         De altminteri, Constantin Brâncoveanu făcea cumpărături pentru Domnie, pentru nunta fiicelor sale şi pentru Casa sa (cum, altădată, Ştefan cel Mare, M. Viteazul ori Vasile Lupu) tot din Veneţia, de unde trimisul său pentru cumpărături, Mano Apostolu, îi aducea mătăsuri de China, covoare de Buhara, brocart, oglinzi veneţiene, candele de argint, policandre, clopote şi mirodenii, pocale de aur, şi vase de aur, paftale de-argint...

         Prin agenţii săi veneţieni (Nicolae Caragiani şi Mano Apostolu) „legă Constantin-vodă acele legături cu Ascanio Giustiniani. (în 1703, n.n.).”[35]

         Şi nici mai târziu, după ce trupul său a fost adus la ţărm de pescarii creştini din Bosfor şi-ngropat, mai apoi, în taină, dar creştineşte la Biserica Sf. Gheorghe Nou din Bucureşti, şi după ce Doamna Sa, Maria Brâncoveanu, veni din surghiun de la Kutia (Batumi), din părţile Caucazului, amintirea sa nu se stinse, căci iată ce ne spune marele istoric N. Iorga:

         „Mai târziu, Marica, văduva Domnului martir, încercă, prin trimesul ei, Gheorghe din Trapezunt, îndelungate stăruinţi ca să poată scoate de la Zecca Veneţiei, cu toată interdicţia Sultanului, sumele foarte însemnate –peste 200.000 de galbeni pe care soţul ei, în curs de mai mulţi ani, le depusese acolo. Ele fură păstrate pentru nepotul de fiu, minor, al răposatului Constantin.”[36]

         Zbuciumata sa Doamnă ctitorise (asemeni Brâncoveanului) Mânăstirea Jitianu de lângă Craiova, dar şi Mânăstirea Surpate şi Biserica Sf. Paraschiva din Târgovişte, „unde i se vede şi mormântul, cu o inscripţie înduioşătoare”[37], cu siguranţă săpată în piatră de unul din meşterii veneţieni aduşi mai-nainte de soţul ei, ori de unul din foştii bursieri trimişi de Brâncoveanu să studieze la Academia de Arte din Veneţia.

         „Prinţul aurului” (Altân-Bei, cum îi ziceau turcii) a fost fascinat de frumuseţea Veneţiei, aşa cum i-o zugrăviseră atât secretarul său Del Chiaro, cât şi de trimişii săi la Veneţia, încât avem convingerea că Mitropolia din Bucureşti, „făcută într-un stil elegant”[38], a fost ridicată tot de meşteri veneţieni, după cum, probabil, şi „frumosul sicriu de metal, bătut cu ciocanul, în care se odihnesc, la Bistriţa, oasele Sf. Grigore Decapolitul”[39], aduse în Ţara Românească de marele boier oltean Barbu Craiovescu, ctitorul Mânăstirii Bistriţa, din Vâlcea.

         De departe însă străluceşte de-a pururi „minunea săvârşită de meşterii Brâncoveanului”, şi anume Mânăstirea Hurezi, despre care marele istoric şi patriot N.Iorga spunea cu admiraţie:

         „Frumuseţea Hurezului stă însă nu numai în desăvârşita armonie a liniilor, ci în frumuseţea zugrăvelii, păstrată şi până astăzi, şi în săpăturile, măiestrite, care împodobesc uşile şi ferestrele, şi, pe lângă dânsele, stâlpii. Căci stâlpii din pridvorul bisericii şi al casei egumenilor, din arhondaric şi din alte părţi ale bisericii sunt opera de sculptură cea mai importantă pe care poate să o înfăţişeze arta noastră cea veche.”[40]

         Că „Prinţul aurului” iubise, cu adevărat, arta şi cultura Veneţiei, nici nu mai încape vreo îndoială, de vreme ce „Biblia de la Bucureşti”, tipărită cu slove mărunte şi fine, veneţiene, apăruse din dorinţa sa şi cu toată cheltuiala sa, sprijinindu-l astfel pe unchiul său, stolnicul Constantin Cantacuzino, eruditul cu studii la Padova şi Veneţia, a cărui contribuţie în dezvoltarea culturii româneşti a fost remarcabilă.

         Atât de mult i-a iubit Constantin Brâncoveanu pe veneţieni şi mândra lor Republică aristocratică, încât a dorit să-şi doarmă somnul de veci, la Mânăstirea Hurezi, în mormânt din marmură de Carrara, iar deasupră-i, pe lespede, a pus să i se sape frunze ascuţite şi flori, săpătură iarăşi fină, veneţiană, făcută, desigur, de meşteri veneţieni, ca şi dincolo de această lume să simtă mireasma blândă a legănătoarelor talaze verzui ale Adriaticei; să audă chemarea depărtărilor, a ostroavelor cu rodii şi smochini, cu albă floare de lămâi şi cu aprinşi oleandri, răsfrângându-şi sfiala în lumina Mediteranei.

         Dincolo de bogăţiile sale, de anii-ndelungi ai Domniei Sale, de rostogolirea capului său şi al fiilor săi pe ţărmi de Bosfor, rămâne doru-i nemărginit pentru neamul românesc, pentru creştinătate şi pentru tot ceea ce înseamnă frumos sub cer, pentru legăturile sale de sânge cu bazileii Constantinopolitani, şi cu fraţii noştri, legionarii romani, cu veneţienii, iubitori de aur ca şi el, dar şi visători, căci, orice s-a spune, Constantin Brâncoveanu rămâne, în veac, un visător şi duios renascentist, ce-a făcut din Ţara Românească o adevărată grădină, un fel de Ghetsimani, pentru care păgânii l-au jertfit ca pe un Crist valah!

         Şi-am încercat şi noi, românii, să mângâiem culorile curcubeului, arcuindu-se peste lagunele Veneţiei; am încercat, de asemeni, să cioplim cuvinte subţiri, „ veneţiene”, în lumina cea lină şi dulce a „Bibliei”, şi am mai încercat să fim mai aproape de adierea cerului şi de mlădierile verzilor ape ale Adriaticei, chiar dacă am făcut-o cu mult mai târziu decât voi, Veneţieni Dumneavoastră, după cum spunea N. Iorga:

         „Noi ne-am dezvoltat mai târziu decât Veneţia, şi era şi natural, ca unii ce eram strânşi în munţi, în mlaştini şi păduri sălbatice, pe când ei erau în contact cu Marea, cari li mâna corăbiile până la distanţe enorme, aducându-li bogăţie şi civilizaţie; un colţ de golf depărtat ca Veneţia putea să primească deci răpede înrâuririle de cultură ale Bizanţului şi ale regiunilor mai luminate din Răsăritul Europei, pe când noi am fost aşezaţi într-un loc nenorocit, din cele mai vechi timpuri.”[41]

         O, Veneţieni, fraţi ai mei, nicicând n-aţi ştiut ce aproape aţi fost de inima neamului meu, de domnitorii cei iubitori de cultură aleasă (Ştefan cel Mare, Neagoe Basarab, Alex. Lăpuşneanu, Matei Basarab, Vasile Lupu, Petru Şchiopu şi, mai cu seamă, C-tin Brâncoveanu), având nostalgia depărtărilor, a originii noastre daco-romane şi rezemându-ne cu sufletul de Republica voastră; visând la ea, aşa cum cel însetat visează limpezi şi răcoroase izvoare...

         Această iubire pentru Domnul a dus la jertfa familiei Brâncoveanului, a stolnicului Constantin Cantacuzino şi a fiului acestuia, Ştefan-vodă (1714-1716), iar mai târziu, pentru aceeaşi iubire şi pentru aceeaşi dragoste mare faţă de Ţară a fost scalpat şi-mpuşcat (în 1940) N. Iorga, cel care, admirându-vă încă de la prima sa călătorie în Italia, în 15 aprilie 1890, spusese cu atâta sinceritate şi iubire:

         „Veneţia, adevărata Veneţie, istorică şi populară, m-a înfăşurat, m-a prins, m-a reţinut şi străbătut cu totul, întrg, luni de zile, care erau şi fiziceşte, pentru ochii mei, pentru fiinţa mea întreagă, nu numai pentru sufletul bucuros de zilnica descoperire, o fericire.”[42]        

         Dacă G. Călinescu credea cu tărie că „limba trebuie să fie o icoană a romanităţii”[43], N. Iorga (cel care intenţiona să scrie chiar o „Istorie a lumii”) ştia că „viaţa fiecărui popor este în legătură strânsă cu pământul pe care-l locuieşte. Pământul acesta, prin felul său de a se înfăţişa, prin mijloacele de traiu pe care le dă omului, înrâureşte puternic asupra dezvoltării sale.”[44]

         Şi v-a iubit, Veneţieni Dumneavoastră, pentru că marele şi nefericitul istoric ştia, ca nimeni altul (cu excepţia, poate, a lui Vasile Pârvan, discipolul său), că noi, românii, ne tragem din voi; că avem aceeaşi origine şi că civilizaţia şi limba de la voi le-am luat, şi încă de 2.000 de ani, din vremea celui mai bun şi celui mai fericit împărat, Marcus Ulpius Traianus, cuceritorul Daciei, bărbat ales şi drept, bărbat vestit, care, la rându-i, şi el a iubit noua provincie de Răsărit a Marelui Imperiu Roman, aducând aici, în Dacia, acea infuzie de seninătate şi de înţelepciune mediteraneană, acea demnitate şi onestitate romană, acel spirit nobil, ce poate să prefacă negurile vieţii dacice în oaze de verdeaţă latină.

         Iată ce spunea N. Iorga despre Împăratul Traian, cu admiraţie şi, evident, cu mândrie:

         „Dar Traian nu vroia numai să asigure Dacia, precum şi Moesia vecină, să facă drumuri nouă sau să îmbunătăţească pe cele vechi, să clădească cetăţi sau cetăţui de strajă în toate părţile primejduite; el avea un scop mai mare: voia, ca şi marii generali şi bărbaţi de stat din trecutul Romei, să întemeieze în părţile acestea viaţa romană însăşi.

         ... din Tracii dacici, pe cari numai acuma îi ajungea civilizaţia romană, voia el să creeze un nou popor roman al Răsăritului.

         Pentru a face să înceteze vechea viaţă de păstorie şi de sate răzleţe, precum şi de veşnice prădăciuni, pentru a înfrâna şi a învăţa pe barbari ce este o viaţă nouă, el chema din toată lumea târgoveţi, oameni deprinşi a trăi în oraşe, a face negoţ şi meşteşuguri, precum şi a lucra pământul mai bine, şi-i aşeză şi în Moesia, dar mai ales în Dacia.

         La aceşti locuitori noi se adăugiră veterani, cari ieşeau din oaste pentru vârstă şi, căsătoriţi cu femei localnice, stau prin satele din preajma lagărelor Daciei.”[45]

         „Astfel se întemeia o nouă stare de lucruri. În oraşele cele nou (noi, n.n.) erau băi, pieţe, temple, locuri unde se împărţia dreptatea.

         Locuitorii îşi ziceau Romani, fiindcă făceau parte din Imperiul Roman şi, de la împăratul Caracalla încolo, erau şi cetăţeni romani, oricare ar fi fost obârşia lor naţională.

         Toţi vorbiau limba latină a poporului, schimbând-o fiecare după limba cu care erau deprinşi de acasă, ei şi părinţii lor; dar unii erau Italieni, foarte puţini, alţii Asiatici ori Traci romanizaţi şi alte neamuri.”[46]

         „Se întâmpla ca ţăranii daci, cari veneau la târg şi aveau a face necontenit cu oameni ce vorbeau limba latină, căpătau cunoştinţa acestei limbi, pe cari o vorbiră, schimbând-o după felul cum erau deprinşi a vorbi limba lor dacică. Dacii cei noi învăţară latineşte de la cei vechi, şi când, mai târziu Sarmaţii, Vandalii, Goţii pătrunseră în unele părţi ale provinciei, după ce stătuseră şi ei multă vreme la hotare şi deprinseseră ceva latineşte, limba în care se putea înţelege un neam cu celălalt a fost numai limba latină a poporului, aşa cum o schimbaseră Dacii.

         Astfel începu a se alcătui şi poporul nostru românesc şi limba noastră românească, deşi au trecut veacuri ca şi unul şi alta să se desăvârşească.”[47]

         Şi cum să nu te iubească, Veneţie, pământ latin, corabie albă, din flori de salcâm, visătoare plutind pe mătăsoasele şi verzile ape ale Adriaticei, când încă din 1890, văzându-te legănându-ţi palatele, cum, vara, macii, în lanul de grâu, a fost fascinat de lumea de umbre şi de şoapte, de tăcere misterioasă şi de trecătoare fantasme, zicând cu uimire şi cu sfială, parcă:

         „Veneţia e singurul oraş aşezat în apropierea Mării, unde Marea e pretutindeni, unde Marea e împreună cu tine, e deprinsă cu tine; te caută pe tine, te aşteaptă; nu te sperie şi nu te uimeşte, ci o ai la îndemână; ea îţi vorbeşte, îţi şopteşte uneori, indistinct, şi totuşi aşa de clar.

         Se joacă şiret şi duios cu tine, lămurindu-se în unele ceasuri, în altele ascunzându-se, ca să te vrăjească.

         Vraja aceasta a tovărăşiei necontenite cu apele schimbătoare e unul, şi cel mai ales, din secretele frumuseţii Veneţiei în ceea ce priveşte natura: coabitezi cu dânsa, eşti supt acelaşi acoperământ de cer cu dânsa; sunteţi deopotrivă acasă. Şi deopotrivă de străini, tu şi ea: veniţi cu acelaşi dor nemărginit, opriţi o clipă cu aceeaşi iubire şi pietate, până pleci cu aceeaşi hotărâre de a o revedea, ca şi apele pe cari le trimete Adriatica şi le cheamă înapoi.

         Vrei să te ascunzi de dânsa, nu poţi: ea te urmăreşte pretutindeni, şi trăieşti prin ea, precum şi ea, Marea, aşa cum e acolo, trăieşte prin oamenii cari sânt acolo, prin operele lor ce se văd, prin operele lor ce se amintesc.

         Nicăiri nu se înfrăţesc mai deplin aceste două elemente, mai tulburate şi mai senine de pe lume: apa vie şi sufletul omenesc.

         Marea aici se face mai mică, aşa cum e omul, mai blândă, cum i-ar cere omul să fie; ea vorbeşte la urechea fiecăruia, are desmierdări pentru fiecare obraz. Nicăiri nu se coboară zeul până la ce sântem noi, până la acel puţin care sântem noi, ca aice.”[48]

         Dar către voi, Veneţieni Dumneavoastră, s-au îndreptat, din vechime, nu numai ochii cei judecători ai inimii, dorul din ea, ci şi ochiul minţii pizmăreţ şi-ncordat în mirare şi spaimă al Imperiului Bizantin, vremuind în nelinişti amare, pe la 1394, când v-a cerut să-i daţi un ultim împrumut în galbeni, „spunând că e în stare să acorde ca zălog veşmântul Mântuitorului”[49] care astăzi se află tot pe pământ italic, în Catedrala din Torino.

         Era în anul în care pâcla fierbinte a păgânilor izbea încordat, cu putere, în înaltele ziduri ale cetăţii Constantinopolei, dar şi-n ţara de la Dunărea de Jos, a lui Mircea cel Bătrân, la Rovine, unde Baiazid Ildârâm s-a acoperit de ruşine, scufundându-se aproape în mlaştini, cum, puţin mai târziu, s-a scufundat până la gât în umilinţa cuştii de fier în care l-a închis Timur Lenk, târându-l în ropot de cai spre-ndepărtate Asii, spre moarte.

         Tu însă, Veneţie mândră, zidire de crin şi de ninsoare din floare de cais, zâmbeai depărtărilor, mărilor, prietenă fiind cu Elada şi cu ostroavele ei, cu zeităţile ieşinde din valuri, eşarfe roşii peste lumi fluturând...

         Căci tu, Veneţie nicicând pieritoare, aveai un principe, un doge vestit, din ilustră familie aristocrată, care, la vreme potrivită, ori, mai ales, „la zile mari ieşea cu toată pompa, înconjurat de familiile cele mai strălucite ale Veneţiei, care-l duceau aproape pe sus, cum era dus pe sus, pe străzile Constantinopolului, Împăratul Bizantin, ori ca moaştele unui sfânt; la ţărm aştepta vestita lui gondolă aurită, „Bucentaurul”, unde se suia cu tot ceia ce Veneţia avea mai strălucit, ca să primească un potentat străin, să întâmpine o flotă biruitoare, să arunce în mare inelul acela prin care se înfăţişa în mod simbolic logodna lui cu valurile Adriaticei.

          Era încă, desigur, ceva sfânt în persoana dogelui, mai ales pentru popor.”[50]

         Într-adevăr, avem convingerea că voi, Veneţienilor, ştiaţi mai bine decât oricare alt popor să vă bucuraţi de festivităţile prilejuite de ieşirea Dogelui în Piaţa San Marco şi de călătoria sa de plăcere pe Canal Grande, de unde, cândva, a pornit spre-ndepărtata Chină şi vestitul Marco Polo.

         Şi cum să nu fiţi mândri, Veneţieni Dumneavoastră, când printre voi trăiau familii ilustre: Gradenigo, Cornaro, Nani, Morosini, Foscari, Soranzo, Pisani, Loredano, Celsi, care ridicaseră cele mai frumoase palate, încă de pe la 1300: Palazzo Ducale (terminat pe la 1380-1400, unde se află picturi de Giotto, de Tintoretto, Veronese, Tiziano), palate gotice: Palazzo Foscari şi Ca d’Oro, din sec. 15, ori palate renascentiste: Vendramin-Calergi (sec. 16), cu ferestre în ogivă şi cu faţade gotice, bogate, stârnind invidia Genovei, rivala voastră, pe care aţi înfrânt-o în sec. 14, când v-aţi anexat Verona, Padova şi Ravena, ocupând şi insula Corfu, neuitând niciodată că voi, Veneţienilor, aţi cucerit odată, la 1204, Constantinopolul, luptând în fruntea cruciaţilor apuseni.

