A încerca să scrii despre „povestea” celei
mai vechi icoane din această țară, e ca și cum ar trebui să te scufunzi în
istoria umanității, a lumii mediteraneene, ca într-o mare agitată, învolburată,
parcă ostilă, simțind că dorești s-o deposedezi de adâncile-i taine!
Pentru
„decriptarea” originii Sfintei Icoane, Făcătoare de Minuni a Maicii
Domnului, de la Mănăstirea dintr-un Lemn, am găsit de cuviință să mă reazem de-nceputul
acestui neam românesc, a cărui țară o regăsim consemnată în Biblie, sub numele
de Havila, precum și „râul Pison”, adică Dunărea de azi:
„Un râu ieșea din Eden și uda grădina; și de acolo se
împărțea și se făcea patru brațe.
Numele celui dintâi
este Pison; el înconjoară toată țara Havila (viitoarea Dacie, n.n.), unde se găsește
aur.
Aurul din țara aceasta este bun (brățări
de aur și rozete găsindu-se și-n Fenicia, în orașele ei mari: Tyr, Sidon,
Byblos și Ugarit; e logic că aceste obiecte dacice, provenite din „țara
Havilei”, dovedeau că erau de „aut bun”, curat; strămoșii noștri
știind, iată, să facă un comerț bun cu spațiul mediteranean; de altminteri,
asemenea obiecte, chiar bare de aur, s-au găsit și-n Egipt, n.n.); acolo se
găsește și bedelion (chilhlimbar, n.n.) și piatră de onix” (piatră
semiprețioasă, neagră, cu dungi albe, cenușii și roșii, n.n.).
(Biblia
– Genesa, Cap. 2, Raiul, al.10 și 11)
Dar locuitorii vechii
Havila au fost supuși suferinței (tocmai datorită bogățiilor amintite!) încă
din urmă cu 4.000 de ani, când tribul nord-iranian al „sacilor”
(Iranul având patru triburi mari: perșii, parții, mezii și sacii; iranienii
erau frați buni cu indienii!) s-a îndreptat spre Apus, ajungând în Carpați (sau
Ripae, cum spunea N. Densușianu în capodopeea sa „Dacia preistorică”) și
ocupând, în special, interiorul Arcului Carpatic; stabilindu-și chiar o „capitală”,
de vreme ce la Miercurea Sibiului de azi au întemeiat SACIDAVA, adică Cetatea
Sacilor, rămânând încă de atunci și până acum tot păcurari, crescători de
oi și de cai, calul fiind venerat mai cu seamă la indieni; el apare,
surprinzător, și pe una din Tăblițele de lut de la Tărtăria, pe cursul de
mijloc al Mureșului, unde, în sec. al VI-lea î.Hr. (ne spune V. Pârvan, în „Getica”)
s-au așezat agatârșii veniți acolo din nordul Olteniei de azi, în special din
zona montană, din rândul cărora avea să se tragă însuși Zamolxe, fiu al Casei
Regale a Sarmizegetusei, întemeiată de regele Mogato, de origine scitică.
Că toți aceștia îi
venerau pe Dyaus Pitar (la indieni, Stăpânul zeilor/Dumnezeu) și pe
Apolo/Soarele ne-o spune același mare savant și arheolog Vasile Pârvan:
„Marele preot (e vorba de Zamolxe, n.n.) nu se coboară
decât rar de totîn lumea oamenilor, când are de a da vreo poruncă, pentru
curățirea de păcate, când are a face vreo prevestire, ori când are a da
învățături. Regele însuși, ca stăpân numai al trupurilor, iar nu și al
sufletelor supușilor săi, ascultă cu respect de afatul marelui preot.
Așa stă de departe și
de mai presus de lume marele preot al geților, încât el, profetul zeului, e
sanctificat el însuși ca zeu. Cu atât mai mult, dacă e nevoie, poate deci fi și
regele poporului său”.
(Vasile Pârvan – Getica,
Editura Meridiane, București, 1982, Cultura getică, 153, p. 92)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu