Masa de piatră din Titești, Țara Loviștei, vatra etnogenezei poporului român

 

                                    Se dedică D-lui Nicușor Daneș,primarul comunei Titești

 

 

 Într-adevăr, faptele și numele bun ale strămoșilor tăi vor rămâne de-a pururi în istoria acestui neam, căci noi ne-am iubit mai presus de orice acest pământ cu izvoare și cetini, cu primăveri și troițe de leandri și de lămâiță; cu buciume ce încă mai sună și-acum, seara, la stână, când stelele cad în fântâni; când roșii mușcate dorm între aburindele pâini; când mama, în somn, și azi mă mângâie, deși ea nu mai este, și nu e, nu e!...

Astfel am văzut eu frumoasa Țară a Loviștei, al cărei nume ne duce cu gândul, evident, la Lytuon/Litovoi, Litua, așa cum era numită Oltenia (vechea Dacie Alutensis, romană, din vremea lui Traian!), ai cărei voievozi dintâi au fost frații Ioan și Litovoi, iar în Țara Loviștei, Basarabii încuscriți (la fel ca și Litovoii macedoneni din Skopje) cu IO RADU NIGRU vv. (voievod) PRIȘTINA 1128, după cum scrie pe inelul-pecete ce-l purta și care s-a găsit la Curtea de Argeș!

Deci, frații Ioan și Litovoi stăpâneau partea dreaptă a Oltului, dar și Hațegul și Amlașul (Mărginimea Sibiului), până la Dunăre, partea stângă a Oltului (Muntenia în cea mai mare parte, cu Capitala la Titești), iar lucrul acesta e atestat din 1204, pe o piatră funerară, existentă și azi la Titești, județul Vâlcea.

Iată acum dinastia BASARABILOR, adică a urmașilor SARABILOR (cei care oficiau cultul religios, Marii Preoți, așa cum, în vremea lui Zamolxe, sec. VI î.Hr. și până în vremea lui Burebista, sec. I î.Hr., acesta din urmă avându-l ca Mare Preot pe Deceneu, cel ce studiase astronomia și teologia în Egipt; asemeni și Zamolxe, împreună cu Pitagora) își trăgea numele de la BASARA, care în limba egipteană înseamnă „vulpe”, căci Marii Preoți se înveșmântau în mantie din blană de vulpe, atunci când oficiau cultul religios ─ cult solar, apolinic.

Cu alte cuvinte, aici, în Țara Loviștei, din spatele Kogaiononului/Masivul Cozia (unde se află acest Munte Sacru al Dacilor), BASARABII au găsit de cuviință să-și ia acest nume de la Marii Preoți Daci, căci aici, la Cozia, se află și azi peștera în care, spre bătrânețe, a trăit Zamolxe (în ea și murind), dar și locul celei de-a doua peșteri (la 8-10 m. distanță una de alta, marcată cu un bolovan ovoidal, foarte mare), în care presupun că a fost îngropat Deceneu!

            Iată, acum, dinastia BASARABILOR, care s-a încuscrit cu cei din dinastia lui IO RADU NIGRU vv. PRIȘTINA 128:

                         Citiți mai departe

Homer, despre cauconi și ciconi ¬ strămoșii noștri de baștină

 

Moto: Este bine chiar dușmanilor să te adresezi cu cuvinte frumoase.

Publius Syrus ¬ Sentințe

 

            Ce poate, oare, să fie mai dulce și mai sfânt pe pământ, decât frăția de sânge, de grai și de cânt, când șuieră-n inimi vifornițe albastre și-auzi cum izvoarele cură; când știi că rude ne sunt toate-ale noastre, chiar și doina legănându-se-n gură, căci anii-milenii peste Carpați se lăsară, ca roua peste verzile cetini, ca-n veci miresmele să rămână ca-n vară, când pragul casei ni-l calcă prieteni veniți din Troia, Byzanț și Megara: în dreapta, Icoana Fecioarei Maria; cu pletele-n vânt, tremurându-le nara, auzind în cer ciocârlia...

Și-atunci, știind din cine se trag, din kauconi, din ciconi, amintindu-și de tot ce li-e drag, somn lin i-o cuprinde-n poieni...

            Astfel am înțeles eu acest neam românesc, cu cea mai mare vechime din Europa, din care a izvorât civilizația Greciei antice și-a lumii întregi, căci frăția ce ne-a legat de mai bine de  patru milenii, e eceeași și-acum, aici, între Carpați și Byzanț, încât dreptate îi dăm excepționalului scriitor Nikolai Gogol, care, în cartea sa „Taras Bulba”, spunea:

            „Nu este legătură mai sfântă decât aceea a fraternității”.