          Şi-apoi, aţi putea voi vreodată uita că sub cerul de un albastru atât de fraged şi-au purtat gândurile şi paşii lor de îngeri ai culorilor calde şi line, pe-nguste şi răcoroase stradele, peste Podul Rialto ori ale Suspinelor, pe ţărmii cu mlădioasele, verzile ape, pictori ce n-ar fi putut să încapă în nici o cetate a lumii: Bellini (Giovanni şi Gentile), Vivarini, Veronese, Tiepolo, Tizian, Tintoretto, Carpaccio, Giotto, Iacopo Palma, Lorenzo Lotto, Giorgione; că inginerul şi sculptorul Sansovino, cel mai mare arhitect din sec. al XVI-lea a înnoit oraşul aproape cu totul, ridicând în strălucitoarea voastră Republică numeroase palate:

1.     Palatul lui Giovanni Delfini, pe Canal Grande, lângă Riva del Ferro

     (pentru 30.000 de galbeni)

2.     Palatul lui Leonardo Moro, la San Girolamo

3.     Un adevărat castel al lui Luigi di Garzoni, la Ponte Corale

4.     Palatul lui Giorgio Cornaro (cel mai frumos din Italia)

5.     Scuola della Misericordia (cel mai superb edificiu din Italia)

6.     Mânăstirea San Francesco della Vigna

7.     Biserica San Spirito (în lagune)

8.     Faţada de la San Gimignano şi cea de la San Giuliano

9.     Mormântul Dogelui Venier, de la Biserica San Salvador

10.                Bolţile de la Rialto

11.                Maica Domnului (sculptură în marmură) de deasupra Porţilor de la San Marco (ca şi cea de la Arsenal)

12.                Poarta de bronz a Sacristiei, şi multe, multe altele, după care, la 90 de ani (în 1570) s-a dus să se odihnească la San Gimignano.

 Ori aţi putea uita de Carlo Goldoni, compatriotul vostru (ca şi pictorul Tintoretto, de altfel), avocat, fiul uni renumit medic, care, în comediile sale (Văduva isteaţă, Mincinosul, Hangiţa, Bădăranii) a surprins atât de bine felul vostru de a fi, seninătatea şi blândeţea inimii voastre vesele, aplecaţi mereu spre frumos, spre visare ...

  Dar cum aţi putea uita, de asemeni, de Marino Sanudo, de „Ziarele” sale şi de opera sa „Vieţile dogilor”, scrisă în dialect veneţian, ori de marele poet Francesco Petrarca, pe care l-aţi primit în triumf în Republica voastră, unde i-a fost atât de drag să trăiască, să cerceteze cultura antică şi să-şi scrie aproape toate operele în latineşte, altele în italiană, precum „Triumfurile”, închinate dragostei sale „în viaţă şi în moarte”, Laura de Noves?!

Neuitat pentru voi rămâne şi numele învăţatului Aldo Manuzio, cel care, la 1490, înfiinţa cea dintâi mare Academie veneţiană, dar şi numele cardinalului Bessarione, cel care a pus bazele Bibliotecii Marciana, biblioteca patronului oraşului vostru şi-al inimii voastre –San Marco.

Corăbii, corăbii brăzdând      depărtările, vremile, anii!... Veneţienilor în veac călători spre gurile Donului, la Tana, spre tătărime, ori în vremea lui Dobrotici (stăpânul Dobrogei), venind după grâu la gurile Dunării, unde galbenii voştri treceau în şerparele valahilor, fala voastră în veci nu se stinge, chiar dacă, la 1797, steagul Sfântului Marc (Evanghelistul) a coborât pentru totdeauna, Veneţia voastră trist tremurând sub general Bonaparte.

Unde mai e veşmântul de hermină (pictat de Veronese), pe care îl purtau stăpânitorii tăi încoronaţi, dogii, care timp de 500 de ani (700-1200 d.Hr.) depindeau doar de Împărat, fiind rudă cu acesta?!

Unde e sceptrul?! Unde e Leul din San Marco, patronul Republicii, sprijinindu-şi picioarele pe globul terestru, leu ce era mai puternic decât toate magistraturile împreună?!

S-au dus toate acestea?! S-au dus mărirea şi slava ce-au fost odinioară?!

Nicicând, Veneţieni Dumneavoastră, căci această mărire e vie şi-acum, fiind ea binecuvântare cerească, fiindcă Dumnezeu v-a iubit pe voi mai mult decât pe oricare alt neam.

Doar vouă v-a pus la picioare Marea cu talazele ei de dulce cucută şi de verde pelin; doar la voi „aerul e absolut limpede şi prietenos, de o căldură îndulcită de umezeala care ne pătrunde; cele dintâiu clopote sună şi aerul plin de aburi le dă o rezonanţă extraordinară.

Pare că şi aerul e o cupolă materială închisă, care, de la un capăt la altul, răsună.”[51]          

Astfel vieţuind pe sub ceruri de turcoază-n visare, voi înşivă senini şi-n visare -aţi rămas, iar noi, fraţii voştri din Răsărit, atât de mult v-am iubit, încât spaţiul despărţitor dintre noi n-a fost decât o clipire de pleoapă subţire, de prunc, o aripă tremurătoare de flutur vibrând, dimineaţa,-n vitralii, la Murano şi-n Grădini Ghetsimani...

          Veneţie, Veneţie! Mândră Veneţie, ce mult te-au iubit voievozii români!... Cât de aproape ai fost de inima marelui Iorga, ce atât de frumos a scris despre tine, aşa cum, poate, nimeni n-a scris.

          Te-a iubit, frumoasă Veneţie, încă de la vârsta de 19 ani, când te-a văzut pentru prima oară; apoi, timp de 50 de ani, te-a văzut aproape în fiecare an.

          Vă simţea atât de aproape, aşa cum doar fraţii unul de altul inima-şi reazemă şi mângâiere îşi dau, când lacrima râde, pe obraze, la vale…; aşa cum sevele se leagănă-n ierburi şi-n arbori…

          Încă din 1912, de când a înfiinţat Universitatea Populară de la Vălenii de Munte, unde el îşi ţinea cursurile de vară despre istoria poporului român, despre latinitatea noastră (de sânge şi de neam), el a dorit ca Europa să nu uite nicicând că Dacia a fost cea mai răsăriteană provincie a Marelui Imperiu Roman; că vieţuim aici, între Dunăre, Mare şi între Carpaţi, nu în genunchi, nici cu fruntea-n ţărână, având pe grumaz năpraznica roată a tătărimii în veci nedormindă, ori hanger otoman cu sticliri ca de şarpe prin tinere ierbi...

          Şi-a adus aici, la Vălenii de Munte, studenţi străini, de la romanistică, profesori de la universităţi de prestigiu, care au învăţat româneşte şi chiar au ţinut conferinţe în care ei înşişi susţineau latinitatea noastră.

Apoi, aşa cum, cu 200 de ani mai ’nainte, o făcuse secretarul bogatului şi mândrului Domn Constantin Brâncoveanu, veneţianul Del Chiaro, scriind admirabila descriere a Ţării Româneşti, „Storia delle rivoluzioni della Valachia”, la fel a făcut şi Iorga, tipărind în 1911, în italiană „Breve storia dei rumeni”, în scopul întăririi legăturilor italo-române, ori ţinând mai multe conferinţe, reunite sub titlul: „Conferenze italiene sulla nazione romena.”

De asemenea, la Veneţia el caută documente care atestă permanentele noastre legături de ordin politic, economic şi cultural, timp de 500 de ani, iar Biblioteca Marciana din Veneţia îi oferă din belşug documente despre Ştefan cel Mare, Alexandru Lăpuşneanu, Neagoe Basarab, Mihai Viteazul, Petru Cercel, Vasile Lupu, Constantin Brâncoveanu, stolnicul Constantin Cantacuzino.

         Arhivele veneţiene îi mai oferă marelui istoric şi patriot român, N. Iorga, numeroase informaţii referitoare la legătura dintre Veneţia şi Marea Neagră, cât şi despre zbuciumaţii şi năvalnicii ani ai domniei lui Mihai Viteazul.

         Este atât de îndrăgostit de Veneţia, încât, în 1914, este invitat la Veneţia, la serbările Centenarului Ateneului veneţian, al cărui membru corespondent era de multă vreme; în 1927 este invitatul rectorului Universităţii din Roma, Giorgio del Vecchio, de care îl va lega o caldă amiciţie; în acelaşi an e primit chiar de Papă şi de şeful statului italian; în 1929 este invitat iarăşi la Veneţia de Comitetul de istorie, spre a susţine alte conferinţe; în 1932 este ales membru al Academiei degli Arcadi di Roma, iar în 1936 (cu 4 ani înainte de a fi asasinat) din nou e invitat la Veneţia şi la Roma, unde participă la congresele de istorie.

         Dar nu numai învăţatul jurist Giorgio del Vecchio, rectorul Universităţii din Roma, i-a fost prieten până la moarte, ci şi alţi iluştri oameni de cultură ai Veneţiei: uimitorul tânăr filolog poliglot Tagliavini (care vorbea foarte bine româneşte); Comnen (din neamul Bazileilor Constantinopolitani), care era ministru pe lângă Vatican; Nella Collini, traducătoarea literaturii noastre în limba italiană; Lupi de la Milano, care a alcătuit un dicţionar româno-italian; Cialdea, viitorul istoric al epocii Războiului de Independenţă; Vera Malajoli şi Lide Bartoli, „care s-au legat de şcoala de fete din Văleni”; Bartoli, marele romanist de la Torino; Bacchi della Lega, editorul călătoriei negustorului veneţian de la începutul veacului al XVII-lea, Tommaso Alberti, prin Moldova, şi mulţi, mulţi alţii, care au iubit atât de mult poporul român, fiindcă se simţeau aşa de aproape de noi; simţeau „marea asemănare de temperament, de gusturi, de atitudine, ca şi cum ne-am fi cunoscut de o viaţă întreagă.

Mare şi folositoare operă de apropiere sufletească între două naţii cari de la cea dintâi cunoaştere ajung a se iubi, cu atât mai folositoare, cu cât interese cari nu pot fi permanente ne depărtează în politica alianţelor de astăzi, fără să atingă, din fericire, ceea ce se află în conştiinţa intelectualilor şi în instinctul sănătos al maselor.”[52]   

         „O, erudiţii, ce suflete bune!”[53]

         Într-adevăr, ce suflete bune aveţi voi, locuitori ai nobilei cetăţi a Veneţiei!

Voi, strămoşilor noştri latini, fraţi ai noştri voi sunteţi şi veţi rămâne de-a pururi, căci, aşa cum spunea Plutarh, vorbind despre dragostea frăţească, „dintre toate comorile, pe care părinţii noştri le pot lăsa copiilor, nu e nici una mai de preţ ca un frate: e un prieten dat de natură, un prieten căruia nimeni nu-i poate ţine locul şi pe care, odată pierdut, nimeni nu-l poate înlocui.”[54]

         Noi însă, românii şi italienii, nu ne-am pierdut, nici nu ne-am depărtat, măcar o vreme, unii de alţii, ci, din contră, frăţia dintre noi a devenit şi mai trainică, şi mai puternică, odată cu înfiinţarea Institutului Cultural Român din Roma (Accademia di Romania), din Paris (Şcoala română de la Fontenay-aux-Roses) şi din Veneţia, când, la 2 aprilie 1930, istoricul N. Iorga inaugura Institutul Istorico-Artistic din Veneţia (sau „Casa Română”, cum îi spuneau veneţienii), împlinindu-şi astfel un vis care l-a stăpânit timp de 40 de ani.

         Iată că prin stăruinţele marelui istoric al românilor s-a înfăptuit acea punte de legătură dintre popoarele noastre, acel „Pod de rouă-ntre fraţi”, rouă căzută din cer, ca o binecuvântare a latinităţii şi a virtuţilor celor două mari popoare.

         De fapt, încă din 1928 (de acum 80 de ani!) s-au pus bazele Institutului Cultural Român de la Veneţia, când consulul României de atunci, G.B. Bombardella, cât şi Eduard Şerban au venit în întâmpinarea ideii lui Iorga, cumpărând un apartament în Palatul Correr din Piaţa Santa Fosca, unde se află şi statuia lui Paolo Sarpi, „isteţul mânuitor de argumente, luptător în afacerile diplomatice ale Republicii cu Sfântul Scaun, vestit istoric al Conciliului din Trento” (sec. XVI).[55]

         Avem convingerea că nu întâmplător N. Iorga şi-a ales sediul viitorului Institut Cultural Român, şi anume într-un palat încărcat de istorie, ce a aparţinut familiei Correr, aceasta fiind una din cele mai nobile familii din Veneţia sec. al XVI-lea, care a dat Serenissimei zece procuratori, iar Bisericii Catolice, un papă,
Grigore al XII-lea.

         În veacul acela, al XVI-lea, când a trăit ilustra familie Correr, veneţianul Tintoretto picta în Palatul Dogilor solii persani care desfăşurau înaintea Dogelui covoare scumpe, iar Veronese picta (în acelaşi Palat Ducal, şi tot în sec. 16) o regină (în Creta, în Corfu?!), o regină nespus de frumoasă şi de mândră, ce simboliza puternica şi inegalabila Republică Veneţia.

         Întâmplătoare n-a fost nici extinderea Institutului Cultural Român, de vreme ce, la inaugurare (în 1930) avea 25 de camere cumpărate cu ajutorul Băncii Naţionale a României, al Ziarului „Universul”, al Ministerului Comerţului şi al Institutului de Studii Sud-Est Europene (creat tot de N. Iorga, la 24 ian. 1924), „care şi-a sacrificat în acest scop bugetul pe ani întregi”, cum constata însuşi marele istoric şi om politic.

         N. Iorga a contribuit (ca nimeni altul) la apropierea, înţelegerea şi afecţiunea dintre cele două popoare latine: românii şi italienii.

Visul său dintotdeauna a fost ca tinerii celor două naţiuni să afle că sunt cu adevărat fraţi buni; că trebuie să se cunoască, să se iubească şi să se ajute îndeosebi prin intermediul culturii.

Tocmai de aceea Institutul Cultural Român din Veneţia a cuprins încă de la început locuinţe pentru studenţi, săli de studiu, un apartament de onoare, saloane de recepţii, concerte şi conferinţe, totul fiind decorat şi mobilat cu sobrietate şi eleganţă, cu minunate covoare româneşti, gravuri şi picturi ale unor artişti români.

         Stând aici, în mândra şi aristocrata Republică, impregnându-se de istoria ei, de strălucirea şi farmecul palatelor, al bazilicilor, al picturilor celebre, legănaţi fiind de briza lagunelor, de roşeaţa muşcatelor şi a leandrilor, spulberată pe cer, în amurg, sub clipocire de ape verzui şi lascive, tinerii veniţi să studieze aici se întorceau în Ţară aducând cu ei „un pic din Veneţia” (precum bursierii Brâncoveanului), după cum spunea marele istoric.

Şi mai zicea, de asemeni, că „ai noştri vor veni aici, vor sta în aceste încăperi pline de amintiri, vor contempla de la ferestrele largi întinderea roşie a acoperişurilor şi întinsele orizonturi. Vor coborî apoi pe cele mai frumoase străzi din lume şi vor rămâne ore îndelungi în faţa pietrelor în care e întruchipat Dumnezeul frumuseţii eterne. Iar când vor reveni în patrie, ceva din Veneţia îi va însoţi.”

         De fapt, intenţia marelui istoric român a fost aceea de a crea la Roma şi Veneţia o şcoală de istorici şi comentatori de artă bine pregătiţi şi buni cunoscători ai culturii italiene, aşa cum a fost reputatul prof. univ. dr. Ioan-Aurel Pop istoric, istoric, excelent vorbitor de italiană, fostul director al acestui Institut şi director al Institutului de Istorie din Cluj-Napoca; prin prodigioasa sa activitate a făcut ca spiritul românesc să fie mai bine perceput şi mai bine apreciat în spaţiul italic atât de drag nouă, românilor.

         Într-o perioadă de zece ani, adică până la moartea lui Iorga, în nov. 1940, „Casa Română” din Veneţia a găzduit mulţi cercetători români, din toate domeniile cunoaşterii, aşa cum, de altminteri, o face şi astăzi, când uşile Palatului Correr „sunt larg deschise, ca să intre lumina”, cum spunea Iorga, la inaugurare, în 1930, de atunci venind aici aproape în fiecare an.

         Pentru el, Veneţia a fost o a doua casă românească, spre care paşii săi se grăbeau ca spre cerdacul cu cerceluşi al copilăriei moldave, ştiind că acolo îl aşteptau cei dragi inimii sale: tinerii bursieri (cercetători în domeniul istoriei), iubitorii de arte, studenţii italieni de la Romanistică, prietenii, lagunele cu mătăsoasele ape ale Adriaticei…

         Şi ce mult te-a iubit, nobilă Veneţie, luându-te cu sine şi după moarte!

         Căci iată ce zicea:

         „Şi, de-mi aduc aminte de Veneţia, ca de o dragoste uitată, o văd aşa, în bătaia razelor lunii, cu horbotă de argint pe àcele de piatră ale colonetelor, cu apele încreţite ale Adriaticei presărate cu diamante de lumină, şi aud departe cântecul de la Festa, melodia tărăgănată şi lină ca o cântare de lieduri, ca un răsunet de harpă eoliană în grădinile uitate ale unui palat fermecat de bătrânele ursite.”[56]

         Mulţi iluştri savanţi străini au fost, adesea, oaspeţii „Casei Române”.

Când era prezent Iorga, aici se organizau conferinţe şi serate culturale; tot aici s-a amenajat o expoziţie permanentă de artă populară şi de produse româneşti.

         După o perioadă de lungă letargie, datorată iresponsabilităţii şi nepăsării unor culturnici comunişti, spiritul lui Iorga a reînviat, Palatul Correr fiind redeschis la 8 mai 1992, sub denumirea de Institutul Român de Cultură şi Cercetare Umanistică.

