Împăratul Traian ─ otrăvit de un ,,brutar” traco-get

         

Împ. Traian

Cine crede că, astăzi, serviciile secrete sunt cu mult mai performante decât în urmă cu 2000 de ani, se înşeală amarnic!

Inteligenţa umană nu e rodul evolutiv al civilizaţiei ultimelor secole, nici măcar al erei informaţionale, computerelor extrem de sofisticate!

Inteligenţa umană e de la începutul lumii, de când ne-a creat Dumnezeu, înzestrându-ne cu har, cu sensibilitate, frumuseţe, dar şi cu ură, invidie, prefăcătorie ş.m.a.

            Totuşi, dincolo de toate acestea, se pare că ,,religia sângelui neamului tău” pune în evidenţă latura cea mai virilă a inteligenţei unui adevărat bărbat: conştiinţa apartenenţei tale la neamul din care faci parte şi faţă de care ai cele mai mari şi mai nobile îndatoriri!

            Dacă până acum se ştia că traco-getul Acornion, din Dianysopolis (Balcicul de azi, din Bulgaria), fusese cel mai de seamă reprezentat al serviciilor de inteligenţă ale acestui neam (pentru ale cărui merite fusese ,,imortalizat” pe o placă de marmură, spre veşnica şi binemeritata amintire a serviciilor făcute pentru patria sa ─ Dacia), de data aceasta, iată, că lui Acornion i se alătură, poate, cel mai strălucit reprezentant al acestei nobile arte, făcută în favoarea neamului său!

E vorba de un celebru ,,personaj superinteligent”, pe nume Callindromus, însemnând, se pare, în traco-getă, Frumoasă Cale, despre care istoricii antici greci au vorbit cu o oarecare reţinere şi mirare, în acelaşi timp, dar din care ,,respiră” foarte bine admiraţia lor faţă de acest locuitor al Moesiei Inferioare (zona Adamclisi, din Dobrogea de azi) acolo unde Roma îşi avea una dintre cele mai puternice şi mai numeroase garnizoane, numărând aproximativ 6000 de legionari!

            Evident că scopul acelei legiuni era să stopeze invaziile migratoare de la nordul Dunării, şi aici avem în vedere nu doar pe geto-dacii care, iarna (fapt consemnat de însuşi Ovidiu, în ,,Iarna la geţi”) ,treceau pe podul de gheaţă al Dunării şi atacau Imperiul Roman, devastând Tracia până înspre Macedonia şi Thessalia, dar îi avem în vedere şi pe carpi, pe costoboci, pe roxolani şi chiar pe bastarni, cu toate că numărul acestora scăzuse mult, după victoria lui Rolles asupra lor, victorie care s-a soldat cu acordarea titlului de ,,prieten şi aliat al poporului roman”, distincţie venită din partea lui Crassus pentru Rolles.

            Să nu uităm, însă, că toate aceste neamuri (nemaivorbind de carpi, care erau geto-daci) erau, în vremea lui Decebal, sub mâna sa, încât nu e de mirare de ce acel Callidromus ajunsese la curtea regelui dac, la Sarmizegetusa!

Până atunci, însă, acest personaj misterios, al serviciilor secrete ale lumii antice de la începutul sec. al II-lea d.Hr., fusese sclavul unui general roman, Laberius Maximus, de origine macedoneană, nimeni altul decât cel care, în anul 106 d.Hr., avea să-l ucidă pe Decebal, la Ranisstorun (Răşinari), să-i taie capul şi mâna dreaptă şi să i le ducă Împ. Traian, care le-a trimis, apoi, pe o tipsie de argint, Senatului Roman, care le-a batjocorit, scuipându-le şi aruncându-le, după aceea, la Gemonii, în fluviul Tibru!