            Dar, cu mai bine de 2800 de ani înaintea lui Gogol, cel care a remarcat frăția neamului nostru traco-get a fost Homer, cel dintâi și cel mai mare poet al acestei lumi (și istoric, am putea spune), despre care istoricul bulgar Hristo Danov ne spune cu uimire, parcă:

            „Cele mai timpurii date autentice asupra triburilor din această regiune (din Thracia; din Carpați până-n vechea Negară și Byzantion, n.n.) provin de la Homer. Credem că nu vom greși dacă amintim în același timp pe sinti (Sintoi) și ciconi. Sinții sunt menționați în primul cânt al „Iliadei”, Homer prezentându-i, după cât se pare, drept cea mai veche populație a Insulei Lemnos”.

            (Hristo Danov ¬ Tracia antică, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1976, p. 118)

 

sau:

            ”Amănunte clare, păstrate la autorii mai târzii și în primul rând la Strabon, arată limpede că sintii (Sintoi) au rămas un anumit timp în Tracia de sud-est, unde sunt amintiți împreună cu triburi trace (sai [daii, dacii, n.n.]),  sapeii [sau sapoi/saii/sacii/dacii ¬ trib nord-iranian emigrat spre vest la începutul mileniului al II-lea, î.Hr., cf. Lui V. Pârvan, n.n.] și alții)”.

(Hristo Danov ¬ Op. cit., p. 118)

 

            Dar iată ce ne spune Homer despre sintieni (ramură a sacilor/dacilor), în „Iliada”:

  Citiți mai departe

Burebista și inscripția de la Mesambria

 

         Încă de la început, trebuie să atragem atenția cititorului, că vechea Mesambria (azi, Nesebăr, la Nord de Golful Burgas, din actuala Bulgarie) a fost o colonie grecească, fondată în jurul anului 520 î.Hr. de către grecii din Calcedon, care au fost ajutați de cei din vechea Megară și din Byzantion, ori acest lucru ne face să credem că de la Dunărea de Jos, până unde avea să se ridice cea mai veche biserică, Biserica Blacherne/Vlaherne (adică a Vlahilor) a strămoșilor noștri geto-vlahi sud-dunăreni, se vorbea aceeași limbă ─ respectiv traco-geta!

 

            Astfel, nu e de mirare de ce în inscripția din Mesambria întâlnim cuvinte care se păstrează și azi în fondul lexical principal al limbii romane, ceea ce deosebește, fără tăgadă, că originea limbii române actuale nu trebuie căutată în spațiul latin, ci exact în spațiul nord și sud-dunărean, ce se întindea, într-adevăr, nu doar din sudul Dunării până-n vecgea Megară, ci chiar dincolo de Bosfor, în NV Asiei Mici, până-n Troada, în a cărei câmpie se afla vestita Troie, la care (după cum aflăm din ,,Iliada” lui Homer) a venit în ajutor (în timpul Războiului Troian, sec. XII î.Hr.) nu doar tracii, ci și ciconii, adică geții nord-dunăreni, ce locuiau de la Muntele Kaukas (Cozia sau Kaukon ─ de aici, locuitorii căpătând numele de cauconi sau ciconi, iar limba lor, koine!) până la Dunăre. Mai limpede, cei din Oltenia de azi!

            De asemenea, nu doar fondul lexical traco-get ne-a atras atenția asupra epigrafiei de la Mesambria, ci, în cel mai surprinzător mod (pentru istoria noastră națională!), numele lui Burebista, despre care istoricii și arheologii ar fi trebuit să facă vorbire.

                        Citiți mai departe

PARODII

 

1. Stampe din Parlament

─ după ,,Plumb”, de G. Bacovia─

 

Dormeau adânc momâile în jeț;

le clănțăneau doar plăcile în gură;

nu mai găseai, în sală, castraveți,

însă era atâta murătură!...

 

Stau singur lângă ei; voiam să strig

că gripa cea porcină li-e fatală,

dar ei dormeau încovoiați,covrig,

precum monahi cu bărbile în poală!...

 

Dormeau adânc momâile în jeț;

se auzeau, în ceruri, vuvuzele...

Doar unul chel și-așa de mălăieț,

se tot holba la două cucuvele!...

                     ─//─

 

2. Gândurile unui pensionar

─ după poezia ,,Gri”, de G. Bacovia ─

 

Ca măgaru-n ceață cuget iar

că pe lumea asta proștii au noroc

,,Uite ce mașină”, mi-am zis, și ce bloc,

dând pensiei mele un pâslar!

 

Ca nebunul cred că voi ieși c-un par

să mă plimb pe stradă, ca prin galben crâng;

uneori îmi vine, din senin, să plâng,

dând pensiei mele un pâslar!