S-a refăcut astfel „Podul de rouă căzută din cer”, ca o binecuvântare divină a celor două popoare, viaţa culturală devenind la fel de proaspătă şi de efervescentă ca-n tinereţea lui Iorga.

         S-au deschis expoziţii de artă plastică (unele dintre tablouri fiind expuse-n Palat), s-au susţinut concerte, spectacole teatrale, conferinţe, mese rotunde, care au surprins foarte bine excelentele raporturi româno-italiene, din trecut şi din prezent.

De asemenea, s-au pus în valoare personalităţile care au contribuit la dezvoltarea acestor relaţii, cât şi lucrările lor, publicate în România şi în Italia.

În felul acesta s-a putut asigura o mai bună cunoaştere reciprocă între cele două ţări, cât şi o punere optimă în valoare a culturii româneşti în diverse domenii: ştiinţific, literar, artistic, la conferinţele şi manifestările culturale iniţiate de Institut, participând personalităţi marcante ale Veneţiei, aşa cum ar fi renumitul poet Alfio Fiorentino.

           Institutul Român de Cultură şi Cercetare Umanistică din Veneţia a devenit însă şi un locaş de învăţământ, în sensul că au fost iniţiate, pentru studenţii Universităţii Ca’ Foscari, un curs de limbă şi literatură română şi altul de cultură şi civilizaţie românească.

Astfel, se realizează un contact direct cu valorile culturii veneţiene şi italiene în general.

          Institutul publică două reviste:

1.     Anuarul –care îşi propune să promoveze contribuţia românească

şi italiană (şi nu numai) la aprofundarea şi extinderea studiilor româno-italiene.

2.     Caietele Casei Române din Veneţia, în care sunt reunite textele

colocviilor şi dezbaterilor organizate la sediul Institutului, sau iniţiate şi

          sprijinite de Institut.

         O realizare deosebit de semnificativă a Institutului a constituit-o iniţiativa,

luată de acord cu Accademia di Romania din Roma, de a se primi bursieri postuniversitari pe o durată de doi ani.

Bursele pentru Veneţia poartă numele lui N. Iorga, iar cele pentru Roma, al lui Vasile Pârvan.

             Studiind în inima frumoasei Veneţii, cunoscându-i marile valori umaniste, răspândite de corăbierii veneţieni până în India şi China, pe ţărmii Africii, ai Pontului Euxin şi ai Mediteranei, bursierii postuniversitari pot înţelege, cu mult mai bine, ce a însemnat nobila şi aristocrata Republică pentru atâtea şi atâtea popoare, dar mai ales pentru noi, românii, fraţii lor întru fire şi limbă.

             Nu întâmplător, N. Iorga spunea:

             „Veneţia ... a cucerit porturile şi întreaga regiune a ţărmului şi a făcut ca până astăzi în oraşele răspândite pe acest mal răsăritean al Mării Adriatice să se vorbească dialectul italian al Veneţienilor mai mult chiar decât limba veche a locuitorilor.”[57]

             Înţeleptul împărat al evreilor, Solomon, fiul lui David, avea dreptate, se vede, atunci când spunea în „Pildele” sale că „limba celor înţelepţi picură ştiinţă”, căci tu, Veneţie mândră, prin propria-ţi limbă ai făcut ca mările lumii să reverse-nspre tine galbeni, mulţi galbeni, şi cupe de aur pline cu înţelepciune şi cu noian de frumuseţi şi miresme, cu blânde culori scăldate-n lumini fragede, crude, pe care mâinile îngereşti ale lui Tintoretto, Tizian, Bellini, Vivarini, Carpaccio, Veronese le-au aşezat cu sfială în strălucitoare şi zvelte palate, în catedralele de pe Canal Grande, care şi-acum se-nfioară de briza sălcie, răcoroasă, venind din lagune, de parcă luna însăşi legănare le-ar da...

             Legănare însă e-n toate câte există: îndeosebi în inima noastră, a românilor, dinspre noi înspre voi, Veneţieni Dumneavoastră, aşa cum sevele-n arbori, primăvara, când, clopote-n ceruri, spre-nalturi le cheamă.

             Pe noi ne strigă, cu glas de păpădie, cu bucurie de frate, amintiri de demult, adorminde în sânge, din vremuri romane, încât tresărim până şi la miresmele limbii, la mlădierile ei, firea noastră fiind mereu visătoare...

             Iorga însuşi visase, într-o viaţă de om, ca legăturile noastre, dintre cele două mândre popoare, să fie de-a pururi trainice, rodnice, căci bine este să fim de fraţii noştri aproape, aşa cum culorile calde se trag din pământ şi urcă mirate în flori; aşa cum lumina ne inundă măduva, cântând despre un piersic în floare, ce-a luat-o la fugă pe mare, departe...

             Aceasta, ca românii din afara graniţelor României să nu-şi uite originea, vechimea, limba „ca un fagure de miere”, blândă şi atât de senină, încât istoricul şi publicistul francez Michelet zicea, în urmă mai bine de un secol, cu uimire şi admiraţie, în acelaşi timp, că nouă, românilor, „o lacrimă ne tremură-n glas şi viaţa noastră-i un suspin.”

              Iar dacă tremură-n aer culorile veneţianului Tintoretto, ori ale lui Veronese, făcând să tresară Veneţia toată, ca regina –nopţii sub luna cea nouă, luminând talaze-n lagună, iată că şi noi mângâiere v-aducem, Veneţieni Dumneavoastră!

              Şi am vrea să mai ştiţi că deschişi înspre voi am fost de ani 500, de-a rândul, şi fi-vom către lume deschişi, voi cu toţii văzând cum inima noastră ne pâlpâie-n palmă, iar mâna de frate o întindem spre voi, căci originea noastră comună ne este: „Dar Traian nu voia numai să asigure Dacia, precum şi Moesia, să facă drumuri nouă sau să îmbunătăţească pe cele vechi, să clădească cetăţi şi cetăţui de strajă în toate părţile primejduite; el avea un scop mai mare: voia ca şi marii generali şi bărbaţi de stat din trecutul Romei să întemeieze în părţile acestea viaţa romană însăşi.”[58]

         Trebuie să ştiţi, de asemeni, Veneţieni Dumneavoastră, că, încă din pruncie, maicele noastre ne-au cântat în dulcea şi legănătoarea voastră limbă latină; că-n Ţara mea dinspre Pont Euxin, pe sub munţii amirosind a răşină şi a zmeură veselă, vara, unde macii tineri cântă la harpe, în rouă, dimineaţa, în grâu, legănând boabe de rouă; unde izvoarele curg în umbra cornilor în galbenă floare, tremurând cu mirare, chipuri de îngeri în oglinzile apei văzând, aici, aşadar, mai mult decât în oricare parte răsăriteană, spiritul latin e la el acasă încă de dinainte de cucerirea romană; că noi, românii, suntem un popor latin, ce a dat culturii universale nume de referinţă: Theodor Pallady, Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Negulescu, Emil Cioran, Mariana Nicolescu, Rodica Iliescu, Tristan Tzara, Panait Istrati; că respiraţia sufletului nostru românesc, mlădierea şi frăgezimea acestuia au fost surprinse atât de bine mai ales de George Enescu şi de Constantin Brâncuşi, care, prin unduirile melodiei, respectiv ale liniilor sculpturale, au elogiat, de fapt, „spaţiul ondulatoriu românesc al lui Lucian Blaga (poet şi filosof al culturii) şi, implicit, ţăranul român, cel care a învăţat cântarea şi limba latină chiar dintru început, din primăvara prunciei sale:

                            „Abu, abu, abuare,

                            Că mama te-a legănare

                            Şi din gură ţi-a cântare:

                            Abu, abu, abuare!”

         Din acele tresăriri şi vibraţii ale sufletului nostru, din freamătul domol ori tumultuos al sângelui, din rostogolirea blândă şi cuminte a rostirii noastre comune latine, dar mai ales din colinde şi din descântece  dar şi din cântecele de leagăn, de dragoste, de dor şi de jale răzbate acel echilibru interior, acea armonie specifică lumii antice, plină de înţelepciune în simplitatea ei.

         La noi, la români, totul se naşte din cântec şi din îngemănarea acestuia cu stelele de lapte crud de deasupra noastră, cu adierea vânturilor subţiri prin fragede ramuri ori prin flori făr’ de vină.

         Când graiul ţi-e blând şi-nţelept; când soarele râde în inima ta de fecioară; când roşii leandri şi fragi se-nfioară la trecerea pasului galeş pe tăcute poteci, cum, oare,-ar putea fi inima noastră?!

         Fântână de lumini izvorând ea se face...

         Înconjuraţi de marea taină a trecerii, oamenii pământului meu, ţăranii români, s-au rezemat de flori şi de anotimpuri, creând cântece şi dansuri populare fără de egal; meşterind obiecte de uz casnic (din lemn şi din lut), cusând şi ţesând, sub lumina stelelor şi-a lunii, poieni cu fragedă floare; cioplind în lemn cruci vesele şi porţi împărăteşti; încondeind ouă, de Paşti, cu culorile limpezi şi calde ale curcubeului coborând, în genunchi, să bea apă din Dunăre; făcând pictură naivă, cu păsări verzi şi măceşi înfloriţi, cu îngeri acoperindu-şi somnoroasele pleoape cu aripi de nea; cu trandafiri roşii-n obraz, alergând, dimineaţa, desculţi, pe ţărmuri de mare, asemenea vouă, când mătăsoasele Adriaticei valuri la dânsa întruna vă cheamă:

         „Marea, ce bate la toate uşile, ce atinge toate zidurile –căci nu-i casă care să n-aibă comunicaţie directă cu dânsa, precum nu e casă să nu dea într-una din acele admirabile strade înguste, perfect luminate noaptea, pietruite cu piatră de Istria, astăzi ca şi în sec. al XVIII-lea, fără un grăunte de praf, fiindcă n-ai de unde să-l aduci – Marea ce se zbate uşor supt fereştile fiecăruia, ce-şi trimite mirosul sălciu spre fiecare fereastră, se clatină şi se frământă supt biciul nemilos al furtunilor sosite din munţii istrieni, nu întâmpină nicăiri în neschimbarea fenomenelor sale decât lucruri cari nici ele nu s-au schimbat, cu toate vieţile ce se perindară veacuri întregi în cuprinsul lor.”[59]

         Că dor întruna de voi ni se face, de albe palate, chiese, grădini; de leandri în floare, de lagunele calde, scăldate-n lumini; de Piaţa San Marco în legănare de crini…

         Frumoasă rămâi, Veneţie mândră, şi sănătate s-aveţi, Veneţieni Dumneavoastră!

         Podul de rouă împreună zidi-vom, fraţii cu fraţi, sub universala boltă albastră!...

                       

                                  -Sfârşit-

EPISTOLA AI VENEZIANI

                           Signori Veneziani,

                                              

            O, Venezia, bella Venezia, “città unica che ami in tutto un altro modo da come ami qualsiasi altra città del mondo, anche quella in cui sei nato, e in cui avresti trovato la vocazione e il senso della vita”, come diceva N. Iorga, chi è quello che non sussulta vedendoti ancora così fresca, così bella e aristocratica?!

            E voi, Veneziani, che avete attraversato con le vostre navi come dei  placidi cigni  nel sogno, caricati con  delle sete di Cina, con  dei tappeti persiani di Buhara, con delle stoffe care e fine, lavorate con filo d’oro, correndo allegro sui dei molli velluti, con del broccato e del zafferano, con del pimento e con delle spezie della misteriosa India, con delle campane e delle spade lunghe, di Damasco, arrivando sul litorale del Mar Nero e facendo del negozio con i moldavi e con i tartari di Crâm (Crimeea)  a Chilia Veche e Cetatea Alba, vicini ai vostri fratelli, i genovesi, anche dal 1200 dopo Cristo avete fatto si che il vostro denaro d’argento e d’oro sia utilizzato anche dal fondatore del Paese Romeno, Basarab il Grande (1310 – 1352), figlio di Tihomir.          

            Allo stesso modo si è servito di loro anche il Principe della Moldavia, Petru della Muşata (1375 – 1391) il fondatore della città di Neamţ, delle città Şchia e Suceava, ma anche del Monasero Neamţ. Questi hanno dato in prestito al re polacco Iagello (o Vladislav, dopo il battesimo), “che era in difficoltà da tutti i punti di vista, una somma di 3000 denari italiani (dei vostri, veneziani, n.n.) e ricevette come pegno il Paese di Haliciu.”*Da qui, da Cetatea Albă, da dove il vostro Leone veneziano riguardava con audacia verso Batumi e Suhumi, anche più lontano, verso Tiflis, nelle montagne di calcare di Gruzia, e verso la Crimeea torpida sotto i trotti della cavalleria tartara, eternamente sdormentata, da qui è che il Principe della Moldavia, Alexandru cel Bun (1400-1432) portò le reliquie di San Giovanni il Nuovo (quello legato dalle code dei cavalli rapidi dei pagani e strascinato per le lastre di pietra, pestato, e visto dal vostro occhio in quei tempi, al 1330), e le mise nella capitale della Moldavia, a Suceava.

            Allo stesso tempo con le reliquie sante è venuto anche il loro guardiano, il Vescovo Iosif (Giuseppe), che fu sistemato sempre a Suceava, come Metropolita di tutta la Moldavia.

            Alexandru cel Bun (Alessandro il Buono), il nonno di Ştefan cel Mare, era degno del suo nome, perché come voi, Signori Veneziani, e come i vostri bisnonni, i latini (da dove anche noi traiamo origine), ha alzato dei bei muri, come ha fatto persino a Baia una bella chiesa di pietra, facendo là anche una Diocesi Cattolica, in onore e per l’amore della prima sposa, Margareta, cattolica anche lei, come voi.

            Che lui era buono si vede anche dalla compassione che ha avuto per il re di Polonia, a chi ha diminuito del debito 1000 monete d’argento italiane (veneziane, n.n.), guadagnando „il priorato di Sepenic, in 1411, e la vera Pocuzia, con le famose città galiziane di Sniatin e di Calomeea.”*

            Alexandru cel Bun era tanto apprezzato alla Corte di Polonia, che il re gli  ha dato sua cugina come sposa, Ringala, anche lei cattolica.

            E il nonno di Ştefan-Voivoda ha regnato come un leone, qui, alle porte dei impulsivi tartari, che sognavano tutto il tempo puntare verso te, bella Venezia, sventolando i pugnali verso il cielo.

            Ma il tuo Leone, con la zampa sul blasone della città, guardava come ora sui risplendenti, svelti palazzi, costruiti in fiori di acacia, sulle rive delle acque, sul Canal Grande; i quattro cavalli di bronzo dorato, portati dal Bisànzio, della città dei Comneni, verso il secolo X, tentano di rompere i freni, scagliandosi nelle crociate, verso i Luoghi Santi, menati dai corazzati e fieri soldati dell’ aristocratica Repubblica, tutti ricordandoci i re romani, chi risuonavano i scudi di rame, d’argento o d’oro, perduti nella lotta dal satrapo di Siria, Antioh; le campane di San Marco squillano ancora tanto vibrante e grave, come nelle foreste vecchie e profonde, ricordandoci che, veramente, “i veneziani hanno avuto la loro fierezza aristocratica, un solo gusto, una solo ammirazione, quella delle ricchezze. E sono stati ricchi, da una ricchezza straordinaria, che le permetteva di trasformare la loro città in una foresta di statue, in un palazzo senza fine.”*

            Perché voi, Signori Veneziani, siete stati, giustamente, i padroni del Adriatico, e le vostre navi con le mura scolpite erano scivolate verso il Corno d’Oro, nelle acque da qui si riverberavano sottili colonne di marmo bianco, portali e torri di marmo colorato, basiliche romane, dove tremolavano, come nelle acque limpide, valacche, mosaici timidi dai grandi santi con gli occhi profondi e buoni, „con il viso bianco e il corpo perso nei loro vestiti rossi e azzurri.”*

            Bella Venezia, con il Palazzo Ducale, a destra con la Torre dell’orologio, con il campanile andando verso il cielo tanto azzurro, con il Ponte di Rialto, qui vicino, con la gigantesca campana battuta con dei martelli rinverditi da due gladiatori di metallo, con il leone temerario con delle ali sul dorso, guardando sopra il mondo, sopra l’orologio del 1496, che suona da quel tempo incessamente, sopra le nostre vite passeggere, ricordandoci continuatamene che non siamo padroni del soffio di vita e del momento che ci è stato dato rapidamente...

            Questo orologio guardò il messaggero di Neagoe Basarab a Venezia e Ragusa e,  poco prima, verso 1500, i messaggeri di Ştefan cel Mare, su dei quali i „Giornali” veneziani di Sanudo scrivevano che il Principe di Moldavia dava tributo ai turchi 4.000 ducati (veneziani, certamente).

            E sempre dopo un altro conto veneziano, il Paese Romeno dava anche lui 17.000 ducati; e diceva uno scrittore italiano, „I Valacchi davano anche 50 cavalli, forse anche dei falchi ugualmente.”* perché dei tempi acerbi eravano in quel giro sopra i territori romeni bramati dai tartari e dai turchi, ma anche dai  magiari e dai polacchi.

            Ma, quasi sempre, Ştefan cel Mare ha trionfato contro loro; e anche con i valacchi della sua stirpe non è stato molto amico. Solo voi, tra tutte  le stirpi, ha voluto amare.

Così, nella città del suo nonno, Alexandru cel Bun, a Suceava, il veneziano Emanuele Girardo è rimasto per  un’estate, un autunno e un inverno, raccontando a Ştefan-voivoda su di voi, sui palazzi, sulle chiese e sui ponti, sui portali, sulle navi che venivano dai margini del mondo.

Perciò, lui ha mandato come messaggero, proprio suo zio, Ioan Ţamblac, che fu ricevuto dal Doge.