Mai multe informaţii <<<aici>>>

Împăratul Constantin cel Mare şi neamul său traco-get

Împ. Constantin cel Mare 

            Din anul morţii lui Decebal, până la  urcarea pe tronul Imperiului Roman a Împ. Constantin cel Mare, trecuseră exact 200 de ani, adică trei generaţii de oameni!

Ce sunt 200 de ani pe lângă veşnicia unui neam?! Doar amintirea de către nepot a bunicului său, atunci când nepotul urma-va să aibă plete ca ale strămoşului! 

            Dar tot 200 de ani trecuseră şi de la moartea Evanghelistului Ioan, căruia Iisus Hristos îi încredinţase, spre îngrijire, propria-i Maică, pe Sf. Fecioară Maria cea născătoare de Dumnezeu! 

            <<Femeie, iată fiul tău!>> îi zisese Mântuitorul Maicii Sale, pe când se afla, în chinuri mari, pe Sf. Cruce!

            Oare toate acestea să fie repede date uitării de către cei trecători pe pământ, într-o ,,fărâmă”/,,clipită”  de vreme, de 200 de ani/!

            Noi nu credem aceasta! Memoria colectivă, a unui neam puternic, viguros, nu se disipează ca ţărâna luată de vânt şi aruncată în mare!

            Tot aşa suntem convinşi că gen. şi, apoi, Împ. roman Constantin Chlorus/Chiorul ─ tatăl viitorului ,,dezrobitor al creştinismului”, Constantin cel Mare: 306─337 d. Hr. ─ n-avea cum să uite (nici măcar o singură clipă!) că era vlah traco-get sud-dunărean, de la Niş; că acel ,,cult solar”, al lui Sol invictus, venea tocmai de la Zamolxes, iar el îi venera pe amândoi: şi acest cult, şi pe Zeul suprem al traco-geţilor nord şi sud-dunăreni!

            Nu putea, de asemenea, să uite că Iisus Hristos fusese răstignit pe Sf. Cruce cu puţin mai-nainte ca Dacia să fie sub braţul puternic al lui Decebal ─ marele rege al geto-dacilor!

Pentru mai multe informaţii <<<aici>>>

Dumnezeu a fost ţăran

            Ciudată mai e soarta omului pe pământ! Să te naşti din ţărână; să ajungi, mai apoi, figurină de lut într-un mormânt, ori obiect de cult, sau de gospodărie, vorbind lumii, peste milenii, despre cine ai fost tu sub Soare; ce visări şi ce doruri te-au cuprins, legănându-te prin vâltoare de vremi, înseamnă că, într-adevăr, Însuşi Dumnezeu a făcut (şi-a lucrat, mai târziu) acest pământ, în care a pus izvoare, şi seve de arbori, şi plante, mulţime, ca tu, omule, aminte întruna de El să-ţi aduci: la ceas de seară,-n amurg, când ,,buciumul sună la stână”; când ,,apele curg clar în fântână”; când sclipesc lucefei prin cetini de bad, iar Omar Khayyam bea vin roş din ulcior de pământ, mângâindu-l, că fost-a el, cândva, trup de fecioară!...

            Căci, iată, fecioria lutului poate oricând vorbire să facă, acestei lumi trecătoare ca umbra, despre cele ce-au fost, cu milenii în urmă, atât de departe de noi şi, totuşi, chiar în inima noastră! 

            Să fii ţăran danubian, nord-dunărean, şi lutul între palmele tale răcoare şi bucurie să-ţi dea; să fii ceramică şi frăgezimi din floare roşie, de mac sfielnic, în lanul de grâu, vorbind lumii întregi, că aici, între Carpaţi, Dunăre şi Mare, până departe-nspre Nistru şi Bug, neamul tău traco-get a-nvăţat să doinească, revărsându-şi cântarea-i din frunză de fag până dincolo de marele fluviu, înspre Rodope, Attica, Micene, Creta minoică, sau chiar înspre Troia lui Priam, nu e  la îndemâna oricui!

