Dor de Țară și de Eminescu

            

     

Ca o mireamă, dimineața,-n macii

înrourați, n-ai să mai fii de-acum,

de vreme ce se țin de coada vacii

scaieții-politruci dați cu parfum!

 

Ce au făcut din tine, scumpă Țară,

ce-ai fost cândva, de framăt și de dor,

de nu mai e pe-aicea primăvară;

doar Cațavenci ce deapănă-un mosor?

 

Sunt satele pustii,  dărăpănate;

pe ulițe, ursoaica-și plimbă pui;

de cer atârnă Iuda! Din păcate,

ne bate și-azi în inimă un cui!...

*

                                           *         *             

 

Cum ai ajuns,tu,Țara mea, vădană,

cât  încă Istrul scaldă talpa ta?!

Cât munții-nalți au rouă pe sprânceană

și-s generali cu sabie, manta?!

 

Nu-s Burebista, Decebal, Mihaiu

ori Basarabii, Mușatinii, frați?!

Nu porțile deschisu-ne-a tot Raiul,

de se-adunau în el atâți bărbați

 

și mumele, ce ne-alăptară-odată

la sânul lor cuminte și curat?!

Nu ochii mei spre tine-ntruna cată?!

Nu-s fragii rezemați și-acum de sat?!

*

                                           *         *             

 

Ca o troiță cu icoane calde,

Salcâmi în floare,nu știu să mai fii!

La râu, copiii n-or să se mai scalde,

căci, Țaramea,ești prin străini; nu vii

 

pe prispa casei, la voroave, seara,

să ne-așezăm, cum altădată-a fost;

pâinea-aburindă ne mângâie nara

și ceru-nalt să fie iar al nost!...

 

Mi-e dor de tine, Eminesc moșie;

de-acei bărbați, care ne-au fost părinți!

Unde s-a dus a ta copilărie?!

Ce Țară e aceea fără sfinți?!

 

-         ,,     -

 

Surpate,                                                                                      George Voica

07 iulie 2023