            E allora loro, i moldavi, hanno visto ciò che i loro occhi non potevano capire: il Centauro, la nave dorata, ornata con stuccature, con la quale il Doge partiva nei suoi grandiosi viaggi sulle acque verdi: e hanno visto ancora „il viaggio magnifico nella laguna del Doge, la cerimonia simbolica del lanciamento dell’anello di fidanzamento nelle onde del Mare, delle cerimonie tanto strane per loro, piene di un’altra poesia che quella da casa, e tornavano, sicuramente, con altre idee, con altre concezioni e altri consigli nella loro mente semplice.”*

            Ma l’influenza di questo viaggio di Ioan Ţamblac, a Venezia, si è  fatta sentita nelle più belle chiese di Bucovina:      

            „Sono state segnalate solo in qualche chiesa di Bucovina, delle mani fini e dei capelli dorati, che ricordano l’essere dei mestieri veneziani di questo tempo.”*

            E verso la vecchiaia, quando la ferita della gamba si è aggravata (ferita causata in lotta di un tartaro, conficcandogli una spada bagnata in veleno di vipera), il leone della Moldavia, Ştefan cel Mare, ha mandato messaggio che volevano che gli si portasse un chirurgo dalla bella Venezia, del Collegio di chirurgia (fondato nel 1368). Ed è venuto Matei di Murano, il famoso chirurgo che si era affezionato dal Principe della Moldavia, dalla Moldavia essa stessa  essendo così dolce a lui, così cara, tanto da scrivere su di lei e sui suoi uomini, in una maniera tanto bella e sincera:

            „E  ha chiesto che gli portassero uno (un medico chirurgo, n.n) di Venezia. Ed è venuto Matei di Murano, dal quale abbiamo una descrizione della Moldavia,- due pagine ammirabile, che sono citate da due – tre eruditi, benché dovessero essere lette da tutti.

            Lui fa vedere  che buon paese è la Moldavia, com’ è ricca, quante seminazioni si colgono ogni anno, che il lavoro comincia di buon’ora e con tanta laboriosità, come gli abitanti sono gente brava e come sono tutto il tempo pronti per la guerra, come è buono il vecchio Ştefan, quante vittorie ha avuto, quante poche sono state le sue sconfitte, come tutto il popolo l’ama, come si presenta il successore al trono, Bogdan, più tardi Bogdan il Cecco, com’è buono come una fanciulla.

            E –  lo dice il medico - è stato presente alla terribile scenata, quando Ştefan cel Mare ha chiamato i suoi boiari ed ha scelto con la spada chi dai suoi discendenti doveva regnare, quale di loro voleva lui come discendente e ha deciso che quelli che, contro la sua volontà, sosterrebbero un altro, che cada sotto il colpo del boia.

            Lui ha visto questa giustizia sbrigativa fatta con sangue dagli uomini forti, perché il paese resti in pace.”*

            Anche sulle pietre sepolcrali (la sua e della sua famiglia) Ştefan cel Mare ha fatto tagliare splendidi ornamenti che imita il broccato:

            C’è lo stile veneziano del Rinascimento.      

Venezia è passata per là, come le sculture delle celebri porte di Snagov... come il lavoro in metallo di ciascun oggetto sacro del  XVI secolo.” *

            Tempi di ristrettezza e di lagrime rovesciandosi verso Ţarigrad che, una volta,  era stato Constantinopole, la città di Constatin cel Mare (il Grande), il primo Basileo cristiano.

            Tempi di amare tenebre, quando, alla fine del Cinquecento, dei parenti dei Principi valacchi che venivano a ritirarsi vicino a Venezia, nella Chiesa di Murano, da dove la monaca Marietta Adorno Vallarga corrispondeva con sua sorella, Signora Ecaterina, la sposa di Alexandru – principe della Valacchia (1568-1574; 1574-1577; frate con Petru Şchiopul (lo Zoppo), il Principe della Moldavia), ma anche con Mihnea, il figlio di Alexandru.

            Signora Ecaterina, rimasta ortodossa, non manteneva solamente una corrispondenza con sua sorella, la monaca veneziana Adorno Valarga, ma  le due si mandavano anche dei presenti.

            Adorno Vallarga le mandava degli specchi veneziani e anche molte cose, e Ecaterina, la Principessa della Valacchia, gli mandava in cambio, delle pellicce siberiane, dei panni cari, monete d’oro e d’argento, delle porcellane di Cina.

            Più tardi, Ştefan, il figlio di Petru Şchiopu, il Principe della Moldavia (1574-1577; 1578-1579; 1582-1591) è morto a Murano (in 28 nov.1600), nella piccola chiesa san Maffio, essendo vegliato dalla sua zia, Adorno Vallarga.

            Quello Ştefan che aveva regnato un tempo insieme a suo padre, Petru Şchiopu), era un ragazzo bello e sognatore che ha amato di più le lagune della Venezia che la Moldavia. Suo padre si era affezionato anche dalla Venezia, avendo là un agente, che si chiamava Antonio Bruni.

            Nel 1591, durante l’ultimo anno del suo regno, Petru Şchiopu abbandona anche lui la Moldavia, e sarà per sempre, a causa dei turchi e dei tartari, stabilendosi a Innsbruck con tutta la sua Corte.

            Tre anni più tardi, la sua tesoreria comincia a dissiparsi e il Principe fuggente dalla Moldavia vede con vergogna e tristezza come sua figlia,  Maria, sposata con il veneziano Polo Minio, lo mente e lo ruba:

            „Ad aggosto Zotu Spătaru (il Bargello) chiama in giustizia Maria, al Signiori di Notte, per delitto, perché aveva rubato dal patrimonio “zecchini veneziani e turchi, pietre preziose, pellicce di zibellino, dei vestiti ed altri.”

            Antonio Bruni li obbligò (Maria e suo sposo Polo Minio, n.n.) fare un deposito della somma di 9.000 zecchini e degli oggetti di valore di altri 40.000 zecchini che avevano risparmiato.

            L’arcivescovo di Filadelfia, il capo della comunità greca di Venezia, intervenì anche lui. Ma il genero principesco, che aveva fatto l’errore di ritornare a Innsbruck, dove fu fermato, mandò, per bisogno, a Venezia, suo fratello Apostol, con la missione di restituire la fortuna degli uomini della Corte di Petru”*

            E come una bizzaria della sorte, anche questo genere principesco, Polo Minio, è stato interrato anche lui a Venezia, all’ombra della grande e bella edificazione della „Chiesa greca, dotata tempo fa dai doni della famiglia di Petru Şchiopu.”*

            Ma da quella monaca veneziana, Adorno Vallarga ha parlato con ammirazione anche l’archeologo e numismatico veneziano Sestini.        

            Un secolo più tardi, un altro veneziano, Maiolino Bisaccioni, era diventato narratore delle guerre di Vasile Lupu, il principe della Moldavia (1634-1653) con Matei Basarab, il principe della Valacchia (1632-1654).

            Questo impetuoso principe moldavo, Vasile Lupu, aveva amato anche lui Venezia, sentendo che là c’è qualcosa dal  sangue della sua famiglia bizantina.

            Forse è per questo che lui aveva promesso sua figlia, Ruxandra, al dragomanno veneziano Grilloco, con il quale si è fidanzata, ma... basta! Più tardi, la bella Ruxandra è arrivata verso Nipru, dalle parti cosacche, seguendo per poco tempo, suo sposo, Bogdan Hmielinski, morto sotto le mura di Suceava, dopo che fu stato vinto, a Finta, in 1653, da Matei Basarab.

            Uomini e tempi!... Uomini sotto i tempi!...

            Per voi, veneziani nobili, quelli erano tempi di gloria, perché i vostri mercanti non erano padroni solo sulle pericolose acque del Mar Nero, fino lontano, a Tana, anche alle gole del Don, ma facevano commercio anche sulle parti delle nostre terre, così come il veneziano del secolo XVII, Tommaso Alberti, che aveva viaggiato in Moldavia e l’aveva dipinta in colori  freschi, vivi, o l’erudito Del Chiaro, il segretario del ricco e fiero Principe della Valacchia, Constantin Brâncoveanu (1688-1714) o „Altân-Bey” – „Il Principe dell’oro” come lo chiamavano i turchi, e su di lui e sul suo insanguinato Paese, il veneziano aveva scritto  „ La Storia delle rivoluzioni della Valachia”, che fa trasalire il nostro cuore anche oggi, e l’occhio meravigliato cerca verso di voi, fieri navigatori, ricchi, amici delle cullante acque e di Dio eterno.

            O, Venezia, dolce Venezia, che hai dato a noi, i devastati dalle tormente azzurre, pagane, non solamente abbaini dal mare, creando delle speranze, ma che hai dato tantissimo al nostro popolo, che è difficile per un altro capire, perché il fratello aiuta suo fratello e hanno stento l’ombra latina dei  nostri  parenti e la stendono ancora.

            Ci sono arrivate delle stampe con lettere sottili dall’Adriatico, attraverso la Dalmazia e l’Albania veneziana, secondo N. Iorga: “Venezia era arrivata il luogo di stampa dei libri ecclesiastici per tutti i cristiani orientali che utilizzavano in Chiesa la lingua slava.

            Così, con l’aiuto di Macarie e di Radu (cel Mare (il Grande), n.n.) si sono stampati molti lavori slavi che differiscono, non solamente per la loro lettera chiara, di linea veneziana, ma anche per i frontespizi addobbati...”*

            Neagoe Basarab, il Principe della Valacchia (1512-1521) quello che ha pianto suo figlio come nessun altro padre, tanto poeticamente, ha fatto  che le stampe della Valacchia diventino (all’inizio dello XVI secolo) la  più bella preoccupazione principesca, creazione dell’anima, con piccoli fiori campestri, la primavera...

            „... splendide lettere, frontespizi ammirabili, che si intrecciano con le linee più fini, in una maniera delicata di introdurre uno stemma in mezzo di queste linee.”*

            Attraverso Macarie, „la stampa ci è venuta da Venezia, come una nuova arte della scultura di iscrizioni che è venuta sempre da Venezia.”*

            Sempre a quel tempo, durante il secolo XVI, anche il Principe della Moldavia, Alexandru Lăpuşneanu, voleva portare un maestro in pittura da Venezia per la sua grande opera, il Monastero Slatina, tanto che vediamo che l’arte della parola e del linguaggio dei colori ce ne sono arrivate da voi, i  veneziani.     

            I libri di quel secolo sono arrivati dappertutto, dai fratelli di sangue, di lingua, ma anche in Asia Minore, forse più lontano, la parola del Signore risuonando come il tuono in estate.

            Dei libri concepiti minuziosamente e con sudore nella freschezza delle stanze monastiche!...

            „Non si sa il posto dove sono state stampate, ma forse Macarie ha messo il torchio e le sue lettere proprio nelle stanze del Monastero Dealul, alla mano del Principato.

            I libri sono stampati tra il 1508 e il 1512 e questi lavori di cultura e d’arte hanno, sicuramente, nello sviluppo del nostro popolo, la stessa importanza come l’importanza di tre battaglie vinte contro il nemico, perché contro un popolo si oppone, al di fuori del nemico straniero, anche il nemico più spaventoso, che è l’oscurità, e i popoli possono andare avanti solo vincendo questa forza diabolica.” *

            Questi erano i tempi di Radu cel Mare, il quale ha amato non solo le sottili lettere veneziane, i veneziani stessi, ma anche il lavoro delle loro mani di maestri famosi, che avevano costruito  chiese e ponti, palazzi, basiliche che ancora oggi si vedono splendere nella luce  mite e soave della sposa Venezia, come delle gocce di rugiada nei calici d’oro nelle mattine di carezza : la Basilica di San Marco (sec. IX-X), la Piazzeta di San Marco, L’Arsenale, San Giovani e Paolo (sec. XIII-XV, con pitture di Veronese, Bellini, Marconi etc.), Santa Maria della Salute, Santa Maria Maddalena (sec. XIII, con pittura di Angeli, G.D. Tiepolo, sul quale frontespizio sta scritto: „Sapientia aedificavit sibi Domum”), la Chiesa San Simeon Piccolo di Santa Croce (anno 696), la Chiesa di S. Maria Maddalena, San Giorgio Maggiore (sec. XVI-XVII), Santa Maria di Nazareth (con pitture di: G.B. Tiepolo, N. Bambini, E. Tito), San Geremia (di antica fondazione; con pitture di: J. Palma il Giovane, M. Schiavone, G. Marchiori in questa chiesa trovandosi anche le reliquie di Santa Lucia V.M.), i palazzi gotici (Foscari, Ca’d’Oro, sec. XV) e rinascimentali (Vendramin –Calergi, sec. XVI).     

            Portici e volte di luce, torri, pilastri di giglio, nicchie e finestre di neve, in ogive, con il loro tessuto sottile, orientale, tagliato in pietra pulita minuziosamente e con pudore verginale, la loro ombra sotto il cielo veneziano si era stenta verso la Târgovişte dello stesso appassionato di cultura, Radu cel Mare, che ha portato nelle nostre parti dei maestri famosi, per costruire la Capitale Principesca della Valacchia, il bello Monastero Dealul che è „costruita secondo le tradizioni orientali e veneziane”, avendo „absidi arrotondate”, „poche finestre”, „tagliatura straordinariamente nitida e pulita” – „tagliatura veneziana.”*

            C’è veramente l’elegante stile veneziano del Rinascimento, con belle linee, con splendide tagliature nelle proporzioni armoniche.

            „E ovvio che Venezia è passata di là!”*

            C’era in quello secolo, il XVI, una respirazione larga non solo da Venezia verso i paesi levantini, verso Crâm (nel nord del Mar Nero fino nella penisola Crimeea), ma anche da noi verso le rive dei Dogi, verso Serenissima, perché i nostri figli principeschi cominciavano imparare la dolce lingua dei discendenti romani, come Petru Cercel (il figlio di Pătraşcu cel Bun, 1554-1557, e il fratellastro di Mihai Viteazul-voivoda, 1953-1601).  

            Questo Petru Cercel era un bel giovane intelligente, che era stato ricevuto dal re di Francia, ma per cui anche altre cancellerie principesche avevano aperto le porte davanti lui.

            Conosceva molte lingue, e in più era dotato con grazia poetica, molte dalle sue poesie scrivendole in dialetto veneziano, tanto da poter essere considerato il primo poeta romeno.

            „Era un uomo di un splendore raro, ci dice Iorga; con degli occhi di una bellezza speciale, buon oratore, poeta italiano, declamando il suo inno verso  Dio. Portava orecchino d’oro all’orecchio ed era vestito all’ultima moda francese verso 1580. Quando passava per Canal Grande, uscendo dal palazzo Ca’ Pozzo... con i gondolieri della sua casa, fieri di portare il chiomato e bello principe del Levante, sicuramente molte finestre saranno aperte tra le intelaiature di marmo e molte donne passanti di là si saranno diritte verso il margine della piazzetta per vederlo da vicino.”

            Poi, diventato Principe, Petru Cercel „si è fatto delle case principesche a Târgovişte, ha fondato dei cannoni... si è formato un esercito, si è alzato le bandiere, ha chiamato francesi e italiani da lui (veneziani, n.n.), - ed è stato un periodo di splendore, almeno per quanto riguarda il lusso, quei  suoi due anni di regno.”*

            Suo fratello stesso, Mihai Viteazul, l’illustre Principe della Valacchia (che in 1600, nella Cattedrale Episcopale di Alba-Iulia, che era riuscito incoronarsi Principe di tutti i romeni) era „desideroso di comprare della merce di lusso da Venezia.”**

            Ma non solo questi avevano amato  la fiera e degna Venezia, ma anche Radu, il figlio di Mihnea Turcitul (1577-1583; 1585-1591).

            Questo giovane „era un buon conoscente dei libro greci, uomo mite e giusto, buon amministratore, avendo il senso della sua dignità e capace d’imporsi tanto a quelli del suo paese come agli stranieri.”

            Anche lui, per un periodo, aveva vissuto a Venezia, rallegrando gli occhi e il cuore con l’immagine dei palazzi con pilastri sottili, con colonne corinzie, con statue antiche, con finestre con rossi gerani, con oleandri sognatori, rossicci, sulle rive, rispecchiandosi nelle acque verdastre, sotto il cielo tanto azzurro, veneziano per l’eternità anche lui.

            Venezia pero, ( ma anche Padova) è stata  per lo scolaro siniscalco Constantin Cantacuzino (1650-1716) come una fontana del vecchio Canaan, con acque limpide e fresche, abbeverando il viaggiatore assettato, nei crepuscoli ardenti, e guardando con stupore sulle distese delle ondate nei dolci dondoli. 

            A 17 anni (il 19 febbraio 1667), „una bella giornata e calma, la sua nave „Maddona del Rosario” o „Corona Aurea”si è fermata nel porto.” *

            Qui, solo qui, nella ricca e splendida Venezia, nelle vene  della quale fluiva l’impetuoso sangue latino, ha perfezionato i suoi studi quello che è stato strozzato a Edirne dai pagani (1716), ed è sempre qui che saprà con fierezza che questo popolo di barbari era stato cantato dallo stesso infelice poeta antico, latino, Ovidiu, nell’„Inverno nel paese dei Geti”, dalle sue „Tristi”:

            „Când crivăţul sălbatic, cu aspra lui suflare,

            Îngheaţă apa mării ori Istru-nvălurat,

            Îndată ce s-aşterne câmpia cea de gheaţă,

            Barbarii dau năvală pe caii lor cei iuţi.

            Săgeţile lor zboară departe, pân-departe

            şi toată-mprejurimea călări o pustiesc.