Pentru a crea civilizaţia lutului ars, a ceramicii cu ecouri de legănare de codri,-n Carpaţi, ori de dunărenele holde, mănurile streaşină punându-şi la subţire sprânceană şi privind până-n adâncuri de vremi, înspre depărtate Indii, Mesopotame sumeriene, şi spre Persii de jad, e nevoie ca şoaptele vremilor acelor tainice spaţii să curgă mereu în inima ta, mlădiind-o! Iar din inima ta să se reverse acea ,,civilizaţie ţărănească”, invadând şi-nrâurind cultura miceniană; la rându-i, aceasta, cutura întregii Europe!

            Şi totul pornindu-se de aici, din spaţiul nord-dunărean, cu cel mai fertil pământ al Planetei, încât înclinăm să-i dăm dreptate lui Hippolyte Taine, după concepţia căruia, o operă de artă (respectiv o civilizaţie ţărănească, la noi), spre a se înfăptui, are nevoie de trei factori determinanţi: ,,rassa”, ,,mediul” şi  ,,momentul” (vezi  ,,Filosofia artei”sale!).

            Cu caracterul rasei tale te naşti dintru început şi el nu ţi se poate schimba decât odată cu noul habitat şi cu  ,,momentul” în care inima ta învaţă mai măiastru să cânte, să se-nfioare de noua-i  ,,vatră”, de mana şi vednicia pământului ce ţie-ţi oferă toate sevele sale! 

Mai multe informaţii <<aici>>

Cu lacrimi şi sânge am scris româneşte

−         Se dedică Domnilor Ion Floacă (din Oaş)

şi Tase Carataş (din Constanţa) −

                

            Fiecare limbă a acestui pământ poartă amprenta istoriei acelui popor ce a zămislit-o, căci nu vedem cum s-ar fi format, singură, o limbă, fără să ,,beneficieze” de suportul uman al celui care o rosteşte!

            Aşa cum orice organism viu lucrează atât la vedere, cât şi-n străfundurile sale, dând dovada unei energii ce pare a fi de natură divină, tot astfel e şi cu ,,organismul” unei limbi, aflându-se, astfel, într-o continuă prefacere, zbatere, mişcare, încât un bun psiholog şi lingvist, deopotrivă, poate să-şi dea seama de caracterul şi de cultura celui ce foloseşte acea limbă.

În ceea ce ne priveşte pe noi, pe români, am convingerea că istoria noastră atât de frământată, plină de zbateri, de neîmpliniri şi de doruri, de freamăt şi griji, la răspântii de lume, de nenoroc, şi-a pus pecetea, pentru totdeauna, şi asupra limbii ce-o vorbim!

Iar, dacă ea, astăzi, e plină de har, de legănare şi mireasmă de fragă, acest lucru li se datorează moşilor şi strămoşilor noştri, care au ridicat sabia la Tapae, la Porţile de Fier ale Transilvaniei, din ,,pasul Câineni”; mai apoi, la Rovine, la Podul Înalt, Călugăreni, Mărăşeşti şi Oituz, locuri unde au fluturat stindardele neamului acestuia năpădit de griji, de nevoi, ca, după aceea, adunându-se cu toţii la vatră, să cânte o doină din fluier de fag ori de soc, pentru neamul acesta făr’ de noroc!...

            Vremuri de năpaste, de bejamie, de dor năvalnic, sâlhui, când Ţara aceasta, a nimănui, frământată de-aleanuri, de obidă era, ca şi cum opinca,-n ţărână, era-n plânset pe drum!...

            Din durere, însă, se pare, se naşte, mila (chiar grija) faţă de cel de aproape! Iar, dacă-n dimineaţa de Paşte, ne scăldăm faţa cu ale cerului ape, ca sufletu-n noi nu fie iar trist, când, de ani 2000, Cămaşa lui Crist, flutură  albă, însângerată, peste limba română în ie curată, noi n-am uitat să le-mbrăcăm împreună, când, seara, pe deal, buciumul cu jale mai sună...