                      ─ //─

Citiți mai departe

Coronavirus și războiul nuclear

 

Nu cred că există în istoria culturală a omeniriii o lucrare literară mai încifrată decât ,,Apocalipsa lui Ioan”, singurul care a reușit (în parte) s-o decripteze fiind medicul evreu Nostradamus, care, la rându-i, a ascuns totul sub o carapace a misterului, ca și cum doar el a putut străpunge taina de dinaintea sfârșitului lumii și, îngrozit, a acoperit proorocirile făcute de îngerul Domnului ,,despre lucrurile care au să se întâmple în curând” (Cap. 1,1)

            Evident că expresia ,, în curând” nu are sensul de azi, mâine sau poimâine, ori peste un an, doi, ci, după cum oricine poate să înțeleagă, se referă la sute și chiar mii de ani, de la învierea lui Iisus Hristos, până în ,,vremea din urmă”, despre care ni se spune, clar, că ,,este aproape”!

            Pornind de aici, am încercat să descopăr în ,,Evanghelia lui Ioan” vremea în care trăim noi, iar pentru aceasta a trebuit să citesc de mai multe ori lucrarea respectivă, rămânând extrem de surprins să constat că, într-adevăr, întâmplările prin care urmează să treacă întreaga omenire în ,,vremea din urmă” sunt relatate într-o formă extrem de ciudată, și anume amestecându-se, în mod conștient, intenționat, evenimentele, relatându-le într-un ,,melanj” de real și oniric parcă, mai mult metaforic și, mai ales, simbolistic, scopul fiind evident, acela de a ne atrage atenția, cât se poate de limpede, asupra a ceea ce va urma, dar, totuși, încercând prin această tehnică a ,,mozaicului repostericesc”, să ne mai risipească (pe cât posibil!) spaima de care vom fi cuprinși, atunci când vom înțelege despre ce e voba!

            Tocmai de aceea, observând această ,,tehnică livrescă”, nemaiîntâlnită în nicio operă literară, și dorind în mod expres să ,,depistez” stadiul în care ne aflăm noi, azi, în ,,construcția” ,,Apocalipsei lui Ioan”, cel din ostrovul Patmos, am găsit de cuviință să mă opresc, în special, asupra cap. 9 din ,,epistola” respectivă, deoarece acest capitol mi-a atras atenția în mod cu totul și cu totul deosebit, singurul capitol în care se vorbește despre o armă supermodernă, folosită în 3 ianuarie 2020 de SUA, armă cu care au fost uciși generalul iranian Qasem Soleimany și cei din garda sa.

E vorba de o dronă teleghidată, pe care  ,,Apocalipsa lui Ioan” o denumește ca fiind ,,lăcustă”, iar asemănarea, vom vedea, este exactă, dar aceeași ,,lăcustă” este și purtătoarea unor fel de ,,cununi”, adică niște coroane, cu alte cuvinte.

            Așadar, din citatul ce urmează, veți înțelege foarte bine acel ,, melanj simbolistico-metaforic” despre care v-am vorbit, fiindcă, după cum deja știe oricine, Coronavirus a izbucnit exact în ianuarie, în China, ceea ce ne determină să credem că virusul respectiv a fost creat (după cum scrie foarte clar în  ,,Apocalipsei lui Ioan” ) în ,,Adânc”, adică într-o bază subterană, militară, desigur, la ,,crearea” sa contribuind din plin ,,fiii Soarelui”, ai lui ,,Apolion”, adică extratereștrii.

Astfel, ni se confirmă faptul că acest virus e de natură extraterestră, făcut cu un scop foarte bine definit, și anume să ,,îndepărteze” de pe planetă (aceasta fiind supraaglomerată!!) pe cei de vârsta a treia și pe cei tarați!

            Dar, surprinzător, acele așa-zise ,,lăcuste” sunt, spuneam, nu doar dronele supersofisticate, dirijate de la mari distanțe, ci sunt și imaginea virtuală (așa cum am văzut-o în laboratoarele sud-coreene și japoneze, extrem de clară, de convingătoare) a unei ,,coroane”. Tocmai de aceea am făcut (mai precis, am dedus asocierea) apropierea vizualizată a virusului Covid 19 cu o coroană înconjurată de mici sfere, ca niște alte coroane cu pietre prețioase, rubinii!

                                 Citiți mai departe

Doamna Maria Brâncoveanu ̶ înmormântată la Mănăstirea Surpate!

 

,,Tu să nu blestemi!”  ne-a îndemnat Domnul nostru Iisus Hristos, știind cât de puternică e forța cuvântului năpustit din adâncul inimii, clocotind de ură!

Or tocmai acest lucru, se pare, s-a întâmplat cu toți Cantacuzinii, de-a lungul întregii istorii a Imperiului Bizantin, căci pofta de mărire și fală a acestor vlahi (Ctitori ai Bisericii Blacherne/Vlaherne  ̶  adică Biserica Vlahilor din Constantinopole) a dus, firește, la ridicarea și, apoi, la prăbușirea lor în mlaștina deznădejdii și-a stingerii lor.