            Fug oamenii! De ţarini nu-i nimeni să mai vadă;

            A barbarului pradă e-al omului avut.”[61]

            Quei barbari si sono domati per la mescolanza con il sangue latino, perché ecco cosa diceva quello che ha amato tanto bene Venezia, il siniscalco Constantin Cantacuzino, nella „Storia della Valacchia”, riguardante la nostra origine romana:          

            “Dunque Traian, conquistando e calmando tutta la Dacia, e pensando alla sistemazione delle cose cosicché non abbia più altri disordini, neanche altre preoccupazioni, ha ordinato portare dei romani nelle province vinte e li hanno stabiliti qui, e dal suo esercito ha lasciato quanti erano necessari lasciare, per  stabilirsi, come abitanti di questi territori, che anche oggi hanno le origini, come vi mostriamo, da quelli.”*

            oppure:

            „E noi, i romeni, siamo veri romani e distinti romani nella fede e nel coraggio, e Ulpie Traian li ha stabiliti qui dopo Decheval (Decebal), dopo che l’hanno vinto ed ucciso; e poi tutta l’altra fila di imperatori li ha tenuti così e li ha stabiliti qui, e nella spoglia di quelli, i romeni hanno le origini anche oggi:”*

            „Magari quei Daci, magari quei romani, che poi hanno vissuto lungo tempo in un luogo, gli uni con gli altri si sono mescolati per parentela, l’uno sposando la figlia dell’altro, l’altro il figlio di qualcun altro, tanto si sono mescolati e si sono uniti, così che poi tutti si chiamavano Daci, finchè i primi scrittori greci, dicono tutti che gli hanno cambiato il nome e gli hanno chiamati valacchi.”*

            I meriti di storiografo, di diplomato e di geografo del siniscalco Constantin Cantacuzino sono incontestabili, lui essendo il primo (dopo il cronista Grigore Ureche) a sostenere l’idea della nostra origine romana, così come l’idea dell’unità dei romeni della Valacchia, Moldavia e Transilvania, e spesso lui ha fatto e  stampato a Padova, nel 1700, una carta della Valacchia, così che dobbiamo dar ragione a George Călinescu quando dice che il siniscalco „è stato riconosciuto dai contemporanei come un grande erudito. Aveva studiato, evidentemente, il latino e l’italiano, e al conte Luigi Marsigli di Bologna - che lui domandava varie note sui territori romeni per il suo Danubius pannonico-mysicus - risponde in un italiano molto buono.

            Era così famoso a Venezia, che in 1669 un certo Antonio Lupis pretendeva che, per vedere la bella Elena Lucrezia Cosnara Piscopia „Constantino Cantacuzeno”  addottorito nello studio din Lovania (probabilmente  non Louvain ma per uno sbaglio tipografico: Padovano) si era trasportato sulle rive dell’Adriatico.”*

            Gli stessi meriti gli aveva attribuiti anche N. Iorga, che, riferendosi allo stampa della „Sacra Scrittura” (Bibbia) da Bucarest (1688), diceva sul siniscalco Constantin Cantacuzino, che si era abbeverato dalle fonti veneziane della saggezza:

            „Dopo un’intera fila di anni utilizzati nella ricerca delle traduzioni, apparse fino allora, della Vecchia Bibbia e del Nuovo Testamento, ricerca fatta per primo dall’erudito fratello di Şerban-voivoda, Constantin il Siniscalco, che era andato anche a Venezia, seguendo alti studi nella lingua italiana, apparve la „Bibbia da Bucarest”, in 1688.

È un lavoro senza uguale, tanto come vastità, ma anche come stampa, che era bella, con carattere minuscolo. Quello che è ancora più importante, è la bellezza e la perfezione dello stile.

            È il più importante lavoro letterario di tutto il Seicento.”*

            Dunque, da qui, del cuore della fiera Venezia scorrono le nostre fonti, che ci hanno chiarificato i nostri pensieri, rispondendoci a che cosa siamo e da dove veniamo, perché qui „I romani sono arrivati padroni di tutta la riva del Mare, come l’hanno dominato più tardi i loro discendenti nella civiltà adriatica, i Veneziani”.*

            Ma sulla nostra origine romana e sulla continuità e sulla nostra unità di popolo e di lingua hanno parlato più tardi, Dimitrie Cantemir, l’erudito Principe della Moldavia (1710-1711), membro dell’Accademia di Berlino, ma anche i rappresentati della Şcoala Ardeleană (Scuola Transilvana): Ioan Inochenţiu Micu (Clain), Samuil Micu, Petru Maior e Gheorghe Şincai, gli ultimi due avendo degli studi fatti sulle terre d’Italia, al Collegio „De Propaganda Fide” di Roma.

            Dunque, da qui, da Roma e da Venezia viene il vigore della nostra lingua e la sua dolcezza, perché, così come diceva G. Călinescu, „la lingua deve essere un’icona della nostra romanità.”*

            E proprio lo è! E noi ne siamo pienamente coscienti e fieri!

            Se la traduzione della „Bibbia di Bucarest”, in 1688, è stata la più importante vittoria della spiritualità letteraria romena, della saggezza della parola, della sua profondità, avendo le radici nei cieli, fatta per la preoccupazione pecuniaria dal futuro Principe della Valacchia, Constantin Brâncoveanu, e per la pena della mente e del cuore di suo zio, il siniscalco Constantin Cantacuzino, non dobbiamo dimenticare che la nostra uscita nel mondo, il nostro legame con i bisnonni romani si è fatto anche attraverso un altro monumento, quello architettonico, che potremmo dire, senza sbagliare, che tra la „Bibbia di Bucarest” e il complesso monastico di Hurezi, di Brâncoveanu Constantin, non c’è nessuna differenza.

            Al contrario, le due cose, cominciate allo stesso tempo, sono come due giardini ugualmente belli: l’uno nel cielo (la Bibbia) e l’altro sulla terra, a Hurezi, dove lo spirito ellenico e quello veneziano si sono mescolati, come due gocce di rugiada cadute dalla gloria si intrecciano con gli odori dei fiori delle mattine d’estate.

            Seguendo l’esempio dei suoi bisnonni (Neagoe e Matei Basarab), Constantin Brâncoveanu ha scelto un bel luogo, su una contrada vicino al borgo Hurez, sull’acqua di Romani, in sù, sotto la margine di un bosco verde, lontano dal cammino che seguivano le orde tartare e turche, che scendono da Râmnic verso Jiu e  che si avviano in un trotto pazzo verso la larga valle del Danubio, in Cerneţi (Severin).

            Qui, sulla terra vegliata dalle aquile grandi, bicipiti, del Bisanzio, sotto le montagne nella luce amara, Constantin Brâncoveanu ha voluto costruire un palazzo come nelle mille e una notte orientali, come il Palazzo Ducale, perché questa cosa conosceva bene dal suo segretario, Del Chiaro, che lui ha portato tantissimi disegni in colori dalle fiere Venezii di nostalgia!...

            Brâncoveanu avrebbe desiderato ammassare dei mastri di lettere, di colori, di musica, e ai messaggeri, venuti da lontano, fare una ricevuta onorante - tra le mura di questa città bianca e di lagrime salmastre; che dei soldati, degli eruditi e dei boiari illustri passino la soglia del suo palazzo come amici.

            Ma non solo questo avrà dovuto essere il Monastero Hurezi, ma anche un posto di preghiera, di raccoglimento e di meditazione sui tempi con acque torbidi, irrompendo dalle Asie infuocate, sfrenate per l’eternità.

            O, Venezia, dolce Venezia, anche verso te bramavano le invasioni di acque torbide!...

            Così, solo a due anni dall’ascensione sul trono principesco della Valacchia, cioè in 1690, Brâncoveanu comincia i lavori alla grande laura di Hurezi, essendo convinto che qui, ai piedi delle montagne e  sotto i rami degli abeti, sentendo la fresca resina, troverà, alla vecchiaia, il riposo.

            Ma le vie del Signore, restano tutte sconosciute all’uomo!

            Brâncoveanu non pensava in nessun modo che, 24 anni più tardi, lui e i suoi quattro figli, insieme al loro tesoriere, saranno decapitati sulle rive di Bosfor, il giorno stesso del suo compleanno e del Transito della Madonna, la Madre di Gesù Cristo, quando compiva 60 anni, così come neanche il suo buon zio, il siniscalco Constantin Cantacuzino, con studi compiuti a Padova e a Venezia, e persino suo figlio, Ştefan, regnando solo due anni, saranno strangolati ad Adrianopole e impiccati dalle travate grosse; morendo, anche ai questi „perfidi” e traditori di Brâncoveanu li hanno tagliato le teste, sono state vuotate dei cervelli e riempite con delle paglie per i pagani che hanno voluto, in quei brutti e secchi tempi, sottomettere tutta l’ Europa, schiacciare sotto le ungule di cavallo, anche te, bella Venezia, la regina della notte,  che tremola sulle verdi, setacee acque dell’Adriatico, sotto il cielo chiaro!...

            Non sei stata uccisa di pugnale neanche tu, ne il Monastero Hurezi, di Brâncoveanu è stato attaccato alle code dei cavalli, trascinato in trotto pazzo verso il Corno d’Oro.

            La strada d’accesso verso il recinto dell’imponente laura di Hurezi è di un splendore specifico solamente alle corti reali dell’Occidente, o di Ţarskoe Selo, vicino a Sankt Petesburg.

            Un viale largo, lastricato con pietra grigia e limitata di un muro anche lui in pietra di fiume, sale lentamente, passando vicino ad una porta monumentale in legno di quercia, rivestita di lamiera grossa di ferro, presa con ribattini grandi, e si scorre ombroso sotto una grandiosa torre campanaria.

            Entrando nel largo cortile del monastero, il viaggiatore è sorpreso dalla grandiosità delle costruzioni, dall’aria di monumentalità e di dignità, come se fossi nella risplendente Piazza San Marco, dove mancano solo le statue bianche, con grigie sfumature; ma l’aria che respiri è la stessa, perché un vento sottile, rinascimentale, batte da Venezia.

            Nelle parti del sud, del nord e dell’ovest, bianche stanze, su due livelli, guardano calme verso il campanile – torre dell’oratorio.

            Nella parte dell’est domina la Grande Chiesa Principesca (1693), con il suo grande atrio appoggiato sulle colonne corinzie.

            Le larghe finestre, tra le quali si sente il fremito del fogliame verde, di tigli che stendono i suoi rami sulle mura di pietra, come anche la scioltezza e la semplicità tanto dolce e delicata dei coronamenti delle colonne, delle tagliature in pietra e nel marmo bianca crea quella atmosfera di grande silenzio. E, come diceva Iorga su Venezia, vedendola per la prima volta in 1890, „il mondo di ombre e di bisbigli, di silenzio misterioso e di passeggeri fantasmi di Venezia.” *

            Di fronte all’entrata principale, nell’arco centrale del lato di mezzo, è situato il secondo atrio, più piccolo, sostenuto su delle colonne tortile, snelle.

            Il portale meraviglia l’occhio per la sobrietà.

            Sopra la porta si trovano due stemmi: quella di Basarab e quella di Cantacuzino.

            Il pronao appoggia le mura laterali su due colonne centrali, qui trovandosi la tomba vuota, che sembra di aspettare ancora l’erudito Principe Valacco, che dovrebbe arrivare, sui cavalli sudati, dall’orientale, dal nebbioso Bosfor.

            Ma, come diceva Eminescu nel sonetto „Venezia”:

                        „Ca-n ţintirim tăcere e-n cetate.

                        Preot rămas din a vechimii zile,

                        San Marc sinistru miezul nopţii bate.

                        Cu glas adânc, cu graiul de Sibile,

                        Rosteşte lin în clipe cadenţate:

                        «Nu-nvie morţii –e-n zadar, copile!»”[62]

            La navata trifogliata, con l’abside dell’altare profondo, è dominata dello spazio centrale, con forma di rettangolo, sopra di lui trovandosi la torre.  

            Sembra essere una copia in miniatura della Chiesa San Geremia di Venezia (di antica fondazione), dove si trovano le reliquie di Santa Lucia.

            L’iconostasi è di una richezza vegetale e di una simbolistica ineguagliabile, essendo quasi unica nell’architettura di Brâncoveanu.

            Fatta in legno di tiglio e rivestita d’oro, questa opera d’arte respira la raffinatezza del broccato veneziano.

            La pittura, ricordando di Palma il Giovane e di Schiavoni, è di una magnificenza e di una solennità rinascentista, avendo, accanto alle scenate religiose, anche una galleria di ritratti delle famiglie di Brâncoveanu, Basarab e Cantacuzino.

            Tutto il complesso impone per il fasto, questa Chiesa Principesca essendo modelo per lo stile di Brâncoveanu, tanto fresco e pieghevole allo stesso tempo, ma anche tanto elegante, che abbiamo la convinzione che un simile stile, una simile unione di veneziano e di ellenico non sarebbe stato possibile che qui, sotto le montagne asperse di rugiada, nei Carpati.

            Nell’ambiente della grande laura di Hurezi si trova ancora il Palazzo Principesco (1693 – 1697), le Case della Principessa Maria Brâncoveanu, l’Oratorio (1696 – 1697), la Chiesa Ospedale (1696 – 1697), gli Eremi San Ştefan, San Ioan, e i Santi Apostoli, tutti costruiti con amore e modestia, come non sono costruiti in pietre fredde e di marmo, ma di lastre sottili di fiore bianco, di sambuco, che  trema mentre traboccand nelle acque azzurre del cielo...

            Sotto le Case della Principessa e sotto il Palazzo Principesco - è sempre la traspirazione  delle calde mani dei mastri veneziani - hanno lasciato , al fresco, i dolci vini rosso-rubino a sognare sotto volte di Rialto o di Sospiri.

            Tutte queste belle costruzioni intrecciano il tradizionale con il barocco e con l’orientale bisantino-veneziano, ricordandoci di quello „spirito rinascentista” che caratterizza pienamente lo stile di Brâncoveanu, cospicuo per l’ equilibrio, simmetria e solennità.

            Dando la libertà sconfinata all’occhio, per prendere nell’area dello sguardo caldo tutto quanto ha dato il Signore al Principe Brâncoveanu da tutto ciò che è effimero, tanto meglio capiremo come è stata profonda l’influenza bisantino-veneziana in questo spazio della doina e della lagrima verde, di cicuta, ma sopratutto come è restata tutto il tempo vivente il desiderio di questo popolo daco-romano di vivere in libertà e nelle sfere di luce dolce.

            Guardando tutto ciò che è stato ingegnosamente costruito, alle lettere sante della „Bibbia di Bucarest” (tradotta per la preoccupazione e per la spesa di Brâncoveanu), ma anche alla grande laura di Hurezi, il pensiero ti porta ai tempi quando al nostro popolo è stato difficile superare tanti vortici, eppure vincere.

            Andando verso Hurezi, verso le montagne, un estate, verso la più bella costruzione del nord dell’Oltenia, sotto le foglie dei noci verdi gocciando dei silenzi, il passo diviene subito timido, vacillante, e l’occhio scivola sulle dolci colline e sulle valli con rose selvatiche, perdute una volta dalle Principesse di Brâncoveanu, quello ucciso per la fede, per la lingua e per il Paese, lontano, sulle rive del Bosfor.

            Di là di Hurezi non c’è più niente che potesse ricordarci della decapitazione. Solo le montagne, le montagne sfidando quel regno velenoso vicino al Mare.

            E delle grandi aquile, di luce, rotando sulla laura di Brâncoveanu!...

            Perché  diceva bene lo storico e l’archeologo Vasile Pârvan, il discepolo di Iorga e il fondatore della Scuola Romena di Roma, riferendosi a questo popolo, martire:

            „Spiega le ali, anima della mia nazione, batti con loro fortemente e ampiamente l’aria del mondo di giù e spicca il volo come un’aquila verso i paesi chiari e puliti!”*

            In altre parole, cerca le tue origini romane! Sii coraggioso e degno, come era stato anche Constantin Brâncoveanu, allora, il 15 agosto 1714, quando, grazie al suo sacrificio e dei suoi figli, ha fatto trionfare la cristianità.

            Quando dopo la crocifissione del nostro Signore Gesù Cristo, mentre si sbatteva ancora sulla Santa Croce nei dolori spaventevoli, il cielo è diventato scuro, essendo seguito da un terremoto, allo stesso modo sono successe le cose anche dopo che il Principe valacco dell’oro, Constantin Brâncoveanu, è stato decapitato, la sua testa e quelle dei suoi figli essendo messe, dai turchi, nelle lance lunghe, con le quali i pagani correvano gridando e ridendo nelle piccole strade di Constantinopole, la splendente capitale dell’Est dell’Impero romano.

            Lui, questo rinascentista del Fiume di Giù, del nebbioso Danubio, sopra il quale nel 105 d. Cr. erano passate le legioni romane di Traian, aveva l’origine materna, nei basilei bizantini, che avevano fondato tante e tante colonie sulle rive del Ponte Euxin, del Mediterraneo e dell’ Adriatico.

            Venezia stessa, potremo dire, che „è stata durante dei secoli interri una provincia bizantina.”*

            „Il bizantinismo, diceva Iorga, è visibile anche oggi, nei più gloriosi monumenti, come nelle più vecchie tradizioni.”*

            Constantin-voivoda Brâncoveanu sapeva molto bene questa cosa, che non dobbiamo meravigliarci perché le sue legate con Venezia sono state così durabili e così affettuose, cominciando proprio nel 1680, quando mandava 200.000 zecchini a Nicolae Carraioni, per deporgli a Zecca di Venezia, per esserli utili nei tempi di ristrettezza, cioè di traboccamenti dell’oscurità turca sul Paese.

            Ma Brâncoveanu non ha avuto solo la cura della sua famiglia, ma ha desiderato lasciare dopo di lui delle belle mura, come non aveva avuto finora la Valacchia.

            Proprio per questo, lì, a Venezia (in questa città unica per la sua bellezza), Constantin Brâncoveanu „mandava lui stesso dei giovani per studiare la pittura e la scultura – ciò che possiamo vedere bene nei magnifici monumenti del suo regno.”*

            Così si spiega l’ influenza veneziana nella scultura brâncovena, nelle forme dolci delle ogive delle finestre, nella meticolosità delle tagliature in legno e in pietra, nella dolce meraviglia dei paletti tanto freschi.

            Partendo solo di là, abbiamo la convinzione che la grande laura di Hurezi, accanto ai giovani borsisti mandati da Constantin Brâncoveanu a studiare le Arti a Venezia, hanno lavorato anche degli scultori e dei pittori veneziani portati, forse, dello stesso Del Chiaro, il segretario veneziano del Principe valacco.