Când Codrii Cosminului, noaptea, călătoresc pe sub lună!...

            Căci în limba română ne-am ogoit pruncii, vara ,la stână, când în văi, ori spre Dunăre,-n jos, s-auzea zăngănitul de arme, vuietul luptei, năpraznice glasuri, rostiri de comenzi...

            Tot neamul acesta, adunat sub un steag , mare cât Ţara, fluturând până-n văzduhul albastru, îşi lăsa umbra, răcoarea să-i cadă din Carpaţi până la marele fluviu, şi mai departe, spre Macedonia şi Muntenegru, căci în clocot era şi-n murmur de cireaşă amară!...

            Astfel frământatu-s-a limba română, limpezindu-se, mai apoi, încetul cu –ncet dinspre Balcani spre Oltenia şi Maramureş.

         Mai multe informaţii <<<aici>>>

Râmnicul voievodal dintotdeauna

           

            Din Dunăre-n sus, înspre munţii Coziei, străjuiţi de Zamolxis şi de bujorul de munte, a-nceput să curgă istoria-n Râmnic ─ aşezare urbană romană ─, precum mierea din aloaie domneşti, voievodale, ori în pisăci de schituri bătrâne, risipite-n poieni, lângă izvoare şi cetini.

            N-a fost neamul acesta împins de nevoi dinspre Asii către Câmpia Română, cu carnea crudă sub şaua calului, în ropot barbar, şuierând, ca şi cum din urmă-l mâna însăşi moartea în fluturânde veşminte cernite!...

            Lipiţi cu spinarea de munţi şi de codrii adânci, ne-am rostuit cu grijă, la vatră, căci Ţara aceasta trebuia să rămână aici, purtând pe creştet cununa lui Crist, de rouă însângerată!

Căci vremile cură, cum pâraie,-ntre stânci, undele lovindu-şi, nemiloase, scrâşnind, dar neamul tău trebuie să privească în zare, cum luminile-n ochi strănepoţi se aprind!            

Acestora, însă, seara,-n cerdac, le-om grăi, printre cerceluşi şi roşii muşcate:

            ,,Ascultă-mă bine, că, de ani 2000, n-am mai grăit de acestea, nepoate!

Ţara, ca nucii, adânci rădăcini, în pământ, şi-a coborât de la Roma-n Bizanţ; în Sarmizegetusa, Zamolxes cel Sfânt n-a fost nicicând cu picoare şi mânuri în lanţ!

            În opinci şi-n albe straie de lână, am urcat, prin veacuri, pe plai şi-am cântat din caval, din fluier, la stână, intrând cu mioarele pe o gură de Rai, iar graiul, în doină, ne-am pus pe o frunză de fag; ne-am uns rănile cu zmeură, mură; fragile roşii, pe paie, şirag, le-am pus pruncilor noştri în gură...

            Tu nu uita, nepoate, că Ţara, din Dunăre-n sus, pân' la Tisa, e a Eminescului (altfel nu se poate!), după cum el însuşi plânsu-mi-s-a!”.

            Dar rădăcinile neamului nostru nu se opresc la marele fluviu, ci ele se duc în adânc,  până-n Macedonia şi Muntenegru, Ilyria, graiul acelor spaţii venind înspre noi cu tumultul său traco-get, vlah romanizat şi slavon, încât am găsit cu cale să ne-aplecăm, mai întâi, spre el, căci, altminteri, n-am putea înţelege prea bine de unde-au venit miresmele primăvăratice, meridionale, nu doar ale limbii vlahe, ci însăşi denumirea toponimică, ori multe nume de familii ce-au rămas până azi, aici, la Râmnic, pe ţărmuri de Olt, unde istoria e mai prezentă, poate, decât în oricare altă parte din ţară!

                                             Mai multe informaţii <<aici>>