O, veșnicia!...

 

  

Eu știu, de-acum, că nimănui nu-i pasă,

că într-o zi nu voi mai fi pe-acasă;

 

că doar ogorul meu o să m-aștepte,

amirosindu-ți urmele pe trepte...

 

Dar v-ați gândit că fi-veți și voi, poate,

în „Veacu-acesta de singurătate”,

 

în care eu încă trăiesc și scriu?!

O, veșnicia, nesfârșit pustiu!...

 

          

Mă-ntreb

 

Nu mă iubește nimeni, de o vreme,

chiar dacă multora le-am scris poeme;

 

le-am pus în suflet palmieri și brize,

și fremătânda mare, roși balize...

 

Niciunul din aceștia nu mă cată!

Cred că a lumii-s singura erată,

 

încât mă-ntreb: „Pe-aici ce-o fi cu mine?!”

Și vreme trece, și-altă vreme vine!...

 

    

În spital

 

Am fost bolnav, dar n-a trecut să-mi spună

niciun amic, măcar o vorbă bună;

 

că accidentul vascular nu-i groapa,

la care moartea vine de-și ia apa...

 

Doar biet spitalul, albele halate

și trei mesteceni,-n satul meu, Surpate,

 

treceau să-mi spună că mai am eu viață...

O, lume, lume, bâjbâind prin ceață!...

 

  

 

Contemporanilor mei

 

 

 

Nu v-am cerut nimic, să scap de moarte,

ci ajutor, să tipăresc o carte,

 

în care-am scris de viață, de iubire,

sunând, cum clopote de mănăstire,

 

că-n mine ceru-ntreg se face roată;

în ea nu fi-veți, însă, niciodată

 

unii din voi, care mi-ați dat parale,

crezându-mă un cerșetor pe cale...

 

 

                      Citiți mai departe