            Daltronde, Constantin Brâncoveanu faceva spesso la spesa per il Principato, per le nozze delle sue figlie e per la sua casa (come in altri tempi, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul o Vasile Lupu) a Venezia, da dove il suo delegato per le spese, Mano Apostolu, gli portava delle sete di Cina, dei tappeti di Buhara, del broccato, degli specchi veneziani, delle lampadine in argento, dei candelabri, delle campane e delle aromi, dei calici d’oro, e dei vasi d’oro, delle fibbie d’argento...

            Tra i suoi agenti veneziani (Nicolae Caragiani e Mano Apostolu) „Constantin-voivoda ha fatto quei legami con Ascanio Giustiniani. (in 1703, n.n.)”*

            E nemmeno più tardi, quando il suo corpo è stato portato alla riva dai pescatori cristiani di Bosfor e interrato, poi, in segreto, ma secondo i riti cristiani alla Chiesa San Gheorghe Nou di Bucarest, e dopo che la sua Principessa, Maria Brâncoveanu, è venuta dall’esilio da Kutia (Batumi), delle parti di Caucaso, il suo ricordo non è morto, perché ecco che cose ne dice il grande storico N. Iorga:

            „Più tardi, Marica, la vedova del Principe martire, ha provato, tramite il suo messaggero, Gheorghe di Trapezunt, dopo prolungate insistenze, portare ritirare da Zecca di Venezia, con tutta l’interdizione del Sultano, le somme - più di 200.000 zecchini che suo marito, durante molti anni, li aveva deposti lì. Loro furono mantenute per il loro nipote, che era minore, del defunto Constantin.”*

            La sua inquieta Principessa aveva fondato (come Brâncoveanu) il Monastero Jitianu vicino a Craiova, ma anche il Monastero Surpate e la Chiesa Santa Paraschiva di Târgovişte, „dove si vede anche la sua tomba, con una inscrizione commovente”*, certamente tagliata in pietra da uno dei mastri veneziani portati prima dal suo marito, o da uno dei borsisti mandati da Brâncoveanu a studiare all’Accademia delle Arti di Venezia.     

            „Il Principe dell’oro (Altân-Bei, come lo chiamavano i turchi) è stato fascinato dalla bellezza di Venezia, come glielo aveva dipinto il suo segretario Del Chiaro, ma anche i suoi messaggeri a Venezia, così che abbiamo la convinzione che la Chiesa Metropolitana di Bucarest, „fatta in uno stile elegante”*, è stata essa stessa costruita dai mastri veneziani, come, probabilmente, anche „la bela bara in metallo, battuta con il martello, dove si riposano, a Bistriţa, le ossa di San Grigorie Decapolitul”*, portate in Valacchia dal grande boiaro di Oltenia Barbu Craiovescu, il fondatore del Monastero Bistriţa, di Vâlcea.

            Da lontano, pero, brilla per sempre „il miracolo fatto dai mastri di Brâncoveanu”, cioè il Monastero Hurezi, su cui il grande storico e patriota N. Iorga diceva con ammirazione:

            „La bellezza di Hurez consiste non solo nella perfezione delle linee, ma anche nella bellezza della pittura, mantenuta fino ad oggi, e nelle tagliature, meravigliose, che decorano le porte e le finestre, e, inoltre queste, le colonne. Perché le colonne dell’atrio e della casa degli abati, dalla foresteria e delle altre parti della chiesa sono le più importanti opere di scultura che la nostra arte vecchia può mostrare.”*

            Che il „Principe dell’oro” aveva amato, veramente, l’arte e la cultura di Venezia, non c’è nessun dubbio, dal momento che la „Bibbia di Bucarest”, stampata con lettere piccole e fini, veneziani, era apparsa dal suo desiderio e sulle sue spese, appoggiando così  suo zio, il siniscalco Constantin Cantacuzino, l’erudito con studi fatti a Padova e Venezia, la cui contribuzione allo sviluppo della cultura romena è stata notevole.

            Constantin Brâncoveanu ha amato tanto i veneziani e la loro fiera Repubblica aristocratica, che ha desiderato dormire l’eterno sonno al Monastero Hurezi, in tomba di marmo di Carrara, e sopra di lui, sulla lastra, ha fatto tagliare delle foglie affilate e dei fiori, e anche la tagliatura sottile, veneziana, fatta, certamente, dai mastri veneziani, così che anche aldilà di questo mondo possa sentire l’odore dolce delle  dondolate ondate verdastre dell’Adriatico; sentire la chiamata delle lontananze, delle isole con melagrani e fichi, con bianchi fiori di limone e con oleandri ardenti, rispecchiando la loro timidità nella luce del Mediterraneo.

            Di là delle sue ricchezze, nei molti anni del suo regno, del capitombolo della sua testa e dei suoi figli sulle rive di Bosfor, resta la nostalgia senza limite per il popolo romeno, per la cristianità e per tutto ciò che significa bellezza sotto il cielo, per i legami di sangue con i basilei di Constantinopole, e con i nostri fratelli, i legionari romani, con i veneziani, appassionati  d’oro come lui, ma sognatori, perché, qualsiasi cosa si direbbe, Constantin Brâncoveanu resta, per l’eternità, un sognatore e un affettuoso rinascentista, che ha fatto dalla Valacchia un vero giardino, una sorta di Ghetsimani, perché i pagani l’hanno sacrificato come un Cristo valacco! 

            E abbiamo provato anche noi, i romeni, di carezzare i colori dell’arcobaleno, che si piegava sulle lagune di Venezia; abbiamo provato, ugualmente, cesellare delle parole fine, „veneziane”, nella luce calma e dolce della „Bibbia”, e abbiamo provato ancora di essere più vicini alla brezza del cielo e delle flessioni verdastre delle acque d’Adriatico, anche se l’abbiamo fatto molto più tardi che voi, Signori Veneziani, come diceva N. Iorga:

            „Noi che siamo sviluppati più tardi che Venezia, ed era naturale, come alcuni che eravamo raccolti nelle montagne, nelle paludi e nelle foreste selvagge, quando loro erano in contatto con il Mare; un angolo di golfo lontano come Venezia poteva ricevere dunque subito le influenze della cultura del Bisanzio e delle regioni più illuminate del Levante dell’Europa, quando noi siamo stati posati in un luogo sfortunato, dai più vecchi tempi.”*

            O, fratelli miei, non avete saputo mai come siete stati pressi dal cuore del mio popolo, dai principi appassionati dalla cultura alta (Ştefan cel Mare, Neagoe Basarab, Alexandru Lăpuşneanu, Matei Basarab, Vasile Lupu, Petru Şchiopu, e sopratutto Constantin Brâncoveanu), avendo la nostalgia delle lontananze, della nostra origine daco-romana e appoggiandoci  con l’anima sulla vostra Repubblica; sognando a lei, come il più asettato uomo sogna delle limpide e fresche fonti...

Questo amore per il Signore ha menato al sacrificio della famiglia di Brâncoveanu, del siniscalco Constantin Cantacuzino e del figlio di questo, Ştefan-voivoda (1714-1716), e più tardi, per lo stesso amore e per la stessa grande passione per il Paese è stato scalpato e fucilato (in 1940) persino N. Iorga, quello che, ammirandovi anche dal suo primo viaggio in Italia, il 15 aprile 1890, aveva detto con tanta sincerità e amore:

            „Venezia, la vera Venezia, storica e popolare, mi ha avvolto, mi ha preso, mi ha ritenuto e penetrato in totalità, per mesi e giornate, che erano fisicamente, per i miei occhi, per tutta la mia creatura, non solo per l’anima allegra della scoperta giornaliera, una felicità.”*      

            Se G. Călinescu credeva con forza che „la lingua deve essere un’icona della romanità”, N. Iorga (quello che aveva intenzionato di scrivere una „Storia del mondo”) sapeva che „la vita di ogni popolo è in collegamento stretto con la terra dove abita. Questa terra, per la sua maniera di presentarsi, per i mezzi di sussistenza che dà all’uomo, influisce fortemente il suo sviluppo.”*

            E vi ha amati, Signori Veneziani, perchè il grande e infelice storico sapeva, come nessun altro (forse all’eccezione di Vasile Pârvan, il suo discepolo), che noi, i romeni, abbiamo le origini da voi; che abbiamo la stessa origine e che abbiamo preso la lingua e la civiltà da voi, e anche 2000 anni fa, dal tempo del migliore e felice imperatore, Marcus Ulpius Traianus, il conquistatore della Dacia, persona di alta qualità e giusto, uomo noto, che, alla sua volta, ha amato la nuova provincia dell’Oriente del Grande Imperio Romano, portando qui, in Dacia, quella infusione di serenità e di saggezza mediterranea, quella dignità e onestà romana, quello spirito nobile, che può trasformare le tenebre della vita dacica in oasi di verdura latina.

            Ecco che diceva N. Iorga sull’Imperatore Traian, con ammirazione ed, evidentemente, con fierezza:

            „Ma Traian non voleva solamente assicurare Dacia, come la vicina Moesia, solo fare delle strade nuove o migliorare le vecchie, costruire delle città o delle cittadelle di guardia in tutte le parti in pericolo; lui aveva uno scopo ancora più grande: voleva, che anche i grandi generali e uomini di Stato del passato di Roma, fondino in queste parti la vita romana stessa.

            ...dai Traci dacichi, che solo ora erano toccati dalla civiltà romana, voleva creare un nuovo popolo romano dell’Oriente.

            Per fare smettere la vecchia vita di pastorizia e dei villaggi solitari, come gli eterni furti, per imbrigliare e istruire i barbari che cosa significa una nuova vita, lui chiamava da tutto il mondo dei borghigiani, degli uomini abituati a vivere in città, a fare negozio e a praticare dei mestieri, ma anche a lavorare meglio la terra, e li posò anche nella Moesia, ma sopratutto nella Dacia.

            A questi nuovi abitanti si sono aggiunti dei veterani, che uscivano dall’esercito per motivi di età e, sposati con donne native, stanno nei villaggi vicini ai campi della Dacia.”*

            „Così si fondava un nuovo stato delle cose. Nelle nuove città ( nuove, n.n.) erano dei bagni, dei mercati, dei tempi, dei luoghi dove si faceva giustizia.  

            Gli abitanti si chiamavano Romani, perché facevano parte dell’Imperio Romano e, cominciando con l’imperatore Caracalla, erano cittadini romani, qualunque sia stata la loro origine nazionale.

            Tutti parlavano la lingua latina del popolo, cambiandola secondo la lingua con la quale erano abituati a casa, loro e i loro genitori; ma alcuni erano Italiani, molto pochi, gli altri Asiatici o Traci romanizzati e altre nazioni.”*

            „Succedeva che i contadini daci, che venivano nella città, alla fiera e che avevano tutto il tempo a fare con uomini che parlavano la lingua latina, imparavano questa lingua, che poi la parlavano, cambiandola secondo la maniera in cui erano abituati a parlare la loro lingua dacica. I nuovi Daci impararono il latino dai vecchi, e quando, più tardi i Sarmati, i Vandali, i Goti entrarono in alcune parti della provincia, dopo che sono stati anche loro molto tempo ai confini e avevano imparato un po’ il latino, la lingua attraverso la quale potevano capire, fu solo la lingua latina del popolo, come l’avevano cambiata i Daci.

            Così cominciò formarsi anche il popolo romeno e la nostra lingua romena, benché siano passati dei secoli a perfezionarsi, sia l’uno che l’altra.”*

            E come non amarti, Venezia, terra latina, nave bianca, di fiori di acacia, scivolando sognatrice sulle setacee e verdastre acque dell’Adriatico, quando sin dal 1890, vedendoti cullando i tuoi palazzi, come d’estate i papaveri, nei campi di grano, è stato affascinato dal mondo di ombre e di sussurri, dal silenzio misterioso e dai passeggeri fantasmi, che sembra dire con meraviglia e timidità,:

            „Venezia è l’unica città situata vicino al Mare, dove il Mare è dappertutto, dove il Mare è insieme a te, è abituato con te; ti cerca, ti aspetta; non ti spaventa e non ti meraviglia, ma lo hai alla portata di mano; lui ti parla, ti mormora di tanto in tanto, confusamente, e pure tanto chiaramente.

            Gioca di scaltrezza e affettuosamente con te, diventando chiaro in certe ore, in altre, pero nascondendosi, per affascinarti.

            E questa magia della solidarietà incessante con le acque cambiante è uno, e il più noto, dei segreti della bella Venezia per ciò che riguarda la natura: coabiti con lei, sei sotto la stessa copertura di cielo con lei; siete a casa insieme. E ugualmente stranieri, tu e lei: venuti con la stessa nostalgia senza limite, fermati un attimo con lo stesso amore e pietà, fino a che te ne vai con la stessa decisione di rivederla, come le acque che l’Adriatico manda e richiama.

            Vuoi nasconderti da lui, ma non puoi: lui ti segue dappertutto, e vivi attraverso lui, come lui, il Mare, come è lì, vive tra gli uomini che sono lì, tra le loro opere che si vedono, tra le loro opere che si ricordano.

            In nessuna parte non si affratellano questi due elementi, più turbi e più sereni al mondo: l’acqua viva e l’anima umana.

            Qui il mare diventa più piccolo, così come fa  l’uomo, più calmo, come l’uomo gli chiederebbe di essere; lui parla all’orecchio di ciascuno, ha delle carezze per ogni guancia. Da nessuna parte non scende l’idolo fino a che cosa siamo noi, fino a quel poco che siamo noi, come qui.”*

            Ma verso di voi, Signori Veneziani, si sono avviati, sin dai tempi antichi, non solo gli occhi  che sono giudici del cuore, la nostalgia da dentro di lui, ma anche l’occhio della ragione invidioso e teso nella meraviglia e nello spavento dell’Imperio Bisantino, passando delle inquietudini amare, verso il 1394, quando vi ha chiesto di dargli un ultimo prestito in zecchini, „dicendo che è capace di dare in pegno La Sacra Sindone del Redentore”* che anche oggi si trova sulla terra italiana, nella Cattedrale di Torino. 

            Era nell’anno in cui la nebbia ardente dei pagani urtava con tutte le forze, nelle alte mura della città di Constantinopole, ma anche nel paese del Danubio di Giù, di Mircea cel Bătrân (Mircea il Vecchio), a Rovine, dove Baiazid Ildârâm si è coperto di vergogna, immergendosi presto nelle paludi, così come, un po’ più tardi, si è affondato fino al collo nell’umiltà della gabbia di ferro in cui lo ha chiuso Timur Lenk, trascinandolo nello scalpitio dei cavalli verso lontane Asie, verso la morte.

            Ma tu, Venezia fiera, costruzione di gigli e di nevicata di fiori degli albicocchi, sorridevi alle lontananze, ai mari, essendo amica dell’Elada e delle sue isole, con gli idoli uscendo dalle onde, sciarpe rosse svolazzando sui mondi ...

            Perché tu, Venezia eterna, avevi un principe, un doge famoso, da un’ illustre famiglia aristocratica, che, al tempo adeguato o sopratutto, “in giorni di festa usciva con tutto il fasto, in mezzo alle più note famiglie di Venezia, che quasi lo portavano in alto, come era portato, nelle strade di Constantinopole, l’Imperatore Bisantino, o come le reliquie di un santo; alla riva aspettava la sua famosa gondola dorata, il “Centauro”, dove saliva con tutto ciò che Venezia aveva di più famoso, per ricevere un potentato straniero, per accogliere una flotta vittoriosa, per gettare nel mare quell’annello per cui si rappresentava simbolicamente il suo fidanzamento con le onde dell’Adriatico.

            Era ancora, certamente, qualcosa di santo nella persona del doge, sopratutto per il popolo.”*

            Infatti, abbiamo la convinzione che voi, i Veneziani, sapevate meglio di tutti gli altri popoli di rallegrarvi delle festività in onore della uscita del Doge nella Piazza San Marco e del suo viaggio di piacere sul Canal Grande, da dove, una volta, fu partito verso la lontana Cina anche il vestito Marco Polo.

            E come non essere fieri, Signori Veneziani, quando tra di voi vivevano delle famiglie illustri: Gradenigo, Cornaro, Nani, Morosini, Foscari, Soranzo, Pisani, Loredano, Celsi, che avevano costruito i più bei palazzi, sin dal Duecento: il Palazzo Ducale (finito verso 1380-1400, dove si trovano le pitture di Giotto, Tintoretto, Veronese, Tiziano), dei palazzi gotici: Palazzo Foscari e Ca’ d’Oro, del Quattrocento, o dei palazzi rinascentisti: Vendramin-Calergi (il Cinquecento), con finestre in ogiva e con frontespizi gotici, ricchi, stuzzicando l’invidia di Genova, la vostra rivale, che avete vinto, nel Trecento, quando avete annesso Verona, Padova e Ravenna, occupando anche l’isola Corfù, non dimenticando mai che voi, i Veneziani, avete conquistato una volta, nel 1204, il Constantinopoli, lottando di fronte ai crociati occidentali.

            E poi, potreste dimenticare che sotto il cielo di un azzurro tanto fragile, hanno portato i loro pensieri e i loro passi di angeli dei colori caldi e calmi, nelle strette e fresche stradelle, sul Ponte Rialto o dei Sospiri, sulle rive con le ondeggiante, le verdi acque, i pittori che non avrebbero potuto trovarsi il giusto posto in nessuna città del mondo: Bellini (Giovanni e Gentile), Vivarini, Veronese, Tiepolo, Tizian, Tintoretto, Carpaccio, Giotto, Iacopo Palma, Lorenzo Lotto, Giorgione; che l’ingegnere e lo sculttore Sansovino, il più grande architetto del XVI secolo ha rinnovato quasi tutta la città, costruendo nella vostra famosa Repubblica numerosi palazzi:

1.      Il palazzo di Giovanni Delfini, sul Canal Grande, vicino alla Riva del Ferro (per 30.000 zecchini)

2.      Il palazzo di Leonardo Moro, a San Girolamo

3.      Un vero castello di Luigi di Garzoni, al Ponte Corale

4.      Il palazzo di Giorgio Cornaro (il più bello d’Italia)

5.      Scuola della Misericordia (il più splendido edificio d’Italia)

6.      Il monastero San Francesco della Vigna

7.      La chiesa San Spirito (nelle lagune)

8.      Il frontespizio di San Gimignano e quello di San Giuliano

9.      La tomba del Doge Venier, della Chiesa San Salvador

10.  Le volte del Rialto

11.   La Madonna (scultura in marmo) sulle Porte di San Marco (come quella dell’Arsenale)

12.  La porta di bronzo della Sagrestia, e molte, molte altre, dopo di cui, a 90 anni (in 1570) è andato a riposarsi a San Gimignano.