            Dacă, în cele ce urmează, vom relata ,,tragedia Brâncovenilor” și drama cea mai amară a celei mai nefericite Doamne (Maria Brâncoveanu) de pe pământul românesc, trebuie să spunem că dumneaei nu e, totuși, cea dintâi din istoria atât de tulbure a Bizantinilor, ci prima crimă de proporții înspăimântătoare s-a petrecut, totuși, cu 251 de ani mai înainte (în 1463), și tot în Bosfor!

            E vorba de decapitarea Împăratului Bizanțului, David Mare Comnen  ̶̶  ultimul mare împărat bizantin  ̶  care a fost decapitat la 1 noiembrie 1463 împreună cu cei șapte fii ai săi, după cum aflăm de la istoricul Stelian Brezeanu (O istorie a Imperiului Bizantin, Editura Albatros, București, Decăderea și prăbușirea Statului Bizantin, p. 205).

            Odată cu acest Împărat, David Mare Comnen (din care, Constantin Gane, spune, limpede, că se trage și Constantin Brâncoveanu), ia sfârșit și ultima rămășiță a străvechiului și gloriosului Imperiu Bizantin, și anume Imperiul de Trapezunt, dar ,,blestemul”  Bazileilor Constantinopolului va dăinui, se pare, până-n vremea șui Ștefan Cantacuzino (vărul primar al lui Constantin Brâncoveanu, acesta din urmă blestemându-l chiar în Joia Mare a Paștelui, în martie 1714, chiar în cancelaria Caselor Domnești, când Ștefan Cantacuzino, primind ,,firman” de domn nou, Brâncoveanu a plâns și, repet, l-a blestemat din adâncul inimii sale sfâșiate de durere), când acesta și tatăl său (trădătorul Brâncoveanului) au fost duși de turci la Edirne (Adrianopole), spânzurați de o grindă, după care li s-au tăiat capetele și le-au umplut cu paie, lucru, se vede, de care știa prea bine, din cronici, și Mihail Eminescu, de vreme ce în ,,Călin  ̶  file din poveste” scrie:

            ,,O, tu crai cu barba-n noduri, ca şi câlţii cînd nu-i perii,

Tu în cap nu ai grăunţe; numai pleavă şi puzderii.”

Dar, spuneam, la Cantacuzini forța blestemului era cea mai răzbunătoare armă. Și nu doar la ei, ci, cred, în general, fiindcă nu putem uita că a doua zi după ce Constantin Brâncoveanu a preluat domnia (în urma morții unchiului său, Șerban Cantacuzino, ucis chiar de frații săi: Matei și stolnicul Constantin Cantacuzino, care, iată, acesta din urmă visa încă de pe atunci să-l aducă pe tronul Țării Românești pe fiul său, Ștefan, deși un monor, iar acum, în 1714, iată-l om în toată firea, ,,numai bun de domn” așa încât stolnicul cu studii la Roma, Padova și Veneția putea să-și vadă visul împlinit, lovindu-l pe la spate, pe nepotul său de soră, pe care-l botezase și căruia-i pusese și prenumele său!

Dar ce mai contează la Cantacuzini, când e vorba de domnia unei țări, mai ales a Imperiului Bizantin?!), i-a retezat capul boierului Gheorghe, care, chipurile, la o ceartă (pânâ-n domnie) îl înjurase de mamă pe Brâncoveanu.

Citiți mai departe

INIMA MEA NU MAI E FATĂ MARE!

1. Căderea Constantinopolului

(29 mai 1453)

 

Stele-n cer și stele-n ape ─

viscolit Bizanț sub pleoape!...

În amurg de sânge suie,

alt Hristos bătut în cuie!...

jug de lacrimi pe grumaze

și icoane pe talaze...

Athosu-n cireșe-amare;

osmanlâi vin de-a călare...

Peste ziduri constantine,

pe frânghii, moaște creștine...

Sfânta Sophia, Vlaherne ─

în durerile materne!...

În eclipsa din Elada,

leopardu-și linge prada!...

               ─ //─

                              15. ian. 2019

2. Catedrala maronie din Strasbourg

Flori de piersic, andaluze,

și vitralii, și meduze...

Porumbei sub bolți suave ─

gângurire de voroave...

Orga-n dalii se hodină,

într-o toamnă bizantină...

Pe icoane văd cum cură

suc de rodii din Scriptură...

Și-aud șoapte, mă adie

o ciudată alchimie...

Aripi am ori mi se pare

că am lanțuri la picioare?!

Și tot văd, în zarea nopții,

pe sub bolți, cireșii, copții...

                  ─ // ─

                            15 ian. 2019

                    Citiți mai departe