   O potreste dimenticare Carlo Goldoni, il vostro compatriota ( come il pittore Tintoretto, d’altronde), avvocato, il figlio di un famoso medico, che nelle sue commedie ( La vedova scaltra, Il bugiardo, La locandiera, I rusteghi) ha sorpreso tanto bene la vostra maniera di essere, la serenità e la dolcezza del vostro cuore allegro, avviati sempre verso la bellezza, verso il sogno...

  Oppure come potreste dimenticare Marino Sanudo, e i suoi „Giornali” e la sua opera „Le vite dei Dogi”, scritta in dialetto veneziano, o il grande poeta Francesco Petrarca, che avete ricevuto in trionfo nella vostra Repubblica, dove ha tanto amato vivere,  ricercare la cultura antica e scrivere quasi tutte le sue opere in latino, le altre in italiano, come „I trionfi”, dedicate al suo amore „in vita e in morte”, Laura de Noves?!

Memorabile per voi resta anche il nome dell’erudito Aldo Manuzio, quello che, nel 1490, fondava la prima grande Accademia veneziana, ma anche il nome del cardinale Bessarione, quello che ha messo le basi della Biblioteca Marciana, la biblioteca del padrone della vostra città e del vostro cuore - San Marco.

Delle navi, delle navi solcando le lontananze, i tempi, gli anni!... Veneziani, eterni viaggiatori verso le rive del Don, a Tana, verso i tartari, o nel tempo di Dobrotici (il padrone di Dobrogea), cercando del grano alle rive del Danubio, dove i vostri zecchini passavano nelle cintole dei valacchi, la vostra fama non sparirà mai, anche se, nel 1797, la bandiera di San Marco (l’Evangelista) è scesa per l’eternità, la vostra Venezia tremando tristemente sotto il generale Bonaparte.

Dov’è il vestito di ermellino (dipinto di Veronese), che portavano i tuoi sovrani, i dogi, che per 500 anni (700-1200 d. Cristo) hanno dipenduto solo dall’Imperatore, essendo parente con questo?!

Dov’è lo scettro?! Dov’è il Leone di San Marco, il padrone della Repubblica, appoggiando le sue zampe sul globo terrestre, il leone ch’era più forte di tutte le magistrature riunite?

Sono sparite tutte queste?! Sono sparite la grandiosità e la fama di quei tempi?!

Giammai, Signori Veneziani, perché questo splendore è ancora vivo, essendo una benedizione celeste, perché il Signore vi ha amato più che qualsiasi altro popolo.

Solo ai vostri piedi ha messo il Mare con le sue onde  di dolce cicuta e di verde assenzio; solo da voi „l’aria è assolutamente chiara e amichevole, di un dolce caldo dell’umidità che ci penetra; le prime campane suonano e l’aria piena di vapori le da una sonorità straordinaria.

Sembra che anche l’aria sia una cupola materiale chiusa, che da un capo all’altro, risuona.”*        

            Così vivendo sotto cieli di turchese in sogno, voi stessi siete restati sereni e sognanti, e noi, i vostri fratelli dell’Oriente, tanto vi abbiamo amati, che lo spazio separatore tra di noi non è stato che un batter d’occhio, di bambino, un’ala tremante di farfalla vibrando, il mattino, nelle vetrate, a Murano e nei giardini Ghetsimani...

Venezia, Venezia! Bella Venezia, come ti hanno amato i voivodi romeni!... Come sei stata vicina al cuore del grande Iorga, che ha scritto tanto bello di te, come forse nessun non ha mai  scritto.

            Ti ha amato, bella Venezia, anche dall’età di 19 anni, quando ti ha visto per la prima volta; poi, per 50 anni, ti ha visto quasi tutti gli anni.

            Vi sentiva così vicini, come solo i fratelli appoggiano il cuore l’uno dall’altro e si danno delle carezze, quando la lagrima ride, sulla guancia, in giù...; come la linfa ondeggia nelle erbe e negli alberi...

            Sin dal 1912, quando ha fondato l’Università Popolare di Vălenii de Munte, dove lui teneva i corsi d’estate sulla storia del popolo romeno, sulla nostra latinità (di sangue e di popolo), ha desiderato che l’Europa non dimentichi mai che la Dacia è stata la provincia la più levantesca del Grande Impero Romano; che viviamo qui, tra il Danubio, il Mare e tra i Carpati, non in ginocchio, e non a fronte bassa, avendo sul collo la terribile ruota dei tartari che non dormono giammai, o il pugnale ottomano con luccichi di serpente  tra delle erbe giovani...

            Ha fatto venire qui, a Vălenii de Munte, degli studenti stranieri, della romanistica, dei professori delle università prestigiose, che hanno imparato il romeno e che hanno tenuto delle conferenze dove sostenevano loro stessi la nostra latinità.

            Poi, come 200 anni fa aveva fatto il segretario del famoso Principe Constantin Brâncoveanu, il veneziano Del Chiaro, scrivendo l’ammirabile descrizione della Valacchia, „Storia delle rivoluzioni della Valacchia”, Iorga ha fatto allo stesso modo, stampando nel 1911, in italiano „La  breve storia dei rumeni”, per fortificare i legami italo-romeni, o tenendo numerose conferenze, riunite sotto il titolo: „Conferenze italiane sulla nazione romena.”

Ancora di più, a Venezia lui cerca dei documenti che attestano i nostri permanenti legami politici, economici e culturali, per 500 anni, e la Biblioteca Marciana di Venezia gli offre abbondantemente dei documenti su Ştefan cel Mare, Alexandru Lăpuşneanu, Neagoe Basarab, Mihai Viteazul, Petru Cercel, Vasile Lupu, Constantin Brâncoveanu, e sul siniscalco Constantin Cantacuzino.

            L’archivio veneziano offre di più al grande storico e patriota romeno, N. Iorga, numerose informazioni riguardanti il legame tra Venezia e il Mar Nero, ma anche sui tormentati e impetuosi anni del regno di Mihai Viteazul.

            É tanto innamorato di Venezia, che, nel 1914, è invitato a Venezia, alle feste del Centenario dell’Ateneo veneziano, il cui  membro corrispondente era da molto tempo; nel 1927 è ’invitato del  Rettore dell’Università di Roma, Giorgio del Vecchio, con il quale stringerà una calda amicizia; lo stesso anno è ricevuto anche dal Papa e dal capo dello Stato italiano; nel 1929 è invitato di nuovo a Venezia del Comitato di storia, per sostenere altre conferenze; nel 1932 è scelto membro dell’Accademia degli Arcadi di Roma, e in 1936 ( 4 anni prima di essere assassinato) è invitato di nuovo a Venezia e a Roma, dove partecipa ai congressi di storia.

            Ma non solo l’erudito giurista Giorgio del Vecchio, il Rettore dell’Università di Roma, gli è stato amico fino alla morte, ma anche altri illustri uomini di cultura di Venezia: lo straordinario giovane filologo poliglotta Tagliavini (che parlava molto bene il romeno), Comnen  (della famiglia dei Basilei di Constantinolpole), che era ministro presso il Vaticano; Nella Collin, la traduttrice della nostra letteratura in italiano; Lupi di Milano, che ha fatto un dizionario romeno-italiano; Cialdea, il futuro storico dell’epoca della Guerra d’Indipendenza; Vera Malajoli e Lide Bartoli, „che si sono legati dalla scuola per le ragazze di Văleni”; Bartoli, il grande romanista di Torino; Bacchi della Lega, l’editore del viaggio del negoziante veneziano dall’ alba del XVII secolo, Tommasso Alberti, per la Moldavia e molti, molti altri, che hanno amato tanto il popolo romeno, perché si sentivano tanto vicini a noi; sentivano „la grande similitudine di temperamento, dei gusti, di attitudine, come se ci fossimo conosciuti da una vita.

Grande e utile opera di avvicinamento spirituale tra due popoli che alla prima conoscenza finiscono per amarsi, tanto più utile, che interessi che non possono essere permanenti ci allontanano nella politica delle alleanze di oggi, senza toccare, fortunatamente, quello che si trova nella coscienza degli intellettuali e nell’ istinto sano delle masse.”*

            „O, gli eruditi, che spiriti buoni!”*

            Infatti, che spiriti buoni avete voi, abitanti della nobile città di Venezia! Voi, i nostri antenati latini, siete i nostri fratelli e  lo resterete in eternità, perché, come diceva Plutarco, parlando dell’amore fraterno, „da tutti i tesori, che i nostri genitori possano lasciare ai bambini, nessuno è più importante di un fratello: è un amico dato dalla natura, un amico che nessuno può sostituire, una volta perduto.”*

            Ma noi, i romeni e gli italiani, non ci siamo perduti, e non ci siamo allontanati, almeno per un periodo, gli uni dagli altri, ma, al contrario, la fraternità tra di noi è divenuta più durabile, più forte, allo stesso tempo con la fondazione dell’Istituto Culturale Romeno di Roma (Accademia di Romania), di Parigi (la Scuola romena di Fontenay-aux-Roses) e di Venezia, quando, il 2 aprile 1930, lo storico N. Iorga inaugurava l’Istituto Storico-Artistico di Venezia (o la „Casa Romena”, come la chiamavano i veneziani), realizzando così un suo sogno che ha avuto per 40 ani.

            Ecco che per le insistenze del grande storico romeno si è realizzato quel ponte di legame tra i nostri popoli, quel „ponte di rugiada tra i fratelli”, rugiada caduta dal cielo, come una benedizione della latinità e delle virtù di questi due grandi popoli.

            Di fatto, sin dal 1928 (80 anni fa!) si sono messe le basi dell’Istituto Culturale Romeno di Venezia, quando il console di quel periodo di Romania, G. B. Bombardella, e Eduard Şerban hanno abbracciato l’idea di Iorga, comprando un appartamento nel Palazzo Correr della Piazza Santa Fosca, dove si trova anche la statua di Paolo Sarpi, „l’intelligente maneggiatore degli argomenti, combattente negli affari diplomatici della Repubblica con la Santa Sede, famoso storico del Concilio di Trento” (XVI secolo).*

            Abbiamo la convinzione che non accidentalmente N. Iorga ha scelto la sede del futuro Istituto Culturale Romeno, e specialmente in un palazzo pieno di storia, che ha appartenuto alla famiglia Correr, questa essendo una delle più nobili famiglie di Venezia del XVI secolo, che ha dato alla Serenissima dieci procuratori, e alla Chiesa Cattolica, un papa, Gregorio XII.

            In quel secolo, XVI, quando ha vissuto l’illustra famiglia Correr, il veneziano Tintoretto dipingeva nel Palazzo dei Dogi i messaggeri persiani che facevano vedere davanti al Doge dei tappeti cari, e Veronese dipingeva (nello stesso Palazzo Ducale, e sempre nel Cinquecento) una regina (in Creta, in Corfù?!), una regina indicibilmente bella e fiera, che simbolizzava la forte e l’ineguagliabile Repubblica Venezia.

            Non è stata accidentale neanche l’estensione dell’Istituto Culturale Romeno, perché, all’inaugurazione (nel 1930) aveva 25 camere comprate con l’aiuto della Banca Nazionale della Romania, del Giornale „Universul”, del Ministero del Commercio e dell’Istituto di Studi Sud-Orientali Europei (persino questo creato da N. Iorga, il 24 gennaio 1924), „che ha sacrificato in questo scopo il bilancio dello Stato per anni ed anni”, come costatava anche il grande storico e uomo politico.

            N. Iorga ha contribuito (come nessun altro) all’avvicinamento, alla comprensione e all’affetto tra i due popoli latini: i romeni e gli italiani.

Il suo sogno eterno è stato che i giovani delle due nazionalità comprendano che sono realmente dei buoni fratelli; che devono conoscersi, amarsi e aiutarsi sopratutto attraverso la cultura.

Proprio perciò l’Istituto Culturale Romeno di Venezia ha avuto sin dall’inizio delle abitazioni per gli studenti, delle sale di studio, un appartamento d’onore, saloni di ricevimento, concerti e conferenze, tutto essendo decorato e ammobiliato con sobrietà ed eleganza, con meravigliosi tappeti romeni, illustrazioni e pitture di alcuni artisti romeni.

            Stando qui, nella fiera e aristocratica Repubblica, impregnandosi dalla sua storia, dallo splendore e dalla grazia dei palazzi, delle basiliche, delle pitture celebri,  stando ondeggianti dalla brezza delle lagune, del rosso dei gerani e degli oleandri sparpagliato nel cielo, nel tramonto, sotto il sonnecchiare di acque verdastre e lascive, i giovani venuti qui per studiare  ritornavano nel Paese portando con loro „un po’ della Venezia” ( come i borsisti di Brâncoveanu), come diceva il grande storico.

E diceva, di più, che „i nostri verranno qui, staranno in queste stanze piene di ricordi, contempleranno dalle larghe finestre la distesa rossa dei tetti e i vasti orizzonti. Poi scenderanno nelle più belle strade del mondo e resteranno per ore davanti alle pietre dove è incarnato il Dio della bellezza eterna. E quando torneranno nella patria, qualcosa di Venezia li accompagnerà.”

            Difatti, l’intenzione del grande storico romeno è stata quella di creare  a Roma  e Venezia una scuola di storici e commentatori di arte ben preparati e buoni conoscitori della cultura italiana, come è stato il reputato professore universitario dottore Ioan-Aurel Pop, storico,  eccellente parlante d’italiano, il vecchio direttore di questo Istituto e  direttore dell’Istituto di Storia di Cluj-Napoca; attraverso la sua prodigiosa attività ha fatto sì che lo spirito romeno sia meglio percepito e meglio apprezzato nello spazio italico tanto caro a noi, i romeni.

            In un periodo di dieci anni, cioè fino alla morte di Iorga, in novembre 1940, „La Casa Romena” di Venezia ha ospitato molti ricercatori romeni, da tutte le discipline del sapere, come, d’altronde, lo fa anche oggi, quando le porte del Palazzo Correr „sono spalancate, per entrare la luce”, come diceva Iorga, all’inaugurazione, nel 1930, d’allora in poi venendo lì quasi tutti gli anni.

            Per lui, Venezia è stata la seconda casa romena, verso la quale i suoi passi si affrettavano come verso la veranda con fucsia dell’infanzia moldava, sapendo che lì l’aspettavano le persone care al suo cuore: i giovani borsisti (ricercatori nell’area della storia), gli appassionati dell’arte, gli studenti italiani in Romanistica, gli amici, le lagune con le setacee acque dell’Adriatico...

            E ti ha amato tanto, aristocratica Venezia, prendendoti con lui anche dopo la morte!

            Perché ecco cosa diceva:

            „E, se mi ricordo di Venezia, come di un amore dimenticato, la vedo così, nel batter dei raggi della luna, con trina d’argento sugli aghi di pietra delle colonnette, con le acque corrugate dell’Adriatico sparse con diamanti di luce, e sento lontano la canzone di Festa, la melodia modulata e calma come una cantata dei lied, come un suono di arpa eolia nei giardini dimenticati di un palazzo incantato dalle vecchie Parce.”*

            Numerosi illustri scolari stranieri sono stati, spesso, ospiti della „Casa Romena”.

Quando Iorga era presente, qui si organizzavano delle conferenze e delle serate culturali; spesso qui si è sistemata un’esposizione permanente d’arte popolare e dei prodotti romeni.

            Dopo un lungo periodo di letargia, dovuta all’irresponsabilità e all’indifferenza di alcuni comunisti, lo spirito di Iorga è risorto, il Palazzo Correr essendo riaperto l’8 maggio 1992, sotto la denominazione d’Istituto Romeno di Cultura e Ricerca Umanistica.

Si è rifatto così „Il ponte di rugiada caduta del cielo”, come una benedizione divina dei due popoli, la vita culturale divenendo  fresca e ardente come nella giovinezza di Iorga.

            Si sono aperte delle esposizioni di arte plastica (alcuni quadri essendo esposti nel Palazzo), si sono organizzati dei concerti, degli spettacoli di teatro, delle conferenze, dei dibattiti, che hanno sorpreso molto bene gli eccellenti  rapporti romeno-italiani, del passato e del presente.

            Di più, si sono messi in valore le personalità che hanno contribuito allo sviluppo di queste relazioni, e i loro lavori, pubblicati in Romania e in Italia. Così ha potuto assicurare un meglio conoscimento reciproco tra i due paesi, e anche una valorizzazione ottima della cultura romena in diverse aree: scientifico, letterario, artistico, alle conferenze e alle manifestazioni culturali iniziate dall’Istituto, partecipando delle personalità note di Venezia, come il famoso poeta Alfio Fiorentino.

            L’Istituto Romeno di Cultura e Ricerca Umanistica  di Venezia è diventato anche un posto di studio, nel senso che sono state iniziate, per gli studenti dell’Università Ca’ Foscari, un corso di lingua e letteratura romena e un altro di cultura e civilità romena.

Così, si realizza un contatto diretto con i valori della cultura veneziana e italiana in genere.

            L’Istituto pubblica due riviste:

           1. L’Annuario - che si propone di promuovere la contribuzione romena e italiana (e non solo) all’approfondimento e all’estensione degli studi romeno-italiani.

2. I Quaderni della Casa Romena di Venezia, dove sono riuniti i testi dei colloqui e dei dibattiti organizzati nella sede dell’Istituto, o le iniziative sostenute dall’Istituto.

                 Una riuscita molto speciale dell’Istituto è stata costituita dall’iniziativa, presa insieme all’Accademia di Romania di Roma, di accogliere dei borsisti postuniversitari per un periodo di due anni.

     Le borse per Venezia hanno il nome di N. Iorga, e quelle per Roma, quello di Vasile Pârvan.

                 Studiando nel cuore della bella Venezia, conoscendo i suoi grandi valori umanistici, propagati dai navigatori veneziani fino nell’India e nel Cina, sulle rive dell’Africa, del Ponte Euxin e del Mediterraneo, i borsisti postuniversitari possono capire meglio che cosa ha significato la nobile e l’aristocratica Repubblica per tanti e tanti popoli, ma sopratutto per noi, i romeni, i loro fratelli per natura e per lingua.

                 E non è a caso che N. Iorga diceva:

                 „Venezia... ha conquistato i porti e tutta la regione della riva e ha fatto sì che fino ad oggi nelle città  sparse su questa riva orientale del Mar Adriatico si parli il dialetto italiano dei Veneziani più che la vecchia lingua degli abitanti.”*

                 Si vede che il saggio imperatore dei giudei, Solomon, il figlio di David, aveva ragione quando diceva nelle sue „Paraboli” che „la lingua dei saggi risuona della scienza”, perchè tu, bella Venezia, per la tua propria lingua hai fatto che i mari del mondo portino verso te dei zecchini, molti zecchini, e dei calici d’oro pieni di saggezza e con numerose bellezze e aromi, con caldi colori inondati dalla luce frale, delicata, che le mani angeliche di Tintoretto, Tizian, Bellini, Vivarini, Carpaccio, Veronese hanno sistemato con timidezza negli splendidi e svelti palazzi, nelle cattedrali del Canal Grande, che anche oggi fanno  rabbrividire per la brezza salmastra, fresca, venendo dalle lagune, come se la luna stessa le desse ondeggiamento...

                 Ma ondeggiamento è in tutto ciò che esiste: sopratutto nel nostro cuore, dei romeni, da noi verso di voi, Signori Veneziani, come le linfe negli alberi, in primavera, quando, delle campane nei cieli, in alti li chiamano.

                 Ci chiama, con voce di radichiella, con gioia di fratello, dei ricordi lontani, sognanti nel sangue, dei tempi romani, che trasaliamo persino agli odori della lingua, alle sue modulazioni, la nostra natura essendo sempre sognatrice...

                 Iorga stesso aveva sognato,  durante una vita d’uomo, che i nostri legami, tra i due popoli fieri, siano per eternità resistenti, fertili, perché è bene essere vicini ai nostri fratelli, come i colori caldi si tirano dalla terra e salgono stupefatti nei fiori; come la luce ci inonda il midollo, cantando su un pesco in fiore, che ha presso la fuga sul mare, lontano... 

                 Questo, perché i romeni fuori dei confini della Romania non dimenticano la loro origine, la vecchiezza, la lingua „come un favo di miele”, tanto dolce e serena, che lo storico e il pubblicista francese Michelet diceva, più di un secolo fa, con stupore e ammirazione allo stesso tempo, che a noi, i romeni, „una lagrima ci trema nella voce e la nostra vita è un sospiro.”

                 E se tremano nell’aria i colori del veneziano Tintoretto, o di Veronese, facendo trasalire tutta la Venezia, come la regina della notte sotto la luna nuova, brillando delle onde nella laguna, ecco che anche noi vi portiamo una carezza, Signori Veneziani!

            E vorremmo che voi sappiate che noi siamo stati aperti verso voi da 500 anni, e saremo aperti verso il mondo, e voi potete vedere come il nostro cuore tremola nel palmo, e la mano di fratello tendiamo verso voi, perché la nostra origine è comune: „Ma Traian non voleva solo assicurare Dacia, come Moesia vicina, fare delle strade nuove o migliorare le vecchie, costruire delle città o delle cittadelle di guardia in tutte le parti in pericolo; lui aveva uno scopo più grande: voleva, che anche i grandi generali e uomini di Stato del passato di Roma, fondino da queste parti la vita romana stessa.”*

            Dovete sapere ancora, Signori Veneziani, che, sin dall’ infanzia, le nostre madri ci hanno cantato nella dolce e melodiosa vostra lingua latina; che nel mio Paese verso il Ponte Euxin, ai piedi delle montagne sentendo la resina e il lampone allegro, in estate, dove i giovani papaveri arpeggiano, nella rugiada, il mattino, nel grano, ondeggiando delle gocce di rugiada; dove le sorgenti scorrono nell’ ombra dei cornioli in fiore giallo, tremando con meraviglia, dei visi di angeli negli specchi dell’acqua vedendo, qui, dunque, più che in altra parte orientale, lo spirito latino è a casa anche di fronte alla conquista romana; che noi, i romeni, siamo un popolo latino, che ha dato alla cultura universale dei nomi di riferimento: Theodor Pallady, Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Negulescu, Emil Cioran, Mariana Nicolescu, Rodica Iliescu, Tristan Tzara, Panait Istrati; che la respirazione della nostra anima romena, la sua  flessione e la sua freschezza sono state dipinte tanto bene da George Enescu e Constantin Brâncuşi, che,  tra gli ondeggiamenti della melodia, rispettivamente delle linee scultturali, hanno elogiato, difatti, „lo spazio ondeggiante romeno di Lucian Blaga (poeta e filosofo della cultura) e, implicitamente, il contadino romeno, quello che ha imparato la cantata e la lingua latina anche dall’ inizio, della primavera della sua infanzia:

                                   „Abu, abu, abuare,

                                   Că mama te-a legănare

                                   Şi din gură ţi-a cântare:

                                   Abu, abu, abuare!”

            Di quei sussulti e vibrazioni della nostra anima, dal fremito calmo o tumultuoso del sangue, dal capitombolo dolce e saggio della nostra pronunzia comune latina, ma sopratutto dai canti natalizi e dagli scongiuri, ma anche dalle ninna nanna, dalle canzoni d’amore, di nostalgia e di tristezza si fa strada quel equilibrio interiore, quell’armonia specifica del mondo antico, pieno di saggezza nella sua semplicità.

            Da noi, dai romeni, tutto nasce dalla canzone e dall’ unione di questo con le stelle di latte fresco di sopra di noi, con l’alito dei venti sottili tra i freschi rami o tra i fiori senza colpa.

            Quando la tua parola è dolce e saggia; quando il sole ride nel tuo cuore di vergine; quando gli oleandri rossi e le fragole si turbano al passeggio del passo languido nei silenziosi sentieri, come potrebbe essere diverso il nostro cuore?

            Lei si fa fontana sorgendo delle luci...

            Circondati dal gran secreto del passaggio, la gente della mia terra, i contadini romeni, si sono appoggiati sui fiori e sulle stagioni, creando delle canzoni e delle danze popolari senza pari; lavorando degli oggetti di uso domestico (di legno e di luto), cucendo e tessendo, sotto la luce delle stelle e della luna, dei campi con fiore fresco; tagliando nel legno delle croci allegre e delle porte imperiali; dipingendo delle uova per la Pasqua, con i colori chiari e caldi dell’ arcobaleno inginocchiato per bere dell’acqua di Danubio; facendo della pittura naif, con uccelli verdi e delle rose canine in fiore, con angeli coprendo le palpebre abbambolate con ali di neve; con rose rosse nelle guance, correndo, la mattina, a piedi nudi, sulle rive del mare, come voi, quando le onde setacee del Adriatico vi chiamano da lui:

            „Il mare, che bussa a tutte le porte, che tocca tutti le mura – perché non esiste nessuna casa che non abbia una comunicazione diretta con lui, siccome non esiste nessuna casa che non esca nell’ una di quelle ammirabile strade strette, perfettamente illuminate la notte, lastricate con pietra d’Istria, anche oggi come nel XVIII secolo, senza granello di polvere, perché non hai da dove portarlo – il Mare che si agita lentamente sotto le finestre di ciascuno, che  manda il suo odore  salmastro verso ogni finestra, tentenna e si tormenta sotto la frusta spietata delle tempeste arrivate delle montagne istriane, non accolgono da nessuna parte nell’invariabilità dei suoi fenomeni che delle cose che loro non sono cambiate più, con tutte le vite che si sono succedute dei secoli e dei secoli nel loro contenuto.”*

             Sempre sentiamo la vostra mancanza, la mancanza dei bianchi palazzi, delle chiese, dei giardini; degli oleandri in fiore, delle lagune calde, inondate di luce; della Piazza San Marco ondeggiata da gigli...

            Resta bella, Venezia fiera, e salute, Signori Veneziani!

            Il ponte di rugiada costruiremo insieme, fratelli insieme ai fratelli, sotto l’universale firmamento azzurro!...

-Fine-

---

[1] N. Iorga. Istoria românilor, Vălenii de Munte, Aşezământul tipografic „Datina    Românească”, 1936, p. 74

[2] N. Iorga. Istoria românilor, Vălenii de Munte, 1936, p.85

[3] N. Iorga. Călătorii peste hotare, Editura „Minerva”, Buc., 1980, p.7

[4] Ibidem

[5] N. Iorga. Istoria românilor, Vălenii de Munte, 1936, p.105

[6] N. Iorga. Cinci conferinţe despre Veneţia (ed. a II-a), Vălenii de Munte, Aşezământul

   tipografic „Datina  Românească”, 1926, p.135-136

[7] N. Iorga. Cinci conferinţe despre Veneţia (ed. a II-a), Vălenii de Munte, Aşezământul

   tipografic „Datina Românească”, 1926, p.136

[8] N. Iorga. Ibidem

[9] N. Iorga. Ibidem, p. 137

[10] N. Iorga. Cinci conferinţe despre Veneţia (ediţia a II-a), Vălenii de Munte, Aşezământul

   tipografic „Datina Românească”, 1926, p.142

[11] N. Iorga. O viaţă de om aşa cum a fost, Edit. Minerva, Buc., 1984, p.514

[12] N. Iorga. Istoria românilor, Vălenii de Munte, 1936, p.143

[13] N. Iorga. Cinci conferinţe despre Veneţia (ediţia a II-a), Vălenii de Munte, Aşezământul

   tipografic „Datina Românească”, 1926, p.137-138

[14] Ibidem, p.138

[15] N. Iorga. Istoria românilor, Vălenii de Munte, 1936, p.143

[16] N. Iorga. Istoria românilor, Vălenii de Munte, 1936, p.140

[17] N. Iorga. Cinci conferinţe despre Veneţia (ediţia a II-a), Vălenii de Munte, Aşezământul

   tipografic „Datina Românească”, 1926, p.137

[18] N. Iorga. Ibidem, p.139

[19] N. Iorga. Ibidem, p.141

[20] N. Iorga. Ibidem, p.147

[21] Publius Ovidius Naso, Tristele, Iarna în ţara geţilor, din Antologia poeziei latine, Ed.

  Albatros, Buc., p.197

[22] Constantin Cantacuzino. Istoria Ţării Româneşti, din vol. „Cronicari munteni”, Editura

  Militară, Buc. 1988, p.15

[23] Ibidem, p.40

[24] Ibidem, p.42

[25] G. Călinescu. Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Minerva, Buc.,

  1988, p. 38

[26] N. Iorga. Istoria românilor, Vălenii de Munte, 1936, p.293

[27] Ibidem, p.10

[28] G. Călinescu. Op. cit., p.63

[29] N. Iorga. O viaţă de om aşa cum a fost, op. cit., p.117

[30] M. Eminescu. Opere alese, Editura pentru literatură, Buc., 1964, p. 198

[31] G. Călinescu. Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Edit. Minerva, Buc. 1988, p. 949

[32] N. Iorga. Cinci conferinţe despre Veneţia, op. cit., p.68

[33] Ibidem, p. 68

[34] Ibidem, p.148

[35] Ibidem, p. 148-149

[36] Ibidem, p. 148-149

[37] N. Iorga. Istoria românilor, op. cit., p. 276

[38] Ibidem, p.276

[39] Ibidem.

[40] N. Iorga. Ibidem, p.283

[41] N. Iorga. Cinci conferinţe despre Veneţia, op. cit. p.72

[42] N. Iorga. O viaţă de om aşa cum a fost, Editura Minerva, Buc., 1984, p. 154-155

[43] G. Călinescu. Istoria literaturii române, op. cit., p. 63

[44] N. Iorga. Istoria românilor, op. cit., p.3

[45] N. Iorga. Istoria românilor, op. cit., p. 23-24

[46] Ibidem, p. 24

[47] Ibidem, p.25

[48] N. Iorga. Cinci conferinţe despre Veneţia, op. cit., p. 9-10

[49] Ibidem, p.56

[50] Ibidem, p. 73-74

[51] Idem, p.205

[52] N. Iorga. O viaţă de om aşa cum a fost, op. cit., p.487

[53] Ibidem, p.178

[54] Dicţionar al bunei -cuviinţe, Edit. Albatros, Buc., 1973, p.140

[55] N. Iorga. Cinci conferinţe despre Veneţia, op. cit., p.107

[56] N. Iorga. Cinci conferinţe despre Veneţia, op. cit., p. 190

[57] N. Iorga. Istoria românilor, op. cit., p.11

[58] N. Iorga, Istoria românilor, op. cit., p. 23

[59] N. Iorga. Cinci conferinţe despre Veneţia (ediţia a II-a), Vălenii de Munte, Aşezământul

   tipografic „Datina Românească”, 1926, p.18

* N.Iorga. Storia dei romeni, Vălenii de Munte, Ente tipografico „Datina Românească”, 1936, p. 74

* N. Iorga. Storia dei Romeni, Vălenii de Munte, 1936, p.85

* N.Iorga. Viaggi all’ estero, Casa editrice “Minerva”, Bucarest, 1980, p.7

*Ibidem

* N. Iorga. Storia dei romeni, Vălenii de Munte, 1936, p.105

*N.Iorga. Cinque conferenze su Venezia (seconda edizione), Vălenii de Munte, Stabilimento tipografico „Datina Românească”, 1926, p.135-136

*N.Iorga. Cinque conferenze dalla Venezia (seconda edizione), Vălenii de Munte, Stabilimento tipografico „Datina Românească”, 1926, p. 136

 *N. Iorga. Ibidem

*N.Iorga. Ibidem, p.137

*N.Iorga. Cinque conferenze su Venezia (seconda edizione), Vălenii de Munte, Stabilimento tipografico „Datina Românească”, 1926,  p.142

*N. Iorga. Una vita di uomo tale come è stata,  Casa editrice “Minerva”,Bucarest, 1984, p.514

*N. Iorga. Storia dei romeni, Vălenii de Munte, 1936, p.143

* N.Iorga. Cinque conferenze su Venezia (seconda edizione), Vălenii de Munte, Stabilimento tipografico „Datina Românească”, 1926, p.137-138

* Ibidem, p.138

*N. Iorga. Storia dei romeni, Vălenii de Munte, 1936, p.143

* N. Iorga. Storia dei romeni, Vălenii de Munte, 1936, p.140

*N.Iorga. Cinque conferenze su Venezia (seconda edizione), Vălenii de Munte, Stabilimento tipografico „Datina Românească”, 1926, p.137

*N. Iorga. Ibidem, p.139

*N. Iorga. Ibidem, p.141

 *N. Iorga. Ibidem, p.147

[61] Publius Ovidius Naso, Tristele, Iarna în ţara geţilor, din Antologia poeziei latine, Ed.

  Albatros, Buc., p.197

*Constantin Cantacuzino. Storia della Valacchia, del volume „Cronisti valacchi”, Casa Editrice Militaria, Buc. 1988, p.15

* Ibidem, p.40

*Ibidem, p.42

*G. Călinescu. Storia della letteratura romena dalle origini fino al presente, Casa Editrice Minerva, Buc., 1988, p.38

* N. Iorga. Storia dei romeni, Vălenii de Munte, 1936, p.293

* Ibidem, p.10

*G. Călinescu. Op. cit., p.63

* N. Iorga. Una vita di uomo tale come è stata,  p.117

[62]M. Eminescu. Opere alese, Editura pentru literatură, Buc., 1964, p. 198

*G. Călinescu. Storia della letteratura romena dalle origini fino al presente, Casa Editrice Minerva, Buc., 1988, p. 949

*N.Iorga. Cinque conferenze su Venezia (seconda edizione), Vălenii de Munte, Stabilimento tipografico „Datina Românească”, 1926, p.68

*Ibidem, p. 68

*Ibidem, p.148

*Ibidem, p. 148-149

* N. Iorga. Storia dei romeni, Vălenii de Munte, 1936, p. 276

*Ibidem, p. 148-149

* N. Iorga. Storia dei romeni, Vălenii de Munte, 1936, p. 276

*Ibidem, p.276

*Ibidem.

*N. Iorga. Ibidem, p.283

*N.Iorga. Cinque conferenze su Venezia (seconda edizione), Vălenii de Munte, Stabilimento tipografico „Datina Românească”, 1926, p.72

* N. Iorga. Una vita di uomo tale come è stata,p. 154-155

*N. Iorga. Storia dei romeni, Vălenii de Munte, 1936, p.3

*N. Iorga. Storia dei romeni, Vălenii de Munte, 1936, p. 23-24

*Ibidem, p. 24

* Ibidem, p.25

*N.Iorga. Cinque conferenze su Venezia (seconda edizione), Vălenii de Munte, Stabilimento tipografico „Datina Românească”, 1926,p. 9-10

*Ibidem, p.56

* Ibidem, p. 73-74

*Idem, p.205

* N. Iorga. Una vita di uomo tale come è stata, p.487

* Ibidem, p.178

*Dizionario della buona creanza, Casa Editrice Albatros, Bucarest, p.140

* N.Iorga. Cinque conferenze su Venezia (seconda edizione), Vălenii de Munte, Stabilimento tipografico „Datina Românească”, 1926, p.107

* N.Iorga. Cinque conferenze su Venezia (seconda edizione), Vălenii de Munte, Stabilimento tipografico „Datina Românească”, 1926, p. 190

*N. Iorga. Storia dei romeni, Vălenii de Munte, 1936, p.11

*N. Iorga. Storia dei romeni, Vălenii de Munte, 1936,  p. 23

* N.Iorga. Cinque conferenze su Venezia (seconda edizione), Vălenii de Munte, Stabilimento tipografico „Datina Românească”, 1926, p.18

De acelaşi